Profesorul de filosofie şi academicianul Gheorghe Vlăduţescu aduce cititorilor bucuria regăsirii gândirii filosofice din Antichitate, mai ales a celei greceşti. Lumea greacă în care s-a născut filosofia transmisă apoi în toată Europa este pentru profesorul Gheorghe Vlăduţescu o carte deschisă din care ne citeşte permanent cu bucurie, tâlcuind sensurile cuvintelor şi limbajului filosofic, dar adesea şi religios, de care acesta este legat. Am stat de vorbă cu profesorul emerit al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti despre relaţia dintre filosofie şi religie, precum şi despre tendinţele actuale ale filosofiei.
Stimate domnule profesor, care sunt direcţiile în filosofia europeană contemporană?
Fiecare timp a avut o dominantă. De pildă, în Europa, puţin înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, dominanta a avut-o aşa-numita filosofie a existenţei, mai degrabă numită astfel decât prin cuvântul existenţialism, criticat dur de Sartre. Mai ales că existenţialismul tindea atunci să devină o modă. Filosofia existenţei era o filosofie care avea în vedere omul. Cel mai mult Sartre, într-un program cvasipolitic, a justificat această îndreptare a filosofiei existenţei pentru om. El spunea că „scriitorul prin vocaţia lui este în situaţie. El trebuie să fie omul timpului lui. Eu îl acuz pe Flaubert că n-a luat apărarea comunarzilor... Orice scriitor şi orice om este în situaţie. Dacă în timpul ocupaţiei naziste un scriitor s-ar fi retras să scrie o carte despre hitiţi, eu l-aş fi acuzat de colaboraţionism”. Existenţialismul francez a fost foarte militant. La fel, personalismul a fost şi mai evident pentru om. Astăzi e foarte greu să vorbeşti de o direcţie dominantă. S-ar putea spune, într-un fel, despre filosofia analitică în acest fel, cea anglo-saxonă, dar mai mult din interior. Apoi a fost filosofia continentală. S-a pornit de la o glumă a filosofului francez Jean Wahl, care a zis că sunt două filosofii, cea analitică şi cea continentală. Ulterior, sigur, filosofia analitică a pătruns şi pe continent şi distincţia s-a cam părăsit în ultima vreme şi nu se poate vorbi de faptul că este o anumită filosofie dominantă în toată lumea, pentru că ar trebui să ignorăm anumite filosofii. Spre exemplu, ce să ne facem cu fenomenologia lui Husserl? Chiar dacă dominantă pare fenomenologia, la fel de operaţională şi importantă ca filosofia analitică, adică filosofia limbajului.
Aţi menţionat filosofia limbajului. Cum aţi defini-o, ca să fie înţeleasă mai uşor de cititorii noştri?
Trebuie înainte de toate să avem grijă la limbaj. Platon spunea în dialogul „Phaidon” aşa: „Căderile din limbaj nu sunt numai o greşeală faţă de limbă, ci mai înainte de toate o greşeală faţă de sufletul nostru”. Criticismul să pornească de la rădăcina lucrurilor, adică de la limbaj. Indirect, noi încă suntem în limbajul grecesc. Chiar dacă ei nu au dispus de un limbaj filosofic, ci de cel comun, mitopoetic, respectiv prima resemnificare a limbajului comun. Apoi, Platon şi Aristotel au reuşit să impună un anumit limbaj. Pe urmă rolul extraordinar al lui Cicero, care, deşi nu are o filosofie proprie, se poate compara cu Platon şi Aristotel pentru că a tradus în latină. El este creatorul limbajului filosofic latin. Apoi, în Evul Mediu s-a făcut trecerea prin latina medievală, care a adus greaca şi latina romană în epoca modernă. La fel în partea orientală, de la atica platonică, spre „Koine” elenistică, greaca Septuagintei, apoi neogreaca - cum s-a dezvoltat un limbaj propriu. Cuvântul s-a îmbogăţit considerabil de la forma lui antică, cum e de exemplu „To on”, adică numele Celui care este în sine despre care nu ştim exact ce este, dar filosofia rămâne mereu căutătoare. Filosofia se apropie de acel „În Sine”, dar nu-l atinge niciodată, pentru că altfel ar însemna că Dumnezeu nu este infinit şi omul s-ar pierde. Infinitul ne întremează. Ne ştim limitele şi pentru aceea încercăm să le depăşim. Asta este istoria: încercarea depăşirii limitelor.
Unde se întâlneşte filosofia cu religia?
Un filosof din filosofia clasică românească, Ion Petrovici, obişnuia să spună că filosofia, religia şi artele se întâlnesc prin aceea că toate tind spre absolut, numai că numesc diferit acel absolut. Nu se pune problema identităţii acelui absolut, ci că acelea trei sunt solidare. Mintea omenească e una, doar că este în varii exerciţii. Este adevărat că acest absolut, căruia i se dă un nume oarecare, le adună pe toate. De aceea trebuie să ne apropiem de acestea trei ca forme convergente şi complementare ale minţii noastre. Sunt trei modalităţi de a trece dincolo de condiţia noastră muritoare. Toate trei, dar mai ales religia, au această vocaţie a transcendenţei. Pentru fiinţa noastră pierderea acestei vocaţii înseamnă pierderea sinelui. Dacă celălalt este ignorat sau, cum zicea Sartre, este „infernul, duşmanul”, atunci fiecare dintre noi este infernul pentru celălalt. Istoria este într-un fel o istorie a descoperirii celuilalt. În Europa a început după descoperirile geografice această descoperire a celuilalt. Pentru conquistadori indigenii erau asemenea celorlalte vieţuitoare. Au intervenit călugării iezuiţi care au atras atenţia că şi ei sunt oameni. Cartea „Robinson Crusoe” nu este altceva decât o descoperire a celuilalt. S-a vorbit de perversitatea lui Robinson. Când ajunge pe insula pustie, el se încercuieşte, îşi face o împrejmuire, cercul lui. Când se întâlneşte cu indigenii şi îl scapă pe Vineri, se raportează la el ca la altceva decât o fiinţă umană. Acest aşa-zis sălbatic îl ajută pe civilizat să descopere adevărata civilizaţie. Aceasta este relaţia pe orizontală. Pe verticală însă este vorba de descoperirea Celuilalt, care este diferit. Filosofia, teologia şi ştiinţele tind către acel ireductibil, fără care mintea noastră ar regresa, căzând în ea însăşi. Geometria e un sistem, axiomele căreia sunt ireductibilele. Microsistemele se întemeiază pe aceste ireductibile. Primul filosof al grecilor, Thales, chiar dacă avea nume improprii pentru acest ireductibil, îl gândea filosofic. Formal, religia şi teologia sunt de natură să dea identitate acestui absolut. Religiile, spre deosebire de filosofie şi ştiinţe, care sunt demonstrative, vin cu încredinţarea.
Cum înţelege filosofia ideea de credinţă?
Cred că „pistis” nu trebuie tradus cu credinţă, ci „încredinţare” şi în scara cunoaşterii platoniciene este acea cunoaştere corespunzătoare lucrurilor. Ne încredinţăm că lucrurile există, dar această încredinţare vine numai după ce avem certitudinea existenţei ideilor ireductibile. Ne încredinţăm că lucrurile există în funcţie de temeiul lor. De aceea trebuie să cercetăm cuvintele. Despre ireductibil, adică despre Dumnezeu, trebuie să spunem că „este”, nu că „există”. La fel despre „fiinţă”, în concept filosofic - „to on” la greci, spunem că „este”, nu că „există”. Existenţa presupune un alt termen care îl precede, ea fiind secundară. Nu se poate spune „existenţă absolută”, pentru că e o contradicţie în termeni. Ca atunci când Iahve îi spune lui Moise „Eu sunt Cel ce este” - aşa ar trebui tradus. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spunea că „Dumnezeu este un Nume, poate cel mai apropiat de ceea ce este El, dar sunt şi altele care numesc atributele Lui”. La fel şi acest „to on”, instituit de Parmenide, nu este folosit ca subiect. Trebuie spus „este”, ca predicat, pentru că subiectul nu poate fi numit. Moise nu-L vedea pe cel ce este, ci doar rugul aprins. Suntem încredinţaţi prin lumea ca revelaţie, ca o carte din care aflăm sensurile ascunse din spatele scriiturii. Când ne încredinţăm de fiinţarea Lui, această încredinţare ne opreşte să-i spunem Numele. Încredinţarea este fără nume.
