Lecția lui Diogene pentru orice conducător de stat: „Nu-mi lua ceea ce nu-mi poți da!”

Rareori în istorie politicienii au ascultat de filosofi. De altfel, nici nu aveau cum să o facă de vreme ce singurul lor obiectiv vital era dobândirea puterii, nu a înțelepciunii. Și totuși, Antichitatea greacă are în istoria ei episoade când împărați mari, a căror stăpânire nu era limitată nici de timp și nici chiar de spațiu geografic, ci doar de moarte, au frecventat filosofi pentru a afla la aceștia lumina înțelegerii vieții. Alexandru cel Mare, împărat peste un imperiu care se întindea pe mai multe continente, cel care avusese ca institutor pe Aristotel, îl cercetează pe Diogene și... Dacă sunteți curioși, citiți interviul de mai jos realizat cu doamna Oana Camelia Șerban, lector dr. la Facultatea de Filosofie a Universității București. Aici veți mai afla de ce Atena și nu Sparta a rezistat în istorie, de ce nu războiul reprezintă rezolvarea unei situații fără ieșire, ci pacea și acceptarea negocierilor, de ce răutatea oamenilor e semn nu de înțelep­ciune, ci de prostie.

Se spune că în Grecia antică, în vremea lui Diogene Cinicul, a venit la acesta împăratul Alexandru Macedon pentru a-l întreba dacă are nevoie de ceva. Diogene nu avea casă, ci locuia ­într-un butoi. Alexandru s-a așezat în fața butoiului și l-a chemat afară pe Diogene spunându-i că vrea să-i vorbească. Răspunsul lui ­Diogene a fost scurt: Nu-mi lua ceea ce nu-mi poți da (lumina soarelui). Pornind de la această întâmplare, credeți că o țară, lumea în ansamblul ei, ar merge mai bine dacă ar fi condusă de filosofi? Sau măcar dacă ­oamenii politici ar avea sfetnici filosofi și i-ar asculta pe aceștia?

Nu am nici altruismul, nici naivitatea de a crede că cetatea ideală a lui Platon ar fi vreodată posibilă, adică una în care știința guvernării e un principiu pentru accederea la putere și în care Filosoful-Rege are un cuvânt de spus. E poate cea mai frumoasă utopie care ne parvine de la vechii greci și e admirabil că în urmă cu 2.000 de ani, când omenirea nu avea încă atâtea păcate înaintea ei, virtutea conducătorilor, competența, ierarhia, specializarea claselor sociale, fericirea și binele tuturor încăpeau în schița unui stat ideal. Faptul că te afli la începutul lumii îți dă curajul de a spera altfel. Sunt mai degrabă partizana ideii kantiene de la finalul tratatului dedicat Păcii eterne, potrivit căreia filosofii trebuie să rămână consilieri pe lângă guvernatori, pe un scenariu foarte intuitiv și simplu. Omul politic e cel al unei singure idei - fidel, măcar în teorie, unei ideologii - filosoful trebuie să poată gândi limpede și impersonal orice idee. Nu cred că politica lasă libertate autentică de gândire filosofilor, dar cred cu tărie că filosofia poate câștiga ­libertate de gândire societății și mediului politic. Ca să ai un filosof consilier trebuie să accepți ceva ce azi e de neîndurat: polemica și dezacordul. În Grecia antică, una dintre virtuțile cardinale ale discursului emerge din capacitatea emitentului de a rosti adevărul cu orice preț, independent de situație și de risc, cu deplina credință că nu se poate altfel: parrhesia, această dezvăluire a adevărurilor incomode, care e mai mult decât franc parler, e insuportabilă pentru politicienii care caută yes-meni. Moartea unei democrații pleacă de la anchilozarea alternativelor, a dreptului de a te răzgândi și a spune „nu”. Consilierii trebuie să familiarizeze omul politic cu scenariul opțiu­nilor lui, nu să decidă pentru el. Iar invers, omul politic trebuie să aștepte din partea unui consilier cunoaștere și virtute, pentru a putea acționa atunci când viața - neîmblânzita fortuna a lui Machiavelli - lovește lumea puterii, prin impredictibile jocuri de șansă și conflict. E o piață bună pentru absolvenții de filosofie lumea consilierii politice, pentru care gândirea critică și creativitatea sunt atuuri inestimabile, însă nu toți oamenii politici au înțelepciunea de a recurge la această expertiză. Cât despre Diogene, el era un cetățean global avant la lettre. Cinismul lui vine tot dintr-un parrhesiasm. Se spune că replica lui integrală ar fi fost: „Nu vreau să îți cer nimic decât să te muți pe partea cealaltă, pentru că nu poți să te pui în calea soarelui, nu îmi poți lua ce nu îmi poți da”. Ca și cetățean, nu mă plâng: nici un om politic nu mi-a luat ce nu mi-a putut da: speranță. Au stat însă suficienți în lumina soarelui nostru încât să uităm ce înseamnă să trăiești imperturbabil. Unii au făcut ca Diogene, nu au plecat capul și nu s-au smerit inutil în fața celor care aduc umbra peste contractul lor social, alții dimpotrivă, s-au obișnuit să trăiască având umbra deasupra capului drept cea mai dulce amintire despre lumină. Chiar etimologic, adevărul, așa cum ne parvine de la vechii greci, se rostește ca aletheia, adică scoatere din întuneric, din starea de ascundere. Adevărul ca iluminare e ceva de care politica are mare nevoie, nu cred însă că e și pregătită pentru acesta. Socrate nu a murit pentru că nu ar fi fost nevoie de filosofi în agora, ci pentru că un filosof care are puterea de a spune adevărul e inconvenabil pentru cei care păstrează puterea prin manipulare și simulacre. Iar în acești 2.000 de ani, omenirea a rămas aceeași, cu viciile și virtuțile ei; trecerea timpului a ajutat-o doar să dea răspunsuri diferite la aceleași întrebări. De ce ar fi altfel de data asta?

Adesea, între cetățile-state grecești izbucneau războaie crâncene. Atena și Sparta s-au ciondănit de multe ori. Odată, Atena a declarat Spartei: „Predați-vă și veți trăi. Altfel, dacă vom intra în Sparta, vom trece prin ascuțișul sabiei pe toți spartanii, fie copil sau bătrân, femeie sau bărbat”. Spartanii le-au spus scurt: „Dacă”. Cu toate astea, Sparta a pierit, Atena nu. Nu au fost de ajuns vitejia, forța armelor pentru că spartanii aveau un mare minus, erau lacomi. De ce corupția este plaga care duce inevitabil la extincție o societate, un popor, în fond, o lume întreagă, cum vedem și în Ucraina, unde înainte de a fi un război pentru demo­crație, este unul care are o miză economică (vânzări de arme, scumpirea tuturor produselor, resurselor la nivel mondial de parcă Ucraina ar fi singurul furnizor de materii prime, de produse agricole)?

Sparta a fost o societate închisă, Atena a funcționat după modelul unei societăți deschise. E limpede că în istorie supra­vie­țuiesc cei adaptabili, unde asta nu înseamnă în mod implicit manipulabili sau slabi. Iar Atena e o lecție în acest sens. Sparta a fost o oligarhie, care a îmbrățișat dictatura militară, rămânând o cetate pur agrară, imună la ideea că o elită intelectuală îi poate asigura revenirea. Bărbații spartani aparțineau comunității, nu familiei, nu lor înșiși: era un model al alienării prin educația militară, în care forța, rezistența și solidaritatea compuneau Agoge, acel ideal paideic al spartanilor. Atena a biruit - dar aceasta e credința mea și nu e neapărat cea mai populară explicație în manualele de cultură și civilizație, prin credința în demos, în popor, și prin modelul de democrație care a făcut posibil apariția unui middle-class. Fără clasa de mijloc nu poți supraviețui. Iar asta nu a însemnat viață culturală modestă, dimpotrivă. Însă chiar și așa, pacea ținea de un arbitraj fragil în Grecia antică. De atunci și până astăzi, istoria se compune din Sparte și Atene cu jumătăți de măsură, adică din societăți închise pasionate de război, dar fără cauză dreaptă și pricepere pentru ele, respectiv din democrații imperfecte, însă ostile înțelepciunii. Calea către demo­crație trece prin bunăstare. Din păcate pentru noi, nu mai avem privilegiul lumii antice, de a spera la fericire. Scopul contractului nostru social este bunăstarea, iar asta se traduce în calitatea vieții. Corupția ruinează democrații pentru că face posibilă dreptatea celor nedrepți: avantaje legislative pentru oligarhi compromiși și cercuri de interese, în timpul în care oamenii obișnuiți subzistă. Ucraina va avea însă un test al demo­crației de trecut la încheierea războiului: repoziționarea față de clasa oligarhilor, prin care are ceva în comun cu Rusia. Faptul că bunăstarea e valoarea primară a societăților moderne face ca orice demers pentru libertate să fie cuan­tificabil în resurse, care păstrează constitutiv un scenariu de raritate.

Cât de interesată mai e în ziua de astăzi studențimea de filosofie? Și-a pierdut ­filosofia interesul într-o lume a pragmaticului, a plăcerii, a banului, a superficialului?

Generațiile de acum își pre­țuiesc libertatea de gândire și vor să fie educate pentru a păstra acest avantaj mintal, moral, cultural, social și politic. Fac filosofie din pasiune, uneori împotriva familiilor sceptice, care au citit în manualul de la „școala de părinți” că dacă nu ești avocat, doctor, inginer sau IT-ist, nu ai o pâine sigură și nici nu te califici ca având o meserie. Ce nu au înțeles pă­rinții este că nici o facultate nu îți oferă un job automat, tot așa cum nu orice facultate te educă în probleme de etică, integritate, în aspecte care țin de egalitate, incluziune, solidaritate, valori fundamentale democrațiilor, în spiritul gândirii libere și creative. Nu am văzut om inteligent care să moară de foame. Dar am văzut mulți oameni ratându-se pentru că, deși cognitiv puteau absorbi foarte multă informație, nu știau să o convertească în cunoaștere și nici să se raporteze critic la ea. Mă tem că nu trăim doar lumea plăcerii - pentru hedonismul consumerist, tot filosofia are explicații și remedii -, ci mai degrabă societatea postadevărului, a inflației de imagini și de structuri spectaculare, care ne fac ahtiați după scandal și manipulabili, o civili­zație ecranică și digitală, în care scrolăm conținuturi și din care nu producem dialog constructiv. E adevărat că milenialii doresc să câștige bani mulți, în timp puțin, cu efort minim, dar sunt și mai exigenți cu felul în care își vând competențele pe piața muncii decât a fost generația mea, de pildă. Cred că orice tânăr care vrea să gândească fără prejudecăți și care vrea să urmeze o carieră în edu­cație, cercetare, consiliere, politică, jurnalism și management cultural, instituții europene, are un loc la Facultatea de Filosofie. Să gândești limpede e cel mai pragmatic lucru de care suntem capabili: Filosofia ne educă tocmai pentru așa ceva.

Filosofia este o căutare, o mare iubire de înțelepciune. Sau ar trebui să fie. Înțelep­ciunea este un alt nume al lui Hristos, Care este Cuvântul, Puterea lui Dumnezeu... A filosofa înseamnă doar a edifica constructe raționale cu creierul, cu mintea ta sau e acolo și ceva inspirație divină? Și dacă e așa, adevăratul filosof ar trebui să fie un om virtuos, nu un sofist... Greșesc?

Filosofia are vârste, și în funcție de ele își regândește raporturile cu divinitatea. Una e să discutăm asta în precreștinism, alta e în perioada filosofiei creș­tine, secolele de aur, III-IV, și în timpul de după aceea, care nu a fost scutit de impactul secularizării asupra gândirii despre esența ființei. Cred că răspunsul cel mai concentrat pe care îl pot oferi e cel care privește tema reluată de romantismul filosofic, anume relația dintre cu­noașterea prin intelect și cunoaș­terea prin revelație, care obsedase modernitatea timpurie. Lessing, în Proiectul educației umane, amintește, păstrând parcă nostalgia pentru filosofia carteziană și pascaliană, că aceia care nu au parte de revelații pot atinge același nivel de cunoaștere pe cale intelectivă, dar că „ceea ce pentru om este edu­cația, pentru specie este re­velația”. A-L cunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă încă a trăi întru El: pentru aceasta, filosofia a căutat să înțeleagă îndelung modelele de spiritualitate care con­diționează relația dintre rațiune și revelație. Nu văd de ce trebuie să opunem inima rațiunii, aici eu sunt adepta lui Pascal: logica inimii și logica rațiunii sunt două facultăți în egală măsură vitale amestecului de apetite și aversiuni, care mișcă pasional sufletul nostru și gândirea. A filosofa nu înseamnă a face loc doar intelectului, ci a înțelege și coborârea lui, prin imaginație, memorie, reprezentare, voință, în sfera sen­sibilității. E adevărat că filosofia ca iubire de înțelepciune presupune theoria, contemplarea zeului în templu, numai că e un salt uriaș de la narațiunile mitice care ne oferă modelul aletheiei la credința în dictumul hristic „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Filosofarea Sfinților Părinți e diferită de a lui Aristotel, de pildă, o spunea Sfântul Grigorie Teologul, dar oriunde ne uităm, filosofia nu e străină de gândirea teologică: dau nume alese din diferite tra­diții, Sfântul Vasile cel Mare, Sfânta Ecaterina - Sfânta filosofilor, Sfântul Augustin. Din păcate, a face filosofie, mai ales sub imperiul moder­nității, înseamnă că poți fi imoral și poți avea acces la adevăr: filosoful ar trebui să fie un individ virtuos, însă nu se întâmplă asta în mod necesar și suficient.

Există în lume filosofii nocive? Care să propună moar­tea sau ura între oameni? Când armele vorbesc, muzele tac. Cu aplicare directă la Ucraina, am putea spune că preferabil războiului, care tinde să devină internațional în implicare umană fizică directă, este orice altă soluție?

Există ideologii nocive care se sprijină pe filosofii, manipu­lându-le convenabil. În biopolitică te convingi de asta cel mai des: la intersecția dintre vitalism și darwinism poți găsi și antisemitism. Hannah Arendt era de părere că uneori nu filosofiile și ideologiile produc ura omului împotriva omului, ci competitivitatea, animozitatea pentru inteligența unei comunități și pentru rezultatele sociale ale celor care aparțin anumitor culturi - așa a fost cazul poporului evreiesc, când antisemitismul nu s-a născut, susține Arendt, din considerente care țin de religia evreilor, ci de impactul lor economic în societatea germană în care erau, de altfel, bine incluși. Mai nocive îmi par supunerea și lipsa de gândire critică, care germinează totalitarisme durabile. Desigur, cred că orice război produce pierderi de vieți omenești, iar viața e o resursă ­neregenerabilă. Prefer căutarea păcii prin orice mijloace, iar dacă putem evita pierderea vieților omenești, prin orice costuri. ­Frontul de luptă fizică al războiului e doar una dintre fețele tenebroase ale conflictului: lumea noastră e tot mai digitală și forțele combatante tot mai invizibile și mai subtile. Terorismul digital e o ame­nințare la fel de plauzibilă.

Un mare duhovnic român spunea cu năduf: A fi rău înseamnă în mod evident a fi prost. Un filosof, care iubește nu prostia, ci înțe­lep­ciunea, ar trebui să fie în mod necesar un om bun. Se verifică asta în practică totdeauna? Dacă nu, de ce?

Nu aș confunda inteligența cognitivă cu cea emoțională. Mi se pare regula de aur atunci când îți proiectezi așteptări de la ceilalți. Citiți Caietele negre ale lui Heidegger. Inteligent? Absolut. Om bun?! Nu cu toate ființele și nu în timpul nazismului, ca să fac un nefericit joc de cuvinte. Un alt exemplu: dacă îl întrebi pe ­Mihail Sebastian cât de bun intelectual era Camil Petrescu, vom vedea că „bun” e un atribut cu acoperire intelectuală, dar nu morală. Marx, iată un alt filosof care nu iubea prostia, dar care a făcut posibilă „stafia care bântuia prin Europa” la 1848, comunismul. ­Filosofii nu sunt în mod necesar oameni buni. Dar sunt critici. Toți se întreabă ce e dincolo de bine și de rău, dar aceste valori rămân de cele mai multe ori obiecte ale intelectului. Nu aș pleca de la premisa că toți filosofii sunt buni ab initio, ci că pot deveni oameni buni înțelegând lumea altfel, odată ce cugetă la egalitate, solidaritate, empatie, iubire, coabitare socială. La fel cum nu aș avea așteptarea ca toți intelectualii să fie oameni buni, ci să își pună întrebarea ce înseamnă, în definitiv, pentru o societate, un om bun? Când ideologiile oferă mai multe răspunsuri, și mai grăbite, decât filosofiile, atunci apar monștrii rațiunii: așa a fost posibil secolul XX, al antiumanismului, al omului revoltat, al celor Două Războaie Mondiale. Suntem parte a unei societăți cosmopolite, multiculturale, în care dreptul de ospitalitate e cea mai mare bunătate pe care sperăm să o dobândim din partea Celuilalt. Uneori, bunătatea celorlalți e neinten­ționată sau emerge din pragmatism. Pacea e mai puțin costisitoare decât războiul: cei care gândesc așa nu sunt neapărat oameni buni. De ce? Pentru că ceva din firea noastră căzută și încrezută e un lucru omenesc, prea omenesc, cum spunea Nietzsche. Pentru că povestea adevărată a acestei omeniri e cea în care filosofia și teologia se întâlnesc, spunându-ne că omul tinde să devină bun, nefiind astfel. Dar să nu uităm că mulți aleg calea corectă din pragmatism, nu din reflecție morală sau virtute.