În creştinism, libertatea poate fi privită sub două aspecte. Pe de o parte, ea este un dat ontologic, înscris în om de la crearea lui, fiind legat de chipul lui Dumnezeu imprimat în fiinţa umană; pe de altă parte, este şi ceva ce se dobândeşte prin păzirea poruncilor Evangheliei. În plan interuman, libertatea fiecărei persoane nu înseamnă pretenţie sau dominaţie asupra altora, ci presupune ascultarea şi responsabilitatea faţă de el. Despre modul liber în care omul este chemat să lucreze împreună cu Ziditorul său, despre exercitarea libertăţii şi constrângerile exterioare - în interviul realizat cu Remus Rus, profesor de Istoria şi Filosofia Religiilor la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.
Domnule profesor, tot mai mult, în ziua de astăzi, pentru a se justifica un anumit comportament sau gest, se invocă principiul libertăţii. Ce înseamnă de fapt aceasta?
Libertatea este, în ziua de astăzi, darul cel mai abuzat. Libertatea despre care noi vorbim mereu este amprenta lui Dumnezeu în om. Dacă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, libertatea este una dintre dimensiunile sale strict ontologice, nu numai voliţionale ale lui. Pentru că omul, în măsura în care este chip al lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură are implantat în natura lui, în firea lui, structurile atributive pe care Dumnezeu Însuşi le are. Diferă doar planul în care sunt transpuse acestea. În plan divin vorbim despre transcendenţă, vorbim despre absolut, în timp ce în plan strict uman vorbim despre ceea ce este creat, ceea ce are început. Tot ceea ce are început are şi sfârşit. Aşa este şi cu libertatea omului. Dacă Dumnezeu este Fiinţa absolută, „Eu sunt Cel ce sunt“, iar la El libertatea este într-un plan absolut, neputând fi condiţionată decât de Sine Însuşi, omul ca oglindă şi chip al lui Dumnezeu, nu este decât acelaşi plan divin, însă cu început şi cu sfârşit. Începutul este la Dumnezeu şi, fără îndoială, dacă începutul este la Dumnezeu, şi sfârşitul trebuie să fie la Dumnezeu. Libertatea omului se mişcă între doi poli; polul prim ontologic, al datului creat, şi polul final al vieţii lui, care trebuie să consune cu ceea ce îi este dat la început.
Amprenta lui Dumnezeu în om, libertatea
Curăţia, plinătatea pe care o primeşte la început, el trebuie să o redobândească în aşa fel încât chipul lui Dumnezeu să strălucească din nou în fiinţa lui, pentru a putea porni pe drumul asemănării după har. Că libertatea este amprenta lui Dumnezeu în făptura umană se poate deduce uşor dintr-o secvenţă a repertoriului pictural de la Mănăstirea Suceviţa. Acolo, pe unul dintre pereţi, se poate admira următoarea scenă: după ce omul este creat de Dumnezeu este dus şi lăsat în paradis. Este lăsat liber. Nu mai este supravegheat. Este absolut liber într-o singură secvenţă, pentru ca în următoarea omul să înceapă să numească lucrurile, să devină împreună-creator cu Dumnezeu. Deci, Dumnezeu l-a creat pe om, a văzut că este bun, l-a lăsat să se bucure de ceea ce este el, să se integreze în armonia paradisiacă, pentru ca apoi să îl angajeze în lucrarea de creaţie. L-a lăsat să aleagă şi, bineînţeles, pasul pe care îl face omul este acela de a conlucra liber cu Dumnezeu. Asta este şi cheia în care se interpretează libertatea.
Libertatea mea nu ţine de contextul în care trăiesc“
Poate fi determinată libertatea omului de anumite constrângeri exterioare, sociale, politice, economice?
Noi, de obicei, când vorbim despre libertate, vorbim despre libertate în funcţie de un anumit context, de o anumită realitate. În anul 1986, la Boston s-a ţinut o conferinţă a profesorilor de teologie ortodoxă. Cu ocazia respectivă, mie mi-a revenit ca temă de prezentat la acea conferinţă subiectul: „Libertatea şi persoana umană“. După terminarea discursului meu, unul dintre participanţi m-a întrebat: „Remus, tu eşti liber?“. Într-un context creştin, această întrebare nu îşi are locul. I-am replicat, spre marea stupoare a tuturor care erau în America şi care ştiau contextul politic din care veneam eu; veneam dintr-o realitate socială închistată: „Mă simt, nu liber, ci absolut liber“. Pentru că libertatea mea nu ţine de contextul în care trăiesc, libertatea mea este ceea ce Dumnezeu mi-a dat. Iar ceea ce mi-a dat Dumnezeu nu îmi poate lua nimeni. Darul acesta este în mine, este structura propriei mele fiinţe, libertatea mea. În cele din urmă mi s-a dat dreptate. Adevăratul creştin (nu vorbesc aici despre mine) nu poate să spună că nu e liber. Libertatea noastră este totdeauna libertatea în Hristos. Este libertatea Duhului pe Care Hristos ni L-a trimis nouă, iar Duhul este pretutindeni şi lucrează pretutindeni, transformă pretutindeni. Dacă ai Duhul pe Care Dumnezeu ţi L-a dat ţie, atunci libertatea ta este una plenară, cu ea treci peste limitele circumstanţiale.
Totuşi, vedem că, de multe ori în istorie, unii oameni (marii lideri politici ai secolului al XX-lea, Lenin, Hitler, Stalin) au abuzat de libertate şi, prin puterea pe care o aveau, au dispus de viaţa celorlalţi. Ce mai înseamnă libertatea în acest caz?
Omul, ca persoană liberă, este întotdeauna limitat de o altă persoană liberă, egală cu el, fiindcă noi suntem făpturi ale Aceluiaşi Creator. Libertatea mea se întâlneşte cu libertatea celuilalt. Unii ar spune: „libertatea mea este îngrădită de libertatea ta“. Nimic mai fals. Libertatea mea se întâlneşte cu libertatea celuilalt pentru a conlucra cu el. Eu nu sunt limitat de libertatea pe care o ai. Dacă mă consider că sunt limitat de libertăţile tale înseamnă că nu sunt un creştin adevărat şi nu văd în tine un frate egal cu mine, un semen. Nu văd în tine chipul lui Dumnezeu, nici libertatea dată oricărei fiinţe. Eu trebuie să văd în tine persoana liberă care permite dialogul, chiar dacă există o graniţă între noi (graniţa nefiind un hotar între noi peste care nu se poate trece, ci graniţa este punct de întâlnire, punct de convergenţă.) Dacă vei merge la o graniţă între două ţări, vei vedea că populaţiile de o parte şi de cealaltă se întrepătrund, îşi adoptă obiceiurile, uneori îşi vorbesc reciproc limba. Ele comunică; graniţa nu este zid despărţitor, ci este punct de convergenţă, de osmoză. Aşa stau lucrurile şi cu libertatea persoanelor umane. Dacă noi vedem zid despărţitor între libertăţile individuale, noi nu mai suntem creştini. Libertăţile noastre trebuie să fie convergente, şi convergenţa lor trebuie să fie în Hristos. Să-L vedem în celălalt pe Hristos, în al Cărui chip fiecare dintre noi a fost creat. Fiindcă, dacă nu eram după chipul lui Dumnezeu, Hristos nu ar fi luat chip uman, ar fi luat chipul oricărei alte făpturi pământeşti, cereşti, nu contează. Dar El a luat chipul pe care l-a creat la început şi pe acel chip l-a luat şi l-a restabilit în libertate, în starea de puritate originară.
Libertatea autentică nu este putere dominantă, ci ascultare
Suntem ispitiţi adeseori să vorbim despre libertate ca despre ceva ce nu impune restricţii, ca ceva ce nu ne dă responsabilitatea celuilalt. De multe ori folosim libertatea într-un mod pur şi simplu brutal, nu ţinem cont de celălalt. Confundăm libertatea cu dreptul egoist şi cu puterea. Libertatea nu este putere dominantă. Libertatea este supunere, este ascultarea despre care vorbeşte tradiţia monahală. Dacă eşti liber cu adevărat, în mod automat ai puterea, ai tăria de a-l asculta pe celălalt. Să-i vezi nevoile celuilalt, să vezi în ce măsură ai dreptul să hotărăşti soarta celuilalt, fiindcă ai libertatea să o faci, ai puterea de partea ta. Supunerea în cazul libertăţii nu este una exercitată în mod negativ. Trebuie să ai tăria de a te supune libertăţii celuilalt, libertatea aceluia este egală cu libertatea ta. Între libertăţi nu există graniţe, ci doar convergenţe, există comunicare. Trebuie să existe armonie. Dacă Dumnezeu este iubire şi noi am fost creaţi în chipul iubirii, iubirea le depăşeşte pe toate, ea dăinuie peste toate. Ea biruieşte, ea trebuie să învingă. Pentru noi, libertatea trebuie să fie conştiinţa unei datorii pe care trebuie să o avem nu atât faţă de noi înşine, cât faţă de cei din jurul nostru. Un conducător care consideră că este liber să conducă despotic nu mai este conducător autentic. Despotul impune propria sa voinţă celorlalţi. Cel care conduce „cu braţ înalt şi tare“, adică după voinţa lui Dumnezeu, îndrumă pe celălalt să dea coerenţă propriei sale libertăţi în funcţie de libertatea generală şi de binele celorlalţi. După căderea în păcat, libertatea a fost întunecată, a fost obscurată, dar nu a fost anulată. Întunecimea care s-a coborât asupra chipului lui Dumnezeu s-a pogorât şi asupra libertăţii mele. Şi de unde libertatea mea era să lucrez împreună cu Dumnezeu, să creez împreună cu El, libertatea mea a devenit de fapt creaţia mea proprie. Nu creez împreună cu Cel care m-a creat, ci creez ceea ce eu doresc. Şi ce am creat? Am creat bomba atomică. Este un lucru creat de mine în virtutea propriei mele libertăţi. Vreau acum să recreez Big Bangul, scânteia care se presupune că a existat la început. O recreez sau voi arunca lumea în haos? Fiindcă creaţia mea, având o cauză creată, având un început nu poate trece de graniţa impusă creaţiei. Big Bangul are o cauză necreată care este Dumnezeu. Cauza necreată a putut să stăpânească această creaţie, dar în ce măsură pot eu, efect al Big Bangului, să stăpânesc acest proces?
Pilda talanţilor explică cel mai bine darul libertăţii
A fi liber înseamnă a fi conştient că nu eşti singur pe lume şi că ai responsabilitate faţă de celălalt. Fiecare dintre noi avem libertatea dată. Vreau să fac referinţă la un text evanghelic, pilda talanţilor. Această parabolă este un exemplu clasic că Dumnezeu dă libertate fiecăruia. Fiindcă a dat daruri fiecăruia. Dar nu mărimea darurilor contează aici, ci faptul că Dumnezeu a dat darurile pentru a fi înmulţite. Iar aici încă odată avem libertatea omului, măsura în care el şi-o împlineşte sau nu. Pentru că dacă tu ai un talant, iar altul are zece şi îi înmulţeşte, iar celălalt are unul şi îl îngroapă, problema este aceeaşi. În ce măsură îndeplineşti tu datul fundamental a ceea ce tu eşti, adică libertatea de a înmulţi, de a crea, de a face? Ne întrebăm de multe ori de ce Dumnezeu le-a dat unora doar un talant? Nu trebuie să punem problema aşa. Dumnezeu a dat talantul după puterea fiecăruia, dar Dumnezeu nu apelează sau nu contabilizează talanţii, ci apelează la libertatea omului. „Ce ai făcut tu cu puţinul pe care ţi l-am dat?“, ne va întreba Dumnezeu. Iar dacă nu eşti conştient că trebuie să împreună-creeezi cu Dumnezeu, atunci ţi se va lua şi puţinul pe care l-ai primit.
Libertatea de pe drumul Damascului
Punând împreună cuvintele Sf. Ap. Pavel, care spune în epistolele sale că a fost „ales din pântecele mamei sale spre slujirea lui Hristos“ şi convertirea lui de pe drumul Damascului, cum consideraţi că a respectat Dumnezeu libertatea omului?
În privinţa Apostolului Pavel, Dumnezeu a respectat libertatea acestuia. Pavel a fost iubit de Dumnezeu. El a fost mult mai iubit decât credem noi. Poate Hristos l-a iubit mai mult decât pe Petru, care s-a lepădat de El, mai mult chiar şi decât pe Ioan. De ce l-a iubit? Pentru că Pavel avea talanţi mulţi. Iar Pavel folosea talanţii. Dar nu îi folosea cum trebuia. Pe drumul Damascului, Dumnezeu intervine în viaţa lui, dar nu îl obligă, ci îl trezeşte la realitate. Prin revelaţia de pe drumul Damascului, Hristos parcă îi spune lui Pavel: „Vezi că lucrezi în întuneric, un întuneric mai adânc decât cel în care ai intrat acum. Îţi iroseşti libertatea. Caută şi descoperă-ţi calea libertăţii tale, pentru ca talanţii tăi să fie înmulţiţi“. După ce a deschis ochii şi şi-a asumat credinţa creştină, Pavel a devenit un om care şi-a înmulţit talanţii în mod exemplar. A ajuns Apostolul neamurilor, cel mai mare predicator şi misionar din istoria creştinismului. Chiar dacă Epistolele pauline nu sunt decât note de subsol la Sfintele Evanghelii, (folosesc o expresie a lui Whitehead, care spunea că toată filosofia nu reprezintă decât note de subsol la Platon), fiindcă Evanghelia e Însuşi Hristos, Pavel a înmulţit talanţii care au devenit o comoară nepreţuită pentru Biserica creştină. A redobândit adevărata dimensiune a propriei sale libertăţi după ce i s-au deschis ochii. Pavel era rabin, era învăţat, dar mergea pe o cale greşită. El a persecutat pe Dumnezeu-Omul. Iar Dumnezeu-Omul, din dragoste faţă de el, l-a trezit. Pavel putea să-şi reia vechea îndeletnicire de persecutare a creştinilor. Avea libertatea asta. Dar a ales, în virtutea descoperirii, o nouă cale, a libertăţii conştiente de faptul că aceasta nu este numai a lui, ci că Hristos este Cel care se sălăşluia atunci în el. Pavel a fost preocupat esenţial de desăvârşirea omului. Deşi Sfântul Petru este cel care spune că vom fi părtaşi ai dumnezeieştii firi, la Sfântul Pavel găsim dimensiunea adevărată a învăţăturii creştine: „Am fost în întuneric, am venit la lumină“. Am venit de la întunericul care s-a pogorât asupra noastră prin cădere, întunericul care s-a risipit prin descoperirea în Hristos a noii învăţături şi a restabilit întreaga fire umană la starea de desăvârşire originară.
Virtuţile creştine şi libertatea
Filosoful danez Kierkegaard spunea undeva că „contrariul păcatului nu este virtutea, ci libertatea“. Comentaţi această opinie.
Virtutea este o stare ontologică. Păcatul, păcătoşenia este, la rândul ei, tot o stare ontologică. Consecinţa imediată este virtutea când renunţi la păcat. Dar, a fi virtuos fără a fi liber, fără a fi conştient de dimensiunea propriei tale libertăţi, înseamnă că nu ai virtutea în tine. L-am îndrăgit pe Kierkegaard. Am citit în perioada studenţiei „Fear and treambling“ (Teamă şi cutremurare). E o lucrare care vibrează după căutarea libertăţii. Autorul scrie într-un context protestant, un context în care conştiinţa creştinului era că el face parte din împărăţie. Totuşi, el atrage atenţia asupra creştinului că virtutea nu este dimensiunea finală, ci libertatea. De ce? Pentru că, în structura protestantă, credinţa te mântuieşte, faptele nu au decât un rol cel mult secundar. Ce spune Kierkegaard? Spune că împlinirea credinţei, care este una dintre virtuţi, nu este suficientă, ea trebuie să devină lucrare, iar lucrare devine numai în libertate. Filosoful depăşeşte aici graniţele propriei confesiuni, redând o dimensiune „ortodoxă“ protestantismului. Pentru că în libertate ai fapta, ai lucrarea. Ea te deschide faţă de celălalt şi faţă de Dumnezeu. „Întrucât aţi făcut unora din aceşti mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut.“ Dincolo de fiecare ins cu care noi ne întâlnim, în orice zi, este Hristos. Dacă noi nedreptăţim pe aproapele, nedreptăţim pe Hristos.
Kierkegaard intervine şi spune: ai credinţă, ai virtute; dar, este ea o virtute statică, este credinţa o stare per se, fără să aibă alte implicaţii? În Epistola Sfântului Apostol Iacob spune clar: „Credinţa fără fapte moartă este“. Filosoful danez a sesizat esenţa credinţei, aceea că ea trebuie să lucreze, nu să fie suficientă. Ea este doar un punct de pornire.
Iubirea de vrăjmaşi, semnul libertăţii neîngrădite
Luând în considerare versetul 12 de la Evanghelia după Ioan, din capitolul al VIII-lea, „şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“, care este relaţia dintre aceste valori, libertate şi adevăr?
„Eu sunt cale, adevăr şi viaţă“, spune Mântuitorul în aceeaşi Evanghelie. De obicei, noi spunem că urmăm calea lui Hristos. E adevărat că urmăm Lui, dar cărui Hristos? Doar unei persoane istorice, doar Celui care a propovăduit sau a înmulţit pâinile sau lui Hristos Care trebuie să trăiască în mine? Dar pentru ca Hristos să trăiască în mine, eu trebuie să percep, să înţeleg că Hristos pe Care eu mi-L asum este Hristosul cel adevărat, absolut, pentru ca realitatea ontologică asumată în viaţa mea să fie cu adevărat autentică, în concordanţă cu principiul dat la creaţie, chipul lui Dumnezeu. Adevărul nu este o simplă sintagmă noetică, cognitivă. Adevărul nu ţine numai de intelect, ţine de esenţa trăirii. Adevărul nu este cel care ne împlineşte doar în plan intelectual, nu e doar o frază: „calul aleargă repede“, ci el te umple, îţi cuprinde întreaga fiinţă, iar libertatea primită este aceea dată la creaţie, ca să devii împreună-creator cu Dumnezeu.
Adevărul creştin este concentrat în Sfintele Evanghelii. Dar, dacă iau adevărul din Evanghelii numai în planul gândirii, acest fapt mă limitează. Numai atunci când Scriptura devine parte integrantă a vieţii mele, numai în măsura în care încep să-l iubesc pe vrăjmaşul meu, „o absurditate a creştinismului“, ar fi spus un teolog arab, Teodor Abu Qurra, atunci încep să mă mişc liber. „Creştinismul este o religie absurdă“, cere imposibilul, este ilogică, pentru că îţi cere lucruri care par a nu fi omeneşti. Dar a iubi pe vrăjmaşul tău nu înseamnă decât a-ţi extinde libertatea ta asupra libertăţii celuilalt şi a-ţi asuma în tine ceea ce este el, chiar dacă îţi este duşman. Adevărul Evangheliei nu este doar unul intelectual. Citarea Evangheliei doar pentru a găsi temei unor idei nu e esenţială. Ceea ce contează e măsura în care Evanghelia devine parte integrantă din structura mea, din viaţa mea. Dacă nu pot să accept iubirea vrăjmaşului meu, înseamnă că nu sunt în adevăr, ci în afara lui. Libertatea mea este una falsă.
Biserica creştină, spun teologii ortodocşi, a fost întemeiată la Cincizecime. Iar romano-catolicii zic că ea se fundamentează pe persoana lui Petru. Pentru mine, ca istoric al religiilor, Biserica creştină se întemeiază in nuce la naşterea Mântuitorului. Pentru că acolo avem adevărul absolut pentru prima dată revelat minţii noastre. Îl avem pe Hristos născut în ieslea din Bethleem, păstorii poporului ales, lumea păgână reprezentată de magi chemaţi să se închine Lui şi să aducă daruri, iar sus, în ceruri, îngerii aduc slavă lui Dumnezeu. Acesta este adevărul creştin. În centru este Hristos, iar ceilalţi sunt martorii Bisericii creştine, îngerii, păstorii, magii, alături de Fecioara şi Iosif. Trebuie să ştim cum să privim Evanghelia pentru că acolo găsim totul. Numai în măsura în care avem libertatea de a accepta că Hristos este cel din ieslea Bethleemului noi împlinim adevărul care ne face liberi.
