Libertate și responsabilitate în pandemie

În această perioadă de pandemie se vorbește mult despre libertatea și responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Despre ce înseamnă a fi liber și responsabil în aceste vremuri tulburi ne-a vorbit conf. univ. dr. Cristinel Pantelimon, prodecan al Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret” din București. Sociologul arată că responsabilitatea trebuie privită cu aceeași lentilă ca și libertatea, însă societatea româ­nească nu mai are tipul de educație care să ne transmită acea stare ­sufletească prin care să înțelegem că e nevoie să fim coresponsabili. Și chiar dacă, în prezent, ­libertatea îmbracă chipuri stranii, noi trebuie să ­căutăm sensul spiritual al acestor vremuri alături de păstorii noștri duhovnicești.

Domnule profesor, ce înseamnă a fi un om liber în societatea contemporană?

Definiția libertății variază și cu societatea, dar și în interiorul aceleiași societăți. Mai mult, libertatea, în sine, împrumută aspectele nebănuite ale spiritului, din a cărui esență se alimentează, cel mai probabil. Spiritul e pretutindeni liber. Libertatea adevărată este, de aceea, libertatea spirituală. În schimb, pentru o societate concretă, avem o libertate politică, una economică, una culturală sau de expresie. Societatea contemporană este una preponderent economică, de aceea, accentul cel mai important cade pe libertatea economică. Dar dacă privim lucrurile mai de aproape, constatăm că, paradoxal, cu cât societățile pun mai mare accent pe latura concretă a vieții lor, cu atât libertatea devine mai contradictorie. Societatea medievală era, aparent, mult mai constrângătoare - economic, politic și ca posibilitate de expresie a gândului. În realitate, ea era în același timp mai propice manifestărilor libertății spirituale, deci liber­tății în stare aproape genuină. ­Astăzi, libertatea economică are un preț exorbitant: se numește concurență și se adresează laturii celei mai puțin libere a omului, anume instinctul de dominație asupra semenilor. Cu cât vrei să fii mai liber (din punct de vedere economic), cu atât trebuie să fii superior (cu orice preț) semenului tău. Aceasta arată că societatea contemporană este locul de manifestare a instinctelor de domi­nație și concurențiale, și nu a celor de întrajutorare și colaborare. Este o societate încordată, nu liberă - iar indivizii sunt încrân­cenați și nu relaxați.

Dar în perioada de pandemie?

Pandemia este un fundal trist și, probabil, exagerat al acestei încordări a societății actuale. ­Este, cu certitudine, și o ecuație geopolitică, cu multe necunoscute, care alimentează un război mocnit, dar evident, între marile puteri. Libertatea în acest context pandemic capătă și ea chipuri stranii. Pe de o parte, omului de rând i se cere să „înțeleagă necesitatea” și astfel să fie liber, deci să se conformeze. Pe de altă parte, unii profită, în cel mai pur stil speculativ, și caută să exploateze acest conformism până la un punct recomandabil. Pentru a funcționa, orice societate are nevoie să-și elimine substratul anarhic. Dar revolta unor oameni care observă că persoanele care predică de la amvonul cumințeniei nu se ridică la demnitatea cerută este și ea firească. De altfel, ­neîncrederea în elitele economice și politice este o constantă a ultimelor decenii, mai cu seamă în țările vestice. A nu ține cont de aceste lucruri înseamnă a răni grav sufletul colectiv, oricum destul de grav rănit și în vremuri așa-zis normale.

Unde se termină libertatea mea și unde începe libertatea celuilalt?

Libertatea mea nu se termină nicăieri și nici libertatea celuilalt nu începe undeva anume. Această definiție „spațializată” a libertății, de origine anglo-saxonă, este ­complet eronată. Pe ea s-a întemeiat distincția la fel de falsă ­între spațiul public și cel privat. Chipurile, ceea ce poți face în spațiul privat, în deplină „libertate”, dacă nu răzbate în spațiul public, nu afectează societatea. Fals! Nu numai ceea ce facem, ­ci și ceea ce gândim afectează societatea. Nu numai ceea ce gândim, ci și cum gândim afectează societatea sau întregul social. Se vorbește, în creștinism, despre morala inten­ționalității. Accentul moral al unui gând sau al unei fapte este adevăratul purtător de sarcină socială, de ADN social. Libertatea mea conviețuiește cu libertatea celorlalți în toate spațiile, și în cel public și în cel privat. Suntem împreună în același spațiu, care nu cunoaște delimitarea de care am vorbit ­(public-privat), dar nici delimitarea al meu - al tău. Societățile vechi știau foarte bine acest lucru. Individul era „scufundat” în colectivitate, chipul acesteia din urmă era principal, iar manifestările individuale erau privite cu interes, dar nu erau cultivate în exces. Dacă, în China antică, o fetiță era foarte frumoasă, i se dădea porecla, supranumele de Urâta, pentru a corecta tendințele anticolective, de individualizare, pe care le-ar fi atras excesul de frumusețe. Astăzi, tendința este inversată. Prin urmare, libertatea este înțeleasă ca separare, când, de fapt, ea este unitatea perfectă. 

Libertatea și responsabilitatea se presupun reciproc 

A fi responsabil pentru acțiunile, vorbele și gesturile mele implică și pe ceilalți din jurul meu?

Responsabilitatea trebuie privită cu același instrument ca și libertatea. Problema se agravează însă deoarece noi nu mai avem tipul de educație care să ne transmită acea stare sufletească în care să înțelegem că suntem coresponsabili. Astăzi, responsabilitatea este instrumentalizată, prin ecologie, prin așa-numita responsabilitate socială a corporației. Toate aceste formule sunt ideologii, structuri raționale care se acoperă de formalism, în vreme ce acțiu­nile rămân în aria unui comportament de tip publicitar. De aceea, pot fi oameni sincer devo­tați unei cauze, dar care să fie complet robotizați de cauza lor și să nu înțeleagă nimic din drama întregului.

E important „să fim liberi și responsabili”, am tot auzit în ultimele zile. Care este raportul corect între libertate și responsabilitate în perioada de pandemie pe care o traversăm?

Libertatea și responsabilitatea se presupun reciproc. E greu să delimităm exact ce înseamnă aceste noțiuni în legătură cu pandemia. Diversitatea comportamentelor liderilor lumii în raport cu această întâmplare este, de altfel, deconcertantă. Informațiile sunt contradictorii. Se speculează mult. În aceste condiții, e greu să mai discerni exact ce este responsabilitatea. Ea este, finalmente, o definiție a unui organism birocratic. În vreme de război, gesturile contează mai mult decât gândurile care le nasc. Astăzi, a purta mască pare a fi un act de responsabilitate. Mâine, nu știm, poate ni se va părea o naivitate alimentată de oameni grăbiți să pară responsabili.

Libertatea este folosită greșit atunci când duce la robie spirituală

În ce condiții putem spune că o persoană își folosește în mod greșit libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu?

Libertatea este folosită greșit atunci când duce la robie spirituală. Însă tema lipsirii de libertate a omului de azi este extrem de vastă. Pare că întreaga construcție socială tinde spre a elimina libertatea spirituală a omului, pentru a-i „livra” o libertate bine poleită, lumească, de obicei economică. De cele mai multe ori, o atare libertate este iluzorie, de două ori iluzorie: ea nu este pentru toți și, în plus, prețul plătit de cei care ajung la ea se dovedește adesea mai mare decât ar merita să fie plătit. Toate sistemele de gândire tradiționale (sistemele religioase în primul rând) sunt unanime aici. Și totuși, oamenii se îndoiesc...

Este libertatea un bun ­relativ?

Libertatea este relativă numai la capacitatea omului de a o concepe și urma. Altfel, ea nu poate fi relativizată, căci am convenit la început că ea se înrudește cu spiritul, de a cărui libertate absolută nu ne putem îndoi. Cu alte cuvinte, libertatea este divină și se manifestă prin latura divină din om. În raport cu manifestările concrete, omul are, desigur, multe „goluri”. În morala creștină, ele se numesc păcate sau patimi, adică zone de „relativizare” a libertății verticale, totale, a omului. Păcatele sunt înlănțuiri, ­obstacole sau piedici. Ele relativizează capacitatea omului de a se descoperi în calitate de ființă îndumnezeită. Dar păcatele mai pot fi concepute și ca accente nefirești, ce strică armonia întregu­lui ființei umane. Caracterul lor „repetitiv” stă mărturie. ­Pă­catele sunt totuna cu relativizarea libertății. Într-o scriere ­celebră de secol XVIII, un autor îmbrățișat aproape fără rezerve de gândirea economică actuală, Bernard Mandeville, „demon­stra” că viciile private fac puternic și prosper întregul social. Ce ­expresie mai clară că societatea noastră se vrea, inconștient, neliberă, păcătoasă și... prosperă?

Societățile unde constrângerile sunt excesive nu pot trăi mult 

Unde se termină libertatea sau, altfel spus, ce nu este libertatea?

Tot ceea ce nu concură la îndumnezeirea omului duce la robie, deci la lipsă de libertate. Fericirea la grecii clasici se numea eudaimonia. Termenul înseamnă, tradus liber, capacitatea de a se descoperi și a trăi dumnezeiește. Calea spre eliberare este cunoscută și aproximativ la fel trasată în toate religiile. Din păcate, lumea actuală nu mai are capacitatea de a asculta mesajele tra­diționale, orientându-se aproape numai după stimulii externi, ­mecanici, bio-mecanici ai lumii noastre.

Libertățile pot coexista ­coerent și armonios fără reguli?

Libertatea poate exista fără reguli într-o societate ideală, în care oamenii să respecte toți legile de bună voie. Exemplul lui ­Socrate este grăitor: deși știa că a primit o condamnare nedreaptă, el a refuzat să scape de pedeapsă, pentru ca Legile cetății să nu fie știrbite în autoritatea lor supremă. Morala este greu de acceptat azi: pentru ca Legea să triumfe, este nevoie de sacrificiu individual. Socrate l-a făcut. Invers, în societatea noastră, în care liber­tățile și drepturile sunt atât de mari, nimeni nu mai acceptă că dreptatea nu e la el, ci, acolo, sus, la Legi (la Dumnezeu). Nimeni nu se mai simte culpabil. Practic, legea este desființată, căci se refuză tocmai principiul sacrificiului individual. În acest moment intervin regulile, adică acele constrângeri mecanice, exterioare, formale. Cu cât libertatea e mai mare (deci absența autoconstrângerii), cu atât reglementarea exterioară a comportamentului trebuie să fie mai dură, pentru ca societatea să nu alunece în anarhie. Dar există și aici un prag ­maxim. Societățile care legiferează excesiv la acest nivel nu pot trăi mult, căci sunt deja bătrâne, anchilozate, sclerozate și, fundamental, fățarnice.

„Masca a devenit un accesoriu” și ni se măsoară temperatura la intrarea în diverse instituții. Cum putem interpreta și integra acestea în viața noastră?

Masca „pandemică” a devenit un accesoriu de care sperăm să nu ne legăm prea tare! Dacă în societățile vestice, moderne, ­femeile luptă pentru eliberarea celor din societățile mai tradi­ționaliste de sub tirania voalurilor sau altor elemente ale portului tradițional, de data aceasta, lumea a devenit foarte respectuoasă cu masca ce ajută la salvarea vieții individului - sau se crede că face acest lucru. Personal, cred că masca, nu cea medicală, ci portul tradițional, ce acoperă anumite părți ale trupului sau feței, trebuie considerat(ă) un element esențial al conservării moralității colective. Argumentele în favoarea măștii sau termoscanării pot fi de o oarecare coerență medicală. Dar e important să nu le exagerăm.

Să deslușim semnele vremurilor alături de păstorii noștri duhovnicești 

La ce ne atrage atenția această pandemie și criza generată de ea?

Mulți se concentrează pe aspectele economice ale pandemiei. Am întâlnit ideea că întreaga desfășurare de forțe din spatele pandemiei nu este decât o resetare de natură economică a sistemului global. Suntem în pragul teoriilor conspirației: actori sunt OMS-ul, Bill Gates, Donald Trump, China, Rusia etc. Cert este că pandemia va afecta economia. Nu acesta este regretul meu principal. Sper ca pandemia să însănătoșească societatea, dacă nu societatea globală, măcar comunitățile care mai au încă o conștiință a identității. De exemplu, este important că românii au simțit din nou ce important e să ai o țară și să ai un „acasă” acolo, în țară, nu într-o casă de oriunde din lume. E important să știm că globalizarea are costuri inimaginabile, că lumea e cinică și că popoarele mici trebuie să știe să treacă furtuna actuală (geopolitică, nu neapărat medicală) cu fruntea sus, fiind atente și la ­autoritatea lumească, dar și la păstorii duhovnicești, care sunt, după  mine, mai mult decât necesari azi. Ei dau acel sentiment de continuitate pe care viața politică natural agitată a demo­crației noastre nu îl poate da în aceste vremuri. Nu instituțiile care livrează mască sunt cele mai importante (se vor găsi de acestea, la noi sau din import), ci sensul spiritual al unor vremuri, pe care numai reprezentanții Tradiției pot să-l tălmăcească. Iată o nouă definiție a libertății: a încerca ­să deslușim și să învățăm, alături de păstorii noștri, semnele ­vremurilor.