Cuvântul Creaţie este înţeles astăzi doar ca "opera lui Dumnezeu" despre care vorbesc teologii în discursurile lor. Uităm însă că aceasta implică absolut tot ceea ce ne înconjoară, iar că tot ceea ce ne oferă astăzi natura, prin tehnica ce a progresat într-un timp foarte scurt, este de fapt îngăduit de Dumnezeu. De cele mai multe ori ne folosim într-un mod iraţional de ceea ce astăzi lumea ne pune la dispoziţie, participând de fapt la distrugerea spaţiului peste care Dumnezeu l-a pus pe om administrator. În interviul care urmează, părintele profesor universitar dr. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, ne vorbeşte despre valoarea creaţiei, despre respectul omului faţă de creaţia lui Dumnezeu, descriindu-ne relaţia om-cosmos din perspectivă creştină.
Părinte decan, în primul rând, care este semnificaţia termenului "creaţie"?
Când spunem "creaţie", ne referim la oameni şi la cosmos, prin cosmos înţelegând Pământul, toate planetele, toate galaxiile, tot ceea ce a creat Dumnezeu sau tot ceea ce e făcut de Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi este necreat, iar ceea ce este în afară de Dumnezeu, deşi nimic nu este separat de Dumnezeu, este opera lui Dumnezeu care a fost adusă la existenţă odată cu timpul şi se desfăşoară în istorie.
Mai are astăzi omul conştiinţa faptului că este trimis de Dumnezeu pentru a înălţa spiritual natura, conştiinţa faptului că este administrator al lui Dumnezeu peste lume?
Noi spunem că în spaţiul creştin, cu deosebire în spaţiul Bisericii Ortodoxe, în care noi ne aflăm şi căreia îi aparţinem, conştiinţa aceasta există. Suntem conştienţi că suntem făptura lui Dumnezeu, că suntem zidiţi după chipul lui şi în vederea asemănării cu El. Deci destinul nostru este pus de la început sub aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ştim, am învăţat că suntem solidari cu lumea pe care Dumnezeu a creat-o pentru noi şi, după cum spuneaţi, noi suntem administratori, trebuie s-o folosim, dar cu mulţumire faţă de Dumnezeu, cu binecuvântare şi cu raţiune, adică niciodată în chip iraţional, cum s-a întâmplat de multe ori în istorie. Şi atunci, dacă avem conştiinţa aceasta, că întreaga creaţie îi aparţine lui Dumnezeu, ne vom purta altfel faţă de ea. În primul rând, responsabil şi, în al doilea rând, în duh creştin, ceea ce înseamnă că sfinţenia de care ne împărtăşim în Biserică trebuie extinsă şi la creaţie în general. Nu trebuie să rămână doar în sfera sufletului omenesc, pentru că omul trebuie să sfinţească locul, după cum s-a spus, dar nu în sensul de a folosi lumea în sens raţional pentru sine, pentru aproapele, ci în sensul să coboare sfinţenia peste ea, peste creaţie, în sensul că să pună creaţia în relaţie cu Dumnezeu.
De milostenie depinde desăvârşirea noastră
Părinte decan, vorbim foarte des despre secularizare, despre o societate mai îndepărtată de originile ei, în primul rând creştine, de o societate marcată de consumerism şi de iresponsabilitate faţă de mediu. Cum poate omul de azi să reînveţe cumpătarea în consum, exploatarea raţională a resurselor pământului, dincolo de evlavie, de moralitate?
Trebuie să reînveţe întâi în propria sa persoană ceea ce înseamnă dimensiunea ascetică. Omul e chemat să folosească bunurile acestei lumi, dar să le folosească cu moderaţie, cu raţiune, şi nu într-un chip egoist. Pentru că altfel, se exacerbează egoismul lui, apoi se tulbură toată aşezarea lui interioară. În primul rând, dacă îi slăbeşte puterea credinţei, omul de astăzi va fi atras exclusiv de partea materială şi se va îngriji chiar de sine ca de materie, adică exclusiv de trupul lui, într-un mod în care pune în umbră sufletul. Noi nu spunem că trebuie să uite vreodată de trup, pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, fiecare îşi îngrijeşte trupul său, îl îmbracă, îl hrăneşte, pentru că este în firea lucrurilor şi raţiunea îl învaţă asta, dar cel puţin tot atâta grijă să aibă de suflet. Şi atunci sufletul se hrăneşte cu adevărul lucrurilor, cu sensul lucrurilor. De aceea, spuneam că materia, creaţia îl îmbogăţeşte sau îl hrăneşte într-un chip dublu pe om, biologic prin materia de care el se împărtăşeşte, hrana lui, dar şi spiritual, prin sensuri. Omul descoperă şi are o aviditate după aceste sensuri. Vrea să ştie de ce există toate, de ce sunt toate făcute frumoase, de ce sunt drepte, aşa le-a făcut Dumnezeu şi echilibrate, un echilibru pe care şi ştiinţa îl pune astăzi în evidenţă. Aceasta îl face să se fortifice spiritual, pentru că îi reflectă ceva din atributele lui Dumnezeu, din calităţile Lui la care şi el este chemat să participe, deşi e creatură, deşi e făptură relativă, ca să zic aşa. Ei bine, în al doilea rând, uitând de partea spirituală a lucrurilor, atunci sigur că va vedea în cele ce ne înconjoară doar un obiect al satisfacerii propriilor nevoi, chiar în chip egoist, uitând şi de ceilalţi, şi parcă consideră că tot orizontul lui e pur material.
Aţi spus de consumerism sau consumism. Asta înseamnă să consumi de dragul de-a consuma, dar asta iar înseamnă a reduce totul doar la trup, la partea materială. Noi ştim că trupul are nevoie de acestea, dar el însuşi trebuie încet să se transfigureze. Cum? Vă spuneam de dimensiunea ascetică. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune despre crucea pe care Dumnezeu a imprimat-o peste creaţie. Adică: şi iarăşi ne vom exprima paradoxal, că altfel nu se poate. Avem creaţia, mulţumim pentru ea, dar în acelaşi timp nu ne împătimim de ea ca de ultima realitate, ci punem crucea pe ea, în sensul că după ce folosim din ea cât ne trebuie, mulţumim lui Dumnezeu, iar tot ceea ce ne prisoseşte este pentru altul. În spiritualitatea ortodoxă, milostenia nu este aşa, o poruncă exterioară, să fim şi noi milostivi. Nu, este ceva de care depinde evoluţia spirituală a noastră, desăvârşirea noastră. Dacă nu suntem capabili de milă faţă de altul, nu suntem capabili să depăşim egoismul, rămânem ca într-o închisoare. Şi atunci cum poţi să-l înţelegi pe Dumnezeu care este dăruitorul prin excelenţă? Cum poţi să înţelegi disponibilitatea celorlalţi de a-i ajuta dacă tu nu-i ajuţi? Milostenia ţine de partea ontologică a persoanei umane, de fiinţa noastră.
Şi atunci de ce astăzi cei mai mulţi dintre noi nu mai avem timp să fim profunzi? Până la urmă, fiecare dintre noi este ispitit, nu mai are timp să mediteze, nu mai are timp să se gândească la frumuseţea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, nu mai are timp să contemple creaţia lui Dumnezeu, nu mai are timp să-şi mai pună aceste probleme ca să se îndrepte. De ce nu mai avem timp?
Foarte frumos explică aici părintele Stăniloae: A te ataşa doar de partea văzută a lumii duce cu necesitate la o anumită superficialitate. Suntem superficiali în toate, pentru că vrem să luăm doar ceea ce se vede, ceea ce atrage, nu mergem la partea interioară a lucrurilor. Este o frumuseţe care te acaparează. Ce frumos spuneau Sfinţii Părinţi: lucrurile acestei lumi sau mă uimesc, sau mă rănesc. Când mă uimesc? Când le văd adâncimea lor spirituală, când le pun în relaţie cu Dumnezeu pentru că sunt create de Dumnezeu şi au ca destinatar nu numai pe mine, ci şi pe aproapele meu, pe toată lumea, mă uimesc în adevărul lor, în sensul lor ultim.
Când mă rănesc? Mă rănesc când le doresc exclusiv pentru mine. Atunci creaţia mi-L ascunde pe Dumnezeu în loc să mi-L reveleze, mi-l ascunde şi pe aproapele şi eu mă înnec în materie, ca să zic aşa. Spune şi Sf. Maxim Mărturisitorul că rămânem prizonierii părţii văzute. Aceasta este o superficialitate specifică omului modern care vrea doar aşa, să ia din fiecare precum ia câte ceva dintr-un supermarket, iar restul nu interesează, nici de unde vii, nici ce sens mai adânc spiritual ai şi nici cum te poate îmbogăţi un lucru şi spiritual. Vedeţi, un lucru material te poate îmbogăţi spiritual. Când? Când îl faci transparent. Cum îl faci? Când îl închini lui Dumnezeu sau când îl dăruieşti aproapelui tău. Şi atunci nu mai suntem superficiali, atunci sufletul nostru este deschis permanent pentru celălalt. Învăţăm să dăruim în familie, apoi societatea însăşi ne învaţă. Altfel, ea nu-şi mai atinge scopul şi se dezumanizează.
Până la urmă ce înseamnă secularizare? Care sunt elementele principale care ne influenţează în mod negativ?
O definiţie scurtă a secularizării dintre multele posibile: omul trăieşte fără să-şi amintească de Dumnezeu, trăieşte ca şi cum El n-ar fi nici autorul Creaţiei, nici Proniatorul, adică cel care ne poartă de grijă, nici Mântuitorul pentru cei care se unesc cu El, începând cu botezul, nici Judecătorul, cel care ne aşteaptă la capătul drumului, la capătul istoriei fiecăruia şi al omenirii, în totalitatea ei. Nu este chiar ateism secularizarea, ea provine mai mult din indiferentism, adică, cu secole în urmă, din Occident, odată cu Revoluţia Franceză au fost trasate, iremediabil, din dorinţa egoistă a omului, anumite direcţii. Problema credinţei este o problemă particulară, subiectivă, nu ne interesează, partea obiectivă este ceea ce are nevoie societatea: adică ştiinţă şi tot ce decurge de aici. Atunci religia a fost trimisă în planul al doilea sau undeva şi mai departe.
Dumnezeu aşteaptă de la om să facă doar binele, nu răul. De aceea, cel care face răul nici nu doreşte să-şi amintească că există Dumnezeu, mai ales sub forma de judecător, că El va judeca odată. Şi atunci încet-încet vrea să uite de Dumnezeu, nu-şi ia în serios calitatea lui de om care înseamnă a fi creatura, făptura lui Dumnezeu.
Sigur că sunt şi alte cauze care fac să înflorească secularismul sau secularizarea aceasta. Unul este consumismul, egoismul în general, care stă la baza tuturor sau, în alţi termeni teologici, este un antropocentrism, totul e centrat pe om. A spus un filosof în Antichitate, Protagoras, că omul e măsura tuturor lucrurilor. Are şi n-are adevăr. Adică lumea este şi ea antropocentrică, într-un sens, pentru că a fost clădită de Dumnezeu ca să i-o dăruiască omului, dar ea rămâne şi teocentrică în cauzalitatea ei, dar şi în finalitatea ei. Adică ea slujeşte omului câtă vreme omul Îl recunoaşte pe Dumnezeu şi Îl înţelege. Altminteri el se va îneca în ea, în mod figurat, rămâne singurul lui orizont. Deci omul trebuie să trăiască prezenţa lui Dumnezeu conştient, după aceea să urmărească să-şi configureze fiul lui Dumnezeu din sine care se face în Biserică, prin credinţă, prin milostenie şi toate celelalte fapte bune care decurg de aici.
Secularizarea aceasta este artificială, este nenaturală omului. Dumnezeu ne-a creat ca pe nişte fii, ca pe nişte copii ai Lui şi vrea ca această calitate să n-o uităm. Sigur că noi o uităm atunci când vedem că lumea aceasta ne oferă ea o infinitate. Dar lumea nu-ţi oferă decât o infinitate aparentă. Ai vrea să cunoşti, să cunoşti, dar vezi că până la urmă toate se repetă, iar cunoaşterea aceasta pur materială este limitată. În spirit cunoaşterea n-are limite, pentru că Dumnezeu stă în partea cealaltă, pentru că pe El Îl cunoşti şi-ţi va trebui o infinitate să-l cunoşti şi să-l cunoşti la infinit.
Racordarea la lucrarea Bisericii trebuie să pornească din interior
Cum se mai poate face vie Evanghelia lui Hristos în această societate secularizată? Vorbim despre acei oameni care din anumite motive s-au îndepărtat de Biserică, deşi ei sunt botezaţi în Biserică.
Pentru cei credincioşi ea este vie, iar pe ceilalţi ar trebui să-i reîmbisericim, nu să-i reîncreştinăm. E prea mult spus, căci ei sunt creştini şi rămân creştini. Nu aparţin de facto Bisericii într-un fel, aşa spune părintele Stăniloae. Cine nu se spovedeşte nu mai apaţine de facto Bisericii, de jure el aparţine că este creştin şi ortodox, botezat ş.a.m.d., că de fapt s-a rupt. Şi de ce începe cu spovedania? Pentru că spovedania este cea care reface punţile către Dumnezeu dărâmate prin păcat şi punţile către aproapele nostru. Or, cel care nu se spovedeşte înseamnă că nici nu participă la viaţa Bisericii. El practic nu primeşte, el nu vrea să mai primească ceea ce a început să-i dea. Când? În Botez. I-a dat harul lui Dumnezeu, l-a dezlegat de păcatul lui Adam, să nu uite asta niciodată, i-a dat un nume, Biserica îţi dă un nume, un botez care te trimite la un sfânt al cărui exemplu trebuie să încerci să-l urmezi. Deci dacă nu se spovedeşte, e clar nu mai ajunge nici la Sfânta Împărtăşanie, că n-are cum, şi atunci ce mai primeşte el, lui îi slăbeşte identitatea eclesială, dacă ne exprimăm în termeni teologici. Conştiinţa apartenenţei la Biserică a slăbit foarte mult şi atunci este în bătaia vânturilor, ca să spunem aşa. Orice curent ideologic sau filosofic îl poate abate într-o parte, şi dacă nu e credincios, devine credul sau poate deveni fanatic. De aceea vedem că astăzi înfloresc diverse curente care sunt până la urmă şi iraţionale şi se manifestă în felul acesta. Omul trebuie să fie credincios ca să rămână om, să rămână în relaţie cu Dumnezeu.
Duhul ortodox este un duh al speranţei, de aceea vă întreb: vom scăpa de secularizare?
Nu putem spune că într-o anumită perioadă a istoriei a lipsit secularizarea sau o laicizare excesivă (pentru că ea se întâlneşte şi în spaţiul altor religii, nu numai în creştinism). Ar fi ideal ca toţi să se întoarcă spre credinţă, cu faţa spre Dumnezeu. Lucrul acesta stă în puterea oamenilor, Dumnezeu îi cheamă pe toţi, dar noi, pe de altă parte, avem cuvântul Mântuitorului, care spune că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi, în sensul că puţini răspund chemării, din păcate. Lucrul acesta îl vedem în societate. Sub aspectul educaţiei, şcoala, de exemplu, îşi face datoria în mare măsură, să educe pe toţi, dar de ce nu sunt toţi oamenii educaţi bine, de ce nu se integrează perfect în societate, de ce nu sunt deplin responsabili acolo unde lucrează toţi ? Răspunsul e al persoanei umane. Dar noi spunem aşa: semănătorul îşi aruncă sămânţa sa. Şi Dumnezeu îl ajută ca acea sămânţă să lucreze. Şi lucrează în sufletele celor care se deschid. Nu trebuie nici să exagerăm fenomenul secularismului, pentru că cel care este credincios şi vrea să se manifeste o poate face. Spunea foarte frumos părintele Teofil Părăian, omul credincios este credincios şi în piaţă, adică el poartă credinţa în suflet şi se manifestă ca un om credincios, adică nu face rău nimănui, nu invidiază, ba chiar prin comportamentul lui aminteşte de faptul că el are o credinţă în Dumnezeu şi se poate feri de rău. Dimpotrivă, cel care nu vrea să-şi mai manifeste credinţa, acela chiar şi în biserică, dacă intră, poate să intre ca într-o casă obişnuită. Or, mişcarea vine din interior, racordarea la lucrarea Bisericii trebuie să pornească din interior. Şi de fapt în interior este ceva pus, nu mă refer doar la chipul lui Dumnezeu după care suntem creaţi, ci mă refer la botez, la ceea ce am primit noi în botez. Şi după botez, toată educaţia pe care am primit-o din partea părinţilor, de ce s-o ignorăm pentru că am fost şi ne place să credem că suntem încă un popor creştin, un popor credincios în Europa de astăzi.
Conştiinţa că mediul nu ne aparţine doar nouă
Unul dintre cele mai evidente aspecte în ceea ce priveşte neglijenţa omului faţă de natură, faţă de mediul în care trăieşte, este poluarea. Cum am putea fi mai blânzi cu natura?
Dacă am fi mai evlavioşi, mai credincioşi... A avea grijă direct de casa aceasta care este natura înconjurătoare sau lumea creată de Dumnezeu înseamnă să activăm calitatea noastră de iconomi ai creaţiei şi mai departe să conştientizăm că nu ne aparţine doar nouă sau doar generaţiei noastre, ci că trebuie să o folosească în scop raţional şi duhovnicesc şi cei care vin după noi. E o grijă responsabilă, la fel ca grija de familia noastră, ca grija de casa noastră, să avem grijă de această casă comună, care, atenţie, nu este destinată doar să fie casă omului. Cu asta n-am spus foarte mult. Creaţia are şi o dimensiune eclesială, în sensul că trebuie să devină un loc al prezenţei lui Dumnezeu. Este un loc al prezenţei lui Dumnezeu, pentru că de câte ori se construieşte o biserică, se vede foarte pregnant că Dumnezeu vrea să fie între oameni, ca să împărtăşească sfinţenia Lui. Şi atunci, pentru un om credincios şi evlavios, este iraţional să poluezi natura, pentru că vezi în ea opera lui Dumnezeu şi apoi destinaţia de a o păstra în sensul ei originar.
(Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban, în cadrul emisiunii "Lumina cunoştinţei", la Radio Trinitas)
