Libertatea fără morală ne depărtează de Viață

O persoană care are convingeri religioase sănătoase, pentru care familia reprezintă o valoa­re de nezdruncinat în via­ța ei, este greu de manipulat. Subțierea ancorei morale a credin­ței în Dumnezeu și a celei sociale în familie și seducerea oamenilor cu nadele libertății absolute și ale oricăror satisfacții trupești sunt „valorile” promovate pe toate canalele către societatea contemporană pentru a crea un individ slab, ros de patimi, egoist și mate­ria­list. Despre trup și demnitatea intangibilă a omului, despre căutarea neideologizată a ade­vă­ru­lui și valabilitatea valorilor morale univer­sale am vorbit cu so­cio­logul și profesorul Ilie Bădescu.

Domnule profesor, cum este evaluat trupul din perspectiva creștină în com­parație cu viziunea pe care societatea actuală o are asupra lui?

Trupul a primit mereu interpretări antinomice, încă mai radicale când e vorba despre relația trupului cu sufletul. Etica, morala creștină, recuperează coin­cidența opușilor, adică ne ferește de concluzia și ademenirea rupturii. Dacă privim maniheist, trupul este sediul plăcerilor și, deci, calea răutății, fiindcă, într-o atare înțelegere, prin trup pătrunde în structura existenței păcatul, adică dezordinea, haosul fiziologic și boala. Dacă însă ne raportăm la o altă perspectivă, boala (culminând cu maladia morţii) nu pătrunde în lume pe calea trupului, ci a sufletului decăzut, mai precis prin „partea pasională a sufletului”. Învăță­tura creștină ne reamintește că Dumnezeu l-a făcut pe om trup și totodată i-a dăruit suflet prin suflare divină. Vorbim aici despre unitatea originară a trupului cu sufletul. Dumnezeu nu l-a făcut pe om singur, ci bărbat și femeie i-a făcut, adică a creat pentru om și familia, și astfel i-a dăruit omului și taina unirii persoanelor, ca bărbat și femeie, mijlocită de nunta instituită de Dumnezeu și ridicată la rang de Sfântă Taină în Noul Testament. Familia este, ne spune părintele Stăniloae, creație divină în forma unității bărbatului cu femeia lui, fiindcă, ne spune cartea Facerii: „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut” (Fac. 1, 27). Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva ca promisiune divină a unuia pentru celălalt.

Cum fură libertatea persoanei o sexualitate nestăpânită?
Dacă facem din trupul nostru o simplă unealtă pentru plăcere, am pierdut deplina libertate, fiindcă ne-am făcut robi ai mai multor duhuri: duhul egoismului, duhul minciunii, duhul desfrânării, duhul dezbinării şi al stricării unității persoanelor și deopotrivă a unității trupului cu sufletul. Într-un cuvânt, nu ne mai aparținem și, în plus, con­simțim să ne facem contributori la stricăciunea cea mare a ordinii divine din creație, opozanți la unitatea dumnezeiască a nunții și la bucuria divină, legiuită, a legăturii bărbatului cu femeia sa.

Postmodernismul, epoca în care trăim, presupune depășirea concepției rațio­nale, teologice despre structura antropologică naturală. Postulatul vremii noastre constă în faptul că realitatea e o con­strucție socială, adevărul și realitatea nu există ca atare și în sine. Ce punem în locul realității?
Punem o realitate pe dos, o contrarealitate, adică scoatem viața și textura existenței din ordinea divină, mutând-o în zona duhurilor înșelătoare, în iluzia vieții, dobândind, finalmente, otrava morții sufletești, adică ne educăm să murim cu moartea a doua, care este despărțirea sufletului de Dumnezeu și eternitatea grozăviei rupturii. Lucrul cel mai cumplit, dacă se admite grad de comparație pentru ceea ce este deja la gradul suprem, este că ne mutăm cu totul pe tărâmul morții, într-o cultură a morții în și prin care acceptăm să învățăm a muri veșnic, adică să ne rupem de izvorul nesecat al vieții care este Dumnezeu întrupat, Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos.
Unde duce lipsa unei iden­tități de gen ca bărbat și femeie?
La pierderea darului minunat al unității persoanelor de sex opus, adică a darului pe care l-a făcut Însuși Dumnezeu la crea­ție, când i-a dăruit bărbatului femeie ca să nu fie singur și a zămislit-o pe femeie din coasta bărbatului pentru ca unitatea ei cu bărbatul să fie adeverită divin și garantată în creatură. Pierderea identității sexuale înseamnă pierderea unității antropologice originare, fiindcă Scriptura ne spune răspicat că Dumnezeu a „făcut om după chipul Său: bărbat și femeie i-a făcut” (Fac. 1, 27).

Cum vedeți o posibilă introducere a educației sexuale ca disciplină de studiat în școală?
Dacă ținem seama de pedeapsa aplicată lui Ham de către tatăl său, Noe, pentru că i-a privit goliciunea, deducem că e distrugător sub toate aspectele să arătăm copiilor goliciunea maturilor (a părinților, în fond), adică să le vorbim despre cele destinate prin taina nunții celor care au trecut de vârsta copilăriei. În cartea Facerii, Ham, cel care-a privit goliciunea tatălui, cade sub blestem foarte grav: „Și a zis: «Blestemat să fie Canaan! Robul robilor le va fi el fraţilor săi!»“ (Fac. 9, 25). În fond, un manual de educație sexuală ne întoarce la gestul și la momentul acela al greșelii lui Ham, ba mai mult, ar fi totuna cu gestul drăcesc să-i îndrumăm pe copii să privească trupurile dezgolite ale părinților și acte conjugale destinate lor, ceea ce este încă mai grav decât accidentala privire a lui Ham. Un asemenea manual ar fi, în lumina învățăturii din Scriptură și a ceea ce ne arată cercetările actuale, negativ, devastator pentru copil. Biserica trebuie să intervină prin materiale comparabile cu bine-cunoscutele Cateheze maritale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în care tânărul să poată deprinde învățătura conform căreia trupul, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, nu este pentru desfrânare, ci este templu al lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că trupul este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Cor. 6, 19).

Poate omul să trăiască fără morală?
Kropotnic spune că da, însă chiar și în îndemnurile sale străbate un fel de morală, una pe dos, o contramorală, adică îndemnul spre nihilismul total. Curentul anarhic modern se zidește pe străduințe malefice de a dovedi că omul trebuie să revină la un fel de „naturalism”, adică să-și îngăduie să asculte de toate impulsurile. Freudismul ne sugerează chiar că terapia bolii psihice se bazează pe recuperarea sensului eliberator al libertății sexuale sau, în orice caz, pe re­cunoașterea caracterului compulsiv al moralei. Tot ceea ce aflăm din scrierile sale dedicate complexului oedipian ne spune că de fapt omul este rodul unor îngrădiri represive și poartă în el istoria represiunii morale. Toate acestea sunt învățături trunchiate sau pe dos despre esența teandrică a omului. Omul ca făptură decăzută poate trăi fără morală numai întrucât societatea păstrează întotdeauna în ea molecule morale, altfel, corpul social s-ar dezintegra. Familia este o astfel de moleculă morală. Raportul mamei cu pruncul ei este o astfel de moleculă morală. Rugăciunea, mai presus de toate, adică relația omului cu Dumnezeu, este o moleculă morală. Insul cutare poate trăi fără morală tocmai fiindcă omul generic este dăruit de Dumnezeu să fie o ființă morală și omul ca ființă socială este moral cu toată imo­ralitatea și amoralismul elitelor false și al inșilor căzuți. Deci, omul cu O mare nu poate trăi fără morală.

Un reprezentant al lumii politice din Occident afirma undeva: „Libertatea este cea care ne face adevă­rați. Nu adevărul ne face liberi”. Cum comentați?
Aș spune că libertatea confirmă adevărul, ne confirmă ca făpturi destinate adevărului. Libertatea este dar de la Dumnezeu. Adevărul este Însuși Dumnezeu, Iisus Hristos. „Eu sunt Adevărul, Calea și Viața”, le spune Iisus ucenicilor. Libertatea este la îndemâna omului, adevărul este la Dumnezeu. La adevăr putem ajunge dacă suntem liberi, adică dacă ne actualizăm darul liber­tății. Prin urmare, Adevărul ne-a zidit liberi, adică ne-a promis libertății, de vreme ce Dumnezeu a așezat darul libertății în om, ca har dumnezeiesc netransmutabil. Acesta poate fi refuzat, neactualizat, dar nu poate fi suprimat în noi. Prin calitatea libertății de a fi dar divin răzbate în adâncul făpturii noastre chemarea lui Dumnezeu, ca o chemare deopotrivă la adevăr și la imperativul lăuntric al libertății. De aceea spun că libertatea este cale confirmativă, adeveritoare către Adevăr și către Dumnezeu. Însă adevărul nu poate fi conceput ca rezultat al faptei umane, fiindcă există prin Dumnezeu. Încât am putea spune că îndumnezeirea ne face adevărați, adică dumnezei, nu simpla libertate. Pe calea libertății ne putem și îndepărta de Dumnezeu și, deci, de adevăr. Libertatea este o condiție necesară pentru a ne face adevărați, nu și suficientă. Forma ei totală, adică îndumnezeirea, este cea care ne face adevărați. În rest, putem admite maxima de mai sus.

De ce identitatea de gen ca bărbat și femeie, morala, familia, Biserica sunt privite de unii ca duș­mani ai libertății omului în zilele noastre?
Pentru că am intrat în ciclul războiului total dintre civilizația creștină și marele puhoi al celor care trăiesc fără nici un Dumnezeu. Era de așteptat ca o civilizație care din Quatrocento (Renașterea timpurie) a primit îndemnul spre ruptura de spiritualitatea creștină și spre secularizarea totală să sfârșească prin a intra în război cu sine însăși. Suntem martorii acestui război și unii vom fi aleși de Dumnezeu să fim deopotrivă mărturisitorii și martirii acestei lupte.