La Paști, Hristos ne arată cum să murim pentru a trăi

Cu toții vom muri, fără îndoială. Faptul că Hristos s-a împărtășit de condiția noastră muritoare, de viața noastră, a transformat moartea în principiu și începătură a vieții pentru întreaga umanitate, fără excepție. Experiența aceasta este însă proprie fiecărei persoane în parte. Despre semnificațiile teologice ale Învierii lui Hristos ne-a vorbit părintele John Behr, directorul Seminarului Teologic „Sfântul Vladimir" din New York, SUA.

Părinte profesor, ce înseamnă de fapt această sărbătoare, Sfintele Paști?

Într-un fel este cea mai simplă întrebare, dar și cea mai complexă. Însemnătatea Sfintelor Paști este esențială pentru tradiția creștină. Și este important modul în care Biserica pune în valoare această sărbătoare. O săptămână întreagă ne pregătim pentru ea, pentru Săptămâna Pătimirilor ne pregătim vreme de 40 de zile, iar pentru Marele Post iarăși ne pregătim vreme de trei săptămâni înainte de începerea lui, perioadă ce marchează începutul Triodului. Iar timp de 40 de zile după Sfintele Paști încă sărbătorim Sfintele Paști, astfel încât aproape o treime din an îl petrecem fie pregă­tindu-ne pentru Sfintele Paști, fie sărbătorindu-le. Biserica se concentrează pe această sărbătoare.

Deci, în cele 40 de zile care urmează Sfintelor Paști până la Înălțarea Domnului cântăm de sute de ori troparul Hristos a înviat! Probabil cel mai ușor pentru a înțelege însemnătatea Sfintelor Paști este să ne gândim la troparul Învierii, și acesta este foarte simplu, dar în același timp uimitor. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moartea călcând. Acestea sunt cuvintele-cheie: cu moartea pe moarte călcând. Nu este atât de simplu: a murit într-o zi ca om și apoi peste trei zile a înviat ca Dumnezeu. Lucrul acesta nu ar ajuta pe nimeni. El biruiește moartea prin moartea Sa. Prea adesea atunci când spunem cu moartea pe moarte călcând reducem totul la ideea că Hristos a biruit moartea, dar atunci când întreb pe cineva: „bun, Hristos a biruit moartea, atunci mai murim?", răspunsul este „desigur, murim". În limbajul Noului Testament, aceasta înseamnă de fapt că Hristos a biruit frica de moarte care ne înrobea de la bun început prin patimile noastre.

Deci, dacă ne gândim bine, venim în această lume fără nici o libertate de a alege, iar într-o zi vom muri. Kyrilov, unul dintre personajele romanului lui Dostoievski, Demonii, spunea: „Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă nasc". Ne gândim că avem libertate pentru că putem vota pentru un partid sau altul, pentru că putem alege între diversele sortimente de cafea. Avem libertate într-un sens restrâns, dar nu și referitor la existența noastră. Suntem azvârliți în lumea aceasta fără drept de alegere și ajungem astfel într-o lume în care, indiferent ce am face, vom muri. Nu există nici o îndoială în această privință. Intrăm într-o existență marcată de nevoi și de moarte. Suntem de fapt ca morți de la bun început. Deci, ceea ce a făcut Hristos nu a fost pur și simplu biruință asupra morții, ci completa ei transformare. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând. Știm că moartea este sfârșitul tuturor lucrurilor și ne temem de ea și, de aceea, facem tot ce ne stă în putință să rămânem în viață. Hristos transfigurează complet înțelesul nostru asupra vieții și morții: viața vine prin cruce, bucuria vine în viața noastră și îi dă un nou sens, prin cruce. Așa cum ne spune Hristos în Sfânta Evanghelie: „Cine va voi să își scape viața o va pierde" (Mc. 8, 35), nu există nici o îndoială în această privință și totuși aceasta facem fiecare dintre noi de la Adam încoace.

Încă de la prima suflare încercăm să rămânem în viață. Ne concentrăm aproape toată energia și timpul acestei așa-zise vieți încercând să rămânem în viață: de pildă, mâncăm sănătos, facem tot ceea ce putem ca să ne prelungim cât mai mult existența. Dar Hristos ne spune clar „Cine va voi să își scape viața o va pierde", dar dacă o va pierde pentru Mine, pentru Împărăție, pentru aproapele, atunci o va scăpa. Dacă în loc să ne concentrăm cum să rămânem cât mai mult în viață, ne luăm crucea, murim față de noi înșine, trăim pentru alții, atunci viața pe care începem să o trăim nu mai poate fi atinsă de moarte pentru că am pătruns în ea prin moarte. Viața pe care începem să o trăim odată ce ne luăm crucea nu poate fi stricată de moarte pentru că la ea ajungem prin moarte. Am murit deja. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, transformând complet moartea, după cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Din robi și victime pasive ale morții, noi devenim acum făptuitori activi: ne luăm crucea, murim față de noi înșine, trăim pentru Hristos, pentru Împărăție, pentru aproapele, pentru Evanghelie, toate aceste lucruri despre care ne vorbește Sfânta Tradiție. Intrăm astfel într-o viață care nu poate fi stricată de moarte, o viață pe care o alegem în mod liber, din proprie voință. Deci, venim într-o existență marcată de moarte și de nevoi, iar ceea ce face Hristos la Sfintele Paști este să ne arate cum putem să ne folosim de moartea noastră ca să pătrundem într-o existență a iubirii jertfelnice alese în mod liber și din proprie voință. Și aceasta este viața lui Dumnezeu Însuși. Aceasta a făcut El cu moartea pe moarte călcând și apoi urmează și celor din morminte viață dăruindu-le. Cei din morminte nu sunt doar cei morți în sensul fizic al cuvântului, ci noi toți, căci, așa cum am spus, suntem ca morți încă de când intrăm în această existență până când ne asumăm crucea în mod liber și din proprie voință. Deci noi suntem cei cărora chiar și acum Hristos le oferă această viață care nu poate fi stricată de moarte.

Cum putem să trăim învierea în mod practic, concret? Cum putem învia cu Hristos?

Începem să ne trăim învierea încă de la Botez. Pentru că ne botezăm întru moartea Lui ca să și putem învia împreună cu El. Este foarte important faptul că Sfântul Pavel în Epistola către Romani, unde descrie aceasta, schimbă timpurile de la trecut la viitor. Începe spunându-ne: Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui" (Romani 6, 3-5). Deci existența noastră se petrece între moartea noastră ritualică în Hristos, care pentru cei mai mulți s-a petrecut în trecut, și viitoarea înviere, când murim cu adevărat și suntem puși în pământ doar pentru a învia împreună cu El. Iar Sfântul Pavel continuă spunându-ne: „Socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 6, 11), deci ceea ce facem noi între botez și moartea noastră firească este o continuă asumare a crucii. Ceea ce Sfântul Pavel ne spune de fapt este că Murind, trăim... Murind neîntrerupt ajungem să trăim, prin moarte ajungem la viață, luând crucea și trăind nu pentru noi înșine, ci pentru ceilalți.

Ceea ce vedem astăzi în lume este faptul că mulți dintre noi vrem să ajungem la înviere fără să trecem prin cruce.

Da, într-adevăr, toți am vrea să înviem fără să ne asumăm și crucea. În reprezentările timpurii ale răstignirii Domnului din primele veacuri creștine remarcăm faptul că trupul lui Hristos este drept, brațele sunt tot drepte, iar ochii Săi larg deschiși. Câteva secole mai târziu, când am început să Îl reprezentăm pe Hristos mort pe cruce, au apărut și primele icoane ale Învierii. În icoana Învierii, Hristos este reprezentat în picioare călcând pe porțile iadului, care sunt în formă de cruce, cu membrele întinse și țintuite ca și pe cruce. Este interesant faptul că nu Îl reprezentăm pe Hristos răsărind din mormânt, ci pe El ridicând pe Adam și Eva, Cel Viu îi scoală pe morți din morminte. Noi suntem cei morți, care suntem sculați din mormântul nostru la Înviere. Nu avem cum să ajungem la Înviere decât asumându-ne crucea pentru a pătrunde în viața cea nouă a lui Hristos.
„Că cine va voi să-şi scape viața o va pierde; iar cine îşi va pierde viața pentru Mine o va afla" (Matei 16, 25). Cum o pierdem pentru El în mod practic, în viața noastră de zi cu zi? Asumându-ne crucea, murind față de noi înșine, trăind pentru aproapele, aceasta este deja viața celui Înviat, o existență care nu poate fi atinsă de moarte. Și noi intrăm în această existență în cursul acestei vieți: trebuie să mă micșorez, ca El să poată crește. Eu mă micșorez luându-mi crucea, iar astfel îi dau Lui posibilitatea să crească în mine. Și în cele din urmă ajungem la cuvintele Sfântului Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Galateni 2, 20). Nu putem despărți crucea de înviere. Cei care vor să ajungă la înviere fără să treacă prin cruce vor de fapt prelungirea vieții pe care o ducem în lumea aceasta, nu vor viața care ne-a fost dată prin cruce.

Crucea înseamnă într-un fel curățire...

Nu este așa de simplu. Nu este o curățire pentru ca apoi să ajungem la altceva, la o altă stare. Prin faptul că ne luăm crucea ne trăim deja învierea.

Credeți că în ziua de astăzi oamenii mai cred în înviere?

Cred că vina o purtăm noi, modul în care le prezentăm noi învierea celorlalți. De multe ori pare ceva fantastic, incredibil și imposibil sau o reducem la aspectul ei moral: faceți toate acestea, asumați-vă această suferință și mai târziu veți căpăta răsplată. Cred că trebuie să devenim noi exemple vii pentru a-i putea convinge pe ceilalți, ei trebuie să vadă la noi măsura în care ne asumăm crucea și ajungem să trăim noi înșine o viață care nu poate fi stricată de moarte.

Mulți dintre noi ne nevoim de-a lungul postului, apoi ajungem la Înviere și trăim bucuria Învierii, ca apoi să ne întoarcem la modul nostru obișnuit de viață. Bucuria învierii poate să țină pentru unii câteva zile, pentru alții câteva săptămâni, dar apoi ne întoarcem la viața noastră zilnică, de multe ori plictisitoare și păcătoasă. Cum putem păstra bucuria Învierii în viața noastră?

Cred că este nevoie să înțelegem cu adevărat sensul postului. De ce postim? Cineva îmi spunea că Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica care ne împinge către limitele noastre. Parcurgem 40 de zile în care nu mâncăm produse animaliere și apoi așteptăm să treacă miezul nopții ca să ne îmbuibăm cu lactate și cărnuri și ne minunăm de ce ni se face rău în ziua următoare. Sfintele Paști nu înseamnă o pendulare între post și ghiftuire cu bucate de dulce. Sensul postului nu este acela de a ne face să devenim mai buni, ca apoi să ne putem îmbuiba de mâncăruri și să petrecem. Rolul postului nu este legat de trup. Lui Dumnezeu nu îi pasă ce mâncăm noi. Sfântul Pavel ne spune că pe toate le putem mânca, chiar și carnea jertfită idolilor (I Corinteni, 8). Deci nu are importanță ceea ce mâncăm, ci ceea ce se petrece în mintea noastră, ce gândim referitor la aceasta.

Adesea când sunt rugat să predic în câte o parohie, îi întreb pe oameni: „Câți dintre voi credeți că nu puteți face nimic când vă sculați dimineața până nu beți o ceașcă de cafea?" Și de obicei cel puțin jumătate recunosc acest fapt. Și le spun: „Aveți mulți idoli, cafeaua este mai importantă pentru voi decât orice altceva". De fapt, ne putem descurca foarte bine și fără cafea și putem face diferite lucruri cu trupurile noastre, dar problema este că noi gândim că nu putem, gândim că viața noastră depinde de acea ceașcă de cafea pe care o bem în fiecare dimineață sau de carnea pe care o mâncăm zilnic, sau de alte lucruri care considerăm noi că ne determină existența. Adevăratul sens al postului este acela al unei discipline fizice îndreptate nu către trup, ci către minte. Ne folosim de o disciplină fizică ca să ne supunem mintea și astfel să stârpim aceste închipuiri mentale, proiecții ale minții noastre. Și atunci când trecem peste aceste bariere mentale, ne dăm seama că viața noastră nu depinde de ceea ce mâncăm sau bem, ci de Pâinea cea cerească, Cuvântul lui Dumnezeu. Postul nu are drept scop să devenim noi vrednici de Sfintele Paști și apoi să redevenim cum eram ­înainte, ci să ne reamintească cât suntem de legați de Dumnezeu, după cum pruncul depinde de mama lui. Scopul este să revenim la starea aceasta de dependență față de Dumnezeu. Și în această stare ar trebui să ne trăim existența. Și desigur avem nevoie să ne amintim neîncetat de aceasta.

Ca să ajungem la Înviere trebuie să participăm la toate evenimentele care au avut loc în viața Mântuitorului premergătoare Învierii. Unul dintre acestea este Cina cea de Taină, unde Hristos ne oferă spre mâncare însuși cinstit Trupul Său și însuși Scump Sângele Său și ne cere să facem aceasta spre pomenirea Lui. Care este legătura dintre Paști și Euharistie?

Atunci când Hristos ne spune în Evanghelia după Ioan „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu" (Ioan 6, 54) nu ne invită la un act de canibalism, nu le spune oamenilor de atunci, aflați în locul respectiv „rupeți-Mi brațul și mâncați-l". Dacă s-ar fi întâmplat așa, atunci numai cei prezenți ar fi putut lua parte la Cina Sa. Nu este vorba de așa ceva. El își oferă Trupul și Sângele pentru viața lumii și prin Înviere primim noi Trupul Său, Pâinea care s-a coborât din ceruri ca să o mâncăm și să bem și să avem viață veșnică. Astfel încât Paștile reprezintă evenimentul central al fiecărei slujiri euharistice.

Am fost întrebată odată de un francez ateu cum de postim pentru Cineva care a murit acum 2.000 de ani. Oamenii din vremea aceea L-au văzut, au participat în mod direct la evenimente din viața Lui și unii poate că au văzut cu ochii lor Învierea. Ce motive mai avem noi astăzi să credem în Înviere?

Trebuie să ne amintim că de fiecare dată când oamenii s-au întâlnit cu Dumnezeul Cel Viu nu a fost îndeajuns să Îl vadă pe Hristos, ca să Îl recunoască. Ceva se petrece de fiecare dată între momentul apariției Lui și momentul în care este efectiv recunoscut de către oameni. Oamenii nu Îl recunosc de la bun început și este foarte important să învățăm din aceste momente. De pildă, în capitolul 24 al Evangheliei după Luca ni se povestește cum cei doi ucenici, Luca și Cleopa, mergeau pe drumul către Emaus și le apare Hristos Cel Înviat. Trecuseră doar câteva zile și totuși ei nu Îl recunosc și nu numai că nu Îl recunosc, dar Îl întreabă chiar: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în oraş în zilele acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea" (Luca 24, 18-24). Au văzut crucea, au văzut mormântul gol și pe Hristos Cel Înviat, dar nu a fost de ajuns. Ce face Acesta este foarte important. Deschide Scripturile, le tâlcuiește ce a spus Moise și toți profeții despre pătimirile Lui, inimile lor încep să ardă și Îl conving să rămână cu ei peste noapte și apoi ochii lor se deschid la frângerea pâinii când Îl recunosc și El se face nevăzut dinaintea ochilor lor.

Este important că Luca și Cleopa nu L-au recunoscut prin simpla Sa prezență. În acest caz au ajuns să Îl recunoască prin tâlcuirea Scripturilor și prin frângerea pâinii. Și aceasta facem încă în Biserică, tâlcuim Scripturile prin lecturi, prin imnografie, prin iconografie, prin ritualuri, toate acestea ne pregătesc pentru momentul culminant: frângerea pâinii. Ori de câte ori mergem la Biserică, ne aflăm cumva pe drumul către Emaus. Faptul că ei au trăit acum 2.000 de ani și s-au aflat în mijlocul evenimentelor nu i-a ajutat să Îl recunoască, modul în care au ajuns să Îl recunoască ne este la îndemână și nouă celor din ziua de astăzi: prin tâlcuirea Scripturilor și la frângerea pâinii. Deci, mergem la Biserică pe calea către Emaus, acolo se tâlcuiesc Scripturile, se frânge Pâinea, participăm la Sfânta Împărtășanie și astfel devenim Trupul Lui. De aceea, și dispare dinaintea ochilor noștri, pentru că noi am devenit Trupul Lui. Dacă L-am putea vedea în altă parte, atunci nu am mai fi parte a Trupului Său. Deci, nu contează numai ceea ce s-a petrecut acum 2.000 de ani, ci și modul în care s-au petrecut lucrurile. Și în același mod se petrec lucrurile și în ziua de astăzi.

Ce ați spune cuiva care nu crede în Hristos?

„Vino și vezi" (Ioan 1, 46). Apoi i-aș explica după cum am vorbit mai devreme: „Ai vrut tu să exiști? Și totuși iată-te azvârlit într-o existență în care orice ai face, vei muri. Singura întrebare pe care ți-o poți pune este: cum voi muri?" Este singura certitudine a exis­tenței noastre. Ceea ce Hristos ne învață este cum să ne folosim de moartea noastră ca să pătrundem într-o viață care nu poate fi stricată de moarte. Și dacă te agăți de viață prin orice mijloc, atunci vei avea o moarte dureroasă. Dacă iubești cele ale lumii acesteia: imaginea ta, imaginea de sine, cărțile tale, bicicleta sau orice altceva, dacă pe acestea le iubești, moartea va însemna pentru tine des­părțirea de ele, deci, de ceea ce iubești și vei suferi. Dacă însă ai învățat să te lepezi de toate acestea şi să trăiești nu pentru tine, ci pentru ceilalți, atunci vei putea spune: „În mâinile Tale încredinţez duhul meu" (Luca 23, 46).

Trebuie să prezentăm credința în Hristos ca pe o problemă de viață și moarte într-un mod simplu, ușor de înțeles. Spunem: „Vino la biserică", dar trebuie să și explicăm ceea ce se petrece în Biserică. Apostolul Pavel ne spune că trebuie să fim pregătiți să devenim buni apologeți ai credinței, să dăm o mărturie credibilă a credinței noastre. Atunci când cineva îmi spune: „Nu cred în Dumnezeu", eu îl întreb: „În care Dumnezeu nu crezi?" Există o mare șansă ca nici eu să nu cred în acel Dumnezeu și atunci le povestesc despre Dumnezeul în care cred eu. S-ar putea ca sub diferite influențe oamenii să aibă o idee diferită despre Dumnezeu decât a mea și atunci rolul meu este să îi aduc către Dumnezeul Cel adevărat, către Hristos Cel Înviat, veșnica Viață. Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!