„Limba vorbită, ca și veșmintele, te reprezintă”

Calitatea discursului public suferă, de ani buni, o scădere pe care lingviștii o apreciază ca îngrijorătoare. Pentru că o limbă prost vorbită în spațiul public are implicații și la nivelul vorbitorilor obișnuiți. Despre starea limbii vorbite astăzi, despre importanța dicționarelor, dar și despre cauze și posibile soluții de a redresa nivelul cunoașterii limbii române am vorbit cu cercetătoarea Gabriela Haja, coordonatoarea Departamentului de lexicologie-lexicografie de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, filiala Iași.

Pentru început v-aș ruga să ne explicați ce înseamnă un dicționar tezaur pentru o națiune?

În 2017, noi am publicat volumul Lexicografia românească - studii, proiecte, important pentru departamentul nostru, dar și pentru istoria Dicționarului Academiei, Dicționarul limbii române (DLR), și, în prefață, aminteam faptul că dicționarele academice au apărut din nevoia de a legitima identitar un popor și, mai târziu, o națiune. Prin aceste dicționare, în unele țări a fost impus un dialect ca limbă literară - este cazul Italiei, al Franței. Dar au avut și rolul de a unifica, omogeniza lingvistic situația dintr-o anumită regiune. Și când a fost înființată Societatea Literară Română, care a devenit apoi Academia Română, exact acestea erau obiectivele - să se demonstreze, să se argumenteze științific identitatea națională a românilor, unitatea de limbă și cultură, indiferent de locul în care trăiau. Mai ales că în momentul în care s-a înființat Academia, nici nu exista o Românie independentă. Noi eram Principatele Unite sub suzeranitate otomană, iar Transilvania era sub altă ocupație. Este extraordinar cum întemeietorii Academiei au construit conștient o strategie și o politică lingvistică și culturală prin care au pregătit unirea politică a românilor. Deci, Dicționarul Academiei are un rol extrem de important în cultura noastră, la fel cum Dicționarul Academiei Franceze este cel mai important dicționar pentru cultura franceză. Dicționarul Academiei Regale din Spania joacă același rol. Mai nou, cele mai recente națiuni, cele care au ieșit din Uniunea Sovietică, statele din nord, au aplicat aceeași strategie, dar publicând lucrări de acest tip și în mediul online. Au aplicat o strategie de digitizare și digitalizare foarte coerentă, unitară și cu scopul susținerii prin argumente științifice a identității lor lingvistice și naționale. 

Și la noi a fost inițiată ediția digitală a Dicționarului tezaur. În ce stadiu se află astăzi?

În 2010 a fost încheiată etapa de realizare a primei ediții a DLR în 37 de volume, cu peste 18.000 de pagini, peste 120.000 de cuvinte și variante. La această lucrare au contribuit peste 300 de specialiști, puțin dintre ei lexicografi și mulți colaboratori care au lucrat la operații auxiliare, premergătoare redactării.

În perioada 2007-2010, într-un proiect inițiat de profesori și cercetători ieșeni, am încheiat o formă de digitalizare a DLR, pe care anul acesta o vom relua și o vom finaliza la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, în colaborare cu Institutul de Informatică Teoretică. 

Cât de accesibilă va fi ediția digitală a Dicționarului tezaur pentru publicul larg?

Accesul va fi fără restricții și oricine este interesat poate consulta primul volum, literele A-B, online, la adresa clre.solirom.ro.

Singura limită e dată de înțelegerea lucrurilor, pentru că e o lucrare specială și complexă, iar noi vom publica pe pagini aparte texte introductive care explică cum e gândit și construit dicționarul, listele de abrevieri, care sunt foarte necesare, deocamdată în format imagine. Apoi, în timp, vom transforma aceste liste de abrevieri într-un format XML, astfel încât cel care va dori să afle ce înseamnă o abreviere să o poată face foarte ușor. Iar pentru întrebări mă gândesc să facem o pagină de dialog cu utilizatorii, unde să le putem răspunde repede. 

„A scăzut în mod cert calitatea discursului public”

În ciuda eforturilor pe care Academia și institutele sale le fac, în sistemul românesc de educație, predarea limbii române are numeroase hibe, fapt ce se reflectă în nivelul de pregătire al absolvenților de gimnazii, licee și, din păcate, chiar și de facultăți. De ce credeți că am ajuns în punctul acesta?

Nu știu dacă eu stăpânesc răspunsul absolut. Mă tem că sunt mai multe cauze. Pentru generațiile noastre era o rușine să nu scrii corect, o rușine mare - și față de sine, și față de colegi, de prieteni, de familie. Acum rușinea asta s-a estompat într-atât, încât mă tem că a dispărut. Pentru că au dispărut modelele din mass-media. Cred că vorbitorii, în genere, au modele de limbaj în televiziune, în radio, în presa scrisă. Și în carte, cine citește. Dar editurile au început să publice cărți cu erori. Numai editurile mari, care au redactori buni de carte, publică acum cărți impecabile. E o mare tristețe că sunt edituri care consumă hârtie, energie, timp, să publice cărți imperfecte. E inacceptabil.

Apoi, a scăzut în mod cert calitatea discursului public. Și nu vreau să acuz pe nimeni, să spun că angajații posturilor de televiziune sau de radio nu sunt profesioniști; eu pornesc de la premisa că sunt. Dar se întâmplă că persoane publice din domeniul politicii vorbesc inacceptabil - nu folosesc limbă literară sau folosesc o limbă plină de greșeli, pe care n-ar trebui s-o auzim/citim nicăieri. Deci, ține, până la urmă, de nivelul de educație al persoanelor publice, de nivelul de educație al fiecăruia dintre noi. Educația nu se termină la ciclul gimnazial, nici la liceu, nici la facultate; învățăm toată viața. Ține de educație, dar și de opțiunea individuală - în ce măsură tu, vorbitorul de limbă română, ești interesat să înțelegi bine ceea ce auzi și să fii înțeles foarte bine. Și să conștientizezi că în mediul familiar poți folosi un limbaj mai relaxat, mai puțin controlat, un grai (cel moldovenesc, cel din Bucovina sau cel maramureșean). Dar atunci când reprezinți o instituție, când ești angajat într-un anumit mediu, se cuvine să folosești o limbă îngrijită. Pentru că limba, ca și veșmintele, te reprezintă. Chiar mai mult decât veșmintele, pentru că poți purta o mască, dar limba te trădează. Spune mai mult despre tine felul în care vorbești, decât felul în care arăți. 

„DOOM ar trebui să fie cel mai conservator dintre dicționare” 

La începutul acestui an a existat o polemică destul de aprinsă legată de introducerea în noul DOOM a circa 3.500 de cuvinte noi, printre care multe împrumuturi - „breaking news”, „afterschool”, „selfie”, „take away”. Cât de oportună este introducerea unor asemenea cuvinte în dicționare?

Sunt două chestiuni de discutat - una legată de situația împrumuturilor și o altă chestiune legată de natura dicționarului DOOM. Din punctul meu de vedere, este un dicționar normativ, rolul lui este să explice utilizatorilor cum se scrie și se folosește un cuvânt. Și atunci e inacceptabil ca în conținutul acelui dicționar să apară forme considerate nerecomandate sau nerecomandabile. Tot din punct de vedere lexicografic, DOOM ar trebui să fie cel mai conservator dintre dicționare.

Încă din 2005 au fost acceptate unele forme sub argumentul uzului, dar un uz pe care e greu să-l măsurăm fără un corpus foarte cuprinzător al limbii române actuale, care nouă ne lipsește, din păcate. Așa că în opinia mea atitudinea autoarelor DOOM a fost un pic prea permisivă cu privire la inovații. Cred că cea mai bună soluție în situația actuală a limbii este alta. Un dicționar ca DOOM să rămână conservator, să prezinte formele corecte, iar pentru neologisme, care încă nu s-au așezat în limbă sau care sunt folosite deseori greșit, s-ar putea face, cu mijloacele pe care acum le avem la îndemână, un serviciu de consultare online pe site-ul Institutului de Lingvistică de la București. Pe baza acestui serviciu s-ar putea face și măsurători - în ce măsură un cuvânt din engleză intră în limbă și în ce măsură publicul e interesat de cum se scrie acel cuvânt.

Eu nu spun că acele cuvinte nu trebuiau normate. Ele sunt în uz. De aici a plecat cumva situația în care ne aflăm. În ultimii ani, vorbitorii au introdus în limba română o mulțime de neologisme sau anglicisme. Iar autoarele dicționarului s-au simțit obligate să le normeze, ca ele să fie folosite corect. Or, acest pas putea fi făcut printr-un serviciu online, până când se vor așeza în limbă. Pentru că viteza cu care intră și ies aceste cuvinte din uz e foarte mare și dicționarele nu se pot lucra în ritmul schimbărilor din limbă. Deși sunt țări pentru care, de pildă, s-au creat dicționare sincronice cu limba. Rolul acelor dicționare exact acesta este - să explice vorbitorilor cuvintele nou intrate în limbă și să le normeze din punctul de vedere al formei și al uzului.

Dar care e traseul unui cuvânt de la uz până la dicționar?

Depinde de tipul de dicționar. Un dicționar cum este Tezaurul este foarte cuprinzător și include toate cuvintele înregistrate în scris sau în vorbire. În privința neologismelor, DLR este prudent și le include doar pe acelea care au tendința de a intra în uz general. Așadar, nu include terminologii de specialitate (medicală, farmaceutică, terminologia informatică). Acestea fac obiectul dicționarelor speciale. Noi introducem în DLR acei termeni care sunt cunoscuți, folosiți de majoritatea vorbitorilor și sunt atestați în mai mult decât un registru stilistic. Adică apar și într-un text științific, dar și în presa națională, și în stilul beletristic.

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) este mai dinamic. El este reeditat periodic și ar putea prelua rolul dicționarelor speciale. Iar Dicționarul ortografic este un dicționar special și normativ. 

Cât de receptivă este limba română în privința împrumuturilor din alte limbi?

Limba română este o limbă extrem de permisivă. Nu și-a schimbat natura și nu e de ieri, de azi atât de permisivă, ci dintotdeauna a fost așa. Vorbitorii din spațiul carpato-danubiano-pontic au fost întotdeauna extrem de atenți și curioși la noutate. Și au împrumutat cuvinte fără nici o reținere. În secolul al XIX-lea, a existat o încercare de a potoli această avalanșă a împrumuturilor. Aron Pumnul este reprezentativ pentru acest curent de rezistență la împrumutul neologic și de creare, pe terenul limbii române, a unor cuvinte noi din elemente deja existente, după modelul german. După cum știți, în limba germană neologismele sunt, în marea lor majoritate, traduse. Sunt calcuri lingvistice, nu împrumuturi. Dar nu a avut succes direcția lui Aron Pumnul. Foarte puține cuvinte de această natură au rămas în uz - înainte-mergător sau dreptgrăitor. Altele, cum ar fi de mână țiitoriu sau gât-legău, nu au rezistat. Vorbitorilor români nu le plac aceste traduceri și preferă să împrumute un cuvânt nou pentru un lucru nou. Sau, chiar dacă există un cuvânt românesc deja folosit, dacă apare unul nou, vor folosi cuvântul nou.

„S-a pierdut rostul comunicării, acela de a transmite idei și cunoaștere” 

Care ar fi cel mai bun filtru pentru o limbă românească vorbită corect?

Sigur că școala ar putea să facă treaba asta și e de datoria școlii s-o facă de la început, de la grădiniță. Dar o mare problemă mi se pare că este distanța enormă dintre nivelul obiectivelor Ministerului Educației și Cercetării și felul în care aceste standarde se reflectă în manuale, cât anume din manuale reușește un profesor să predea, de fapt, și cât anume înțeleg copiii dintr-o clasă din ceea ce li se predă.

După 1990 au început să se tot schimbe programe, manuale, într-un ritm absolut covârșitor și obositor pentru profesori, iar lucrurile, în loc să se îmbunătățească, au scăzut calitativ. S-a petrecut o schimbare radicală și între metodica predată până în 1990 și cea de după 1990, când au fost traduse stângaci manuale din limba engleză. O nouă limbă de lemn. Și în spatele limbii de lemn sunt niște metode, de fapt, foarte simple. Dar îmbrăcate într-o mulțime de vorbe inutile și greu accesibile.

Ne gândim, desigur, cu îngrijorare, la soarta limbii române literare și o soluție, o salvare, este aceea venită de la profesorii dedicați, care își fac meseria cu responsabilitate și cu dragoste de limbă română. Cred că studierea gramaticii, dar a unei gramatici accesibile, ar fi iar o soluție. Pentru că toate manualele nu se mai cheamă acum „de limbă română”, ci „de comunicare”. Înțeleg, cumva, schimbarea de perspectivă, dar putem comunica fără cuvinte în comunicarea directă (prin mimică, prin intonație, prin gestică). Totuși, discursul științific se comunică prin cuvinte și astfel se înțelege. Aici e o mare problemă. Că s-a pierdut rostul comunicării, care nu este doar acela de a transmite atitudini, sentimente, ci chiar idei și cunoaștere. La testele PISA, copiii răspund din ce în ce mai greu chestionarelor și crește rata analfabetismului funcțional, care în asta constă - în neînțelegerea lucrurilor. Eu nu cred că acești copii nu cunosc realitatea în care trăiesc, nu pot să cred asta. Dar cred că există o barieră a limbajului științific de care nu trec. Asta e o problemă care trebuie rezolvată.

Deci, obiectivul principal al învățământului acesta ar trebui să fie - să scadă rata analfabetismului funcțional. Este inadmisibil de mare, a depășit 40%. Programele nu sunt adaptate pentru toate tipurile de elevi, eforturile pe care trebuie să le facă profesorul sunt extrem de mari. Toată falsa competiție între profesori, bazată pe niște dosare, în care fiecare se străduiește să adune cât mai multe adeverințe, nu duce nicăieri. Profesorii nu ar trebui să fie evaluați după dosare, ci după calitatea produsului muncii lor - cum au primit un copil și cum a devenit acel copil, sub îndrumarea lor.