A doua duminică a Postului Sfintelor Paşti este închinată de Biserica Ortodoxă marelui arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), „stâlp al Ortodoxiei“ şi „nebiruit apărător al cuvântătorilor de Dumnezeu“. Unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Grigorie este teologul care a luat apărarea experienţei isihaste a cunoaşterii lui Dumnezeu prin lumina necreată sau harul dumnezeiesc. Mesajul sfântului pentru noi, cei de astăzi, este acela că Dumnezeu este lumină care se descoperă celor curaţi, făcându-i asemenea Lui, dumnezei după har. Despre distincţia dintre fiinţă şi energii în Dumnezeu, pe care o făcut-o arhiepiscopul Tesalonicului, despre importanţa teologiei palamite pentru viaţa duhovnicească a monahilor şi,în fond, a oricărui creştin autentic, ne vorbeşte părintele profesor Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.
În ce context istoric-bisericesc a apărut disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria?
La începutul sec. al XIV-lea, ceea ce mai rămăsese din marele Imperiu creştin Bizantin se confrunta cu două pericole, diferite ca substanţă dar egale în dramatism: pe de o parte, înaintarea lentă dar de neoprit a turcilor spre Constantinopol, pe de alta, teologia scolastică medievală, cu spiritualitatea ei specifică, ce încerca să pătrundă pe nesimţite în spaţiul creştinismului răsăritean. Concomitent, umanismul renascentist ce apărea la orizont câştiga aderenţi printre spiritele mai luminate de la curtea bizantină, care se preocupau tot mai mult de recuperarea filosofiei platonice sau neoplatonice şi tot mai puţin de moştenirea gândirii patristice şi a spiritualităţii ortodoxe. Pe acest fundal se va petrece prima ciocnire frontală între două teologii şi două spiritualităţi creştine, care, chiar dacă aveau origine comună, se îndepărtaseră, înainte şi după Schisma cea mare, suficient de mult pentru a mai putea fi reconciliate. Deşi motivul polemicii l-a reprezentat practica rugăciunii isihaste, deci o problemă de cult bisericesc, disputele s-au extins repede asupra domeniului dogmaticii, fiind în discuţie însăşi problema posibilităţii cunoaşterii lui Dumnezeu, a distincţiei dintre fiinţa şi lucrările necreate şi veşnice ale lui Dumnezeu şi a participării prin har la viaţa de comuniune a Preasfintei Treimi, adică a îndumnezeirii persoanei umane. Călugărul grec Varlaam, sosit la Constantinopol din Calabria (Italia), a încercat să minimalizeze diferenţele doctrinare dintre ortodocşi şi catolici cu privire la teoria despre Filioque, dovedindu-se impregnat de tomism şi partizan al unei teologii raţionaliste şi neduhovniceşti. Prin cele două tratate despre purce-derea Sfântului Duh, pe care le-a scris la Muntele Athos unde se afla, Sfântul Grigorie Palama respinge relativismul dogmatic al lui Varlaam, apărând justeţea teologiei trinitare ortodoxe, conform căreia Duhul Sfânt purcede doar de la Dumnezeu Tatăl, nu şi de la Fiul. În replică la această punere la punct, călugărul calabrez aduce acuzaţii nefondate isihaştilor din Sfântul Munte, referitoare la practica rugăciunii neîncetate sau a minţii şi a experienţei întâlnirii cu Dumnezeu în lumina taborică. Acest atac plin de calomnii i-a oferit prilejul Sfântului Grigorie Palama să formuleze învăţătura ortodoxă despre harul divin necreat, de care Biserica se împărtăşeşte din ziua Pogorârii Duhului Sfânt şi care nu fusese contestat de nimeni până atunci, doar teologia scolastică înţelegându-l ca pe o lucrare creată şi detaşată de Dumnezeu şi prin aceasta făcând imposibilă o unire reală şi eficientă a credincioşilor cu Dumnezeu. Această învăţătură despre har ca energie sau lucrare dumnezeiască sfinţitoare şi mântuitoare, deşi prima dată formulată dogmatic, nu era nouă sau străină de revelaţia divină cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, ea fiind a-testată în scrierile Sfinţilor Părinţi, începând cu capadocienii şi continuând cu Sfântul Grigorie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Pe baza acestei învăţături se edificase o întreagă spiritualitate răsăriteană a participării prin har a omului credincios la Dumnezeu, energia divină necreată fiind cea care stabileşte legătura dintre fiinţele raţionale create şi Dumnezeu Cel necreat şi veşnic.
„Fără doctrina energiilor divine necreate, spiritualitatea isihastă ar fi lipsită de un fundament teologic revelat“
Părinte profesor, Sfântul Grigorie Palama s-a făcut cunoscut în disputele teologice ca apărător al mo-nahilor isihaşti în faţa a-tacurilor lui Varlaam, care excludea posibilitatea de comuniune reală a omului cu Dumnezeu. Vorbiţi-ne despre distincţia dintre fiinţă şi energii în Dumnezeu, pe care o făcut-o Sfântul Grigorie Palama.
Sfântul Grigorie Palama a luat apărarea experienţei isihaste a cunoaşterii lui Dumnezeu prin lumina necreată sau harul dumnezeiesc, demonstrând distincţia dintre fiinţa divină întru totul transcendentă şi inaccesibilă şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi, îndeosebi de Fiul lui Dumnezeu întrupat şi de Duhul Sfânt. Dacă nu ar fi stabilit clar această distincţie, care nu înseamnă separaţie, atunci afirmaţia călugărilor isihaşti că se unesc prin rugăciunea curată şi prin împărtăşirea de harul necreat cu Dumnezeu ar fi fost considerată concepţie panteistă, adică o absorbţie indistinctă a oamenilor în Dumnezeu. Tocmai pentru a evita o greşită înţelegere a experienţei isihaste, Sfântul Grigorie arată că altceva este fiinţa Lui Dumnezeu, inexprimabilă şi de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea, de care se împărtăşesc cei vrednici de unirea cu Cel Necuprins. Dar prin aceasta nu trebuie înţeleasă existenţa a doi Dumnezei (diteism), Unul complet transcendent iar Altul imanent, adică împărtăşibil sau participabil, ci Unul şi Acelaşi, după fiinţă incognoscibil iar după lucrări sau energii cognoscibil.
Pentru o corectă înţelegere a distincţiei dintre Fiinţă, Persoane şi lucrări în Dumnezeu-Sfânta Treime, arhiepiscopul Tesalonicului utilizează contribuţia hristologică anterioară lui, începând cu Sfântul Chiril al Alexandriei şi continuând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceşti Sfinţi Părinţi demonstraseră pe baze biblice că firea dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos nu era lipsită de propria ei lucrare necreată şi veşnică, fără ca prin aceasta ea să devină compusă. Doar în imaginaţia omului poate exista o fiinţă fără lucrare, adică fără posibilitatea de a se exprima, de a crea, de a intra în comuniune cu altcineva. Pentru Varlaam, care exprima opinia scolastică, impregnată de aristotelism, a unui Dumnezeu complet nemişcat, parcă lipsit de viaţă, harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, dar care, prin caracterul său creat, nu asigura îndumnezeirea. Răspunsul prompt şi categoric al Sfântului Grigorie se întemeiază pe tradiţia Părinţilor: „Tot cel ce zice că numai fiinţa lui Dumnezeu este necreată, dar nu şi lucrările Lui veşnice, pe care le depăşeşte pe toate, ca ceea ce lucrează pe cele ce le lucreză, să audă pe sfântul Maxim zicând: „Bunătatea şi tot ce se cuprinde în înţelesul bunătăţii, şi simplu, toată viaţa, nemurirea, simplitatea, neschimbarea, nemărginirea şi toate câte se contemplă fiinţial în jurul lui Dumnezeu sunt lucruri ale lui Dumnezeu, dar nu începute în timp“ (Tomul aghioritic, Filocalia românească, vol. 7, p. 419).
Cugetarea scolastică medievală nu putea depăşi limitele substanţialismului filosofic antic, reducând e-xistenţa divină la o cauzalitate creatoare, fără să înţeleagă taina Persoanelor treimice, Care structurează din interior fiinţa divină ca fiinţă de comuniune, ce împărtăşeşte lucrarea sa necreată oamenilor, pentru a fi subiectivată de ei, prin Duhul Sfânt, în unire cu Hristos Domnul, ceea ce echivalează cu începutul îndumnezeirii lor. Fără doctrina energiilor divine necreate, spiritualitatea isihastă ar fi lipsită de un fundament teologic revelat, n-ar putea exprima un rea-lism al prezenţei lui Dumnezeu, fiindcă El este prezent întreg în fiecare dintre lucrările Sale, de fiecare dată în alt mod. Doar din această perspectivă se poate explica paradoxala afirmaţie „Dumnezeu se mişcă nemişcat“, prin aceea că, deşi după fiinţă El rămâne veşnic transcendent şi neschimbat, prin harul Său enipostatic, adică subiectivat de Persoanele treimice, El coboară în imanenţa lumii şi a istoriei, împărtăşind sfinţenia, bunătatea, viaţa Sa dumnezeiască şi îndumnezeitoare.
Apofatismul, o experienţă personală a unei realităţi inefabile
Una dintre obiecţile principale ale lui Varlaam era şi aceea că lumina văzută de isihaşti este diavolească, iar pe de altă parte reprezentanţii învăţăturii lui Varlaam afirmau că nu există altă lumină spirituală decât cunoştinţa. Cum a răspuns Sfântul Grigorie la această pro-blemă?
Neputând înţelege corect experienţele călugărilor isihaşti, Varlaam i-a acuzat că sunt eretici mesalieni sau bogomili, care erau răspândiţi la acea vreme în Balcani şi care pretindeau că văd fiinţa lui Dumnezeu cu ochii trupeşti. Sfântul Grigorie Palama respinge acuzaţia că isihaştii, prin rugăciunea minţii, ar vedea o lumină sensibilă, materială, sau, dimpotrivă, însăşi fiinţa divină. În realitate, acea lumină apare în minte numai prin puterea harului, deci nu este produsă de minte sau cu atât mai puţin de imaginaţie. Prin aceasta se dovedeşte caracterul ei transcendent, suprasensibil şi suprainte-ligibil, ea adresându-se minţii curăţite de patimi, ca locaş tainic al harului primit la Botez. Bucuria, pacea, liniştea (isihia) resimţite sau trăite de isihaşti confirmă caracterul de dar divin al acestei lumini dar atestă şi o prezenţă personală, ascunsă în această lumină necreată.
În ceea ce priveşte posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, Varlaam nu admitea decât o cunoaştere pur raţională, catafatică sau afirmativă, ce trebuia să identifice urmele lui Dumnezeu în creaţie sau calitatea Sa de Cauză a tuturor celor existente. Urmând cu fidelitate marilor mistici răsăriteni, Sfântul Grigorie Palama susţinea şi un alt tip de cunoaştere, superior celui dintâi: cunoaşterea prin puterea sau iluminarea Duhului Sfânt, o cunoaştere-unire a celui ce cunoaşte cu Cel cunoscut. Apofatismul ca mod duhovnicesc de cunoaştere a lui Dumnezeu implică în mod necesar o experienţă personală a unei realităţi inefabile, care depăşeşte graniţele rigide ale definiţiilor scolastice. Numai că acest fel de cunoaştere necesită o despătimire prealabilă, o activare conştientă a harului primit la Botez, o unire sacramentală graduală cu Hristos şi o sălăşluire a Duhului Sfînt în cel credincios.
Fundamentarea teologică a experienţei isihaste
Vă rog să subliniaţi aspectul gnoseologic al teologiei palamite.
Orice experienţă mistică conţine în sine o treaptă de cunoaştere a lui Dumnezeu, ce subsumează cunoaşterea catafatică anterioară, fără să-i nege valenţele, ci integrându-o în mişcarea ascendentă către Cel cunoscut. Din punctul de vedere dogmatic, ceea ce putem cunoaşte din Dumnezeu reprezintă atributele Lui, cu baza în energiile necreate eterne, atribute care sunt participabile pentru făpturile raţionale (îngeri şi oameni), indicând prin aceasta calea cea mai sigură şi eficientă a îndumnezeirii. La aceasta se adaugă în mod necesar caracterul hristocentric al experienţei mistice, pentru că în lumina necreată este prezent şi lucrător Fiul veşnic al Tatălui, întrupat, jertfit şi înviat pentru a face din nou firea şi persoana umană capabile de harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, dimensiunea escatologică a teologiei palamite este de natură să indice caracterul mereu ascendent al cunoaşterii lui Dumnezeu ca lumină, ce va continua şi în veacul viitor, atunci când îndumnezeirea persoanelor umane va fi desăvârşită.
Dar valenţele gnoseolo-gice ale experienţei isihaste pun în evidenţă şi relaţia interioară ce trebuie să existe între teologie şi spiritualitate, ambele căi de cunoaştere fiind interdependente în viziunea şi în practica Bisericii Ortodoxe. Iar meritul principal al Sfântului Grigorie Palama constă tocmai în fundamentarea teologică a experienţei isihaste, în fond a întregii spiritualităţi ortodoxe, prin excelenţă o spiritualitate de comuniune, deodată hristocentrică, pnevmatică şi eclezial-sacramentală.
Care este deosebirea dintre teologia patristică răsăriteană şi cea occidentală, în raport cu învăţătura despre lumina dumnezeiască şi cunoaşterea lui Dumnezeu, după Sfântul Grigorie Palama?
Pentru Părinţii răsăriteni, modelul clasic al împărtăşirii mistice de lumina lui Dumnezeu l-a reprezentat Moise în urcuşul său pe Muntele Sinai şi în intrarea lui în întunericul supraluminos, cum îl va numi Dionisie Areopagitul. În timp ce spiritualitatea ortodoxă va edifica o mistică a luminii, Apusul creştin va rămâne prizonier al unei înţelegeri platonice a Tratatelor areopagitice, propunând o mistică spiritualistă de tip augustinian, ce va cultiva o neîncredere funciară în posibilitatea transfigurării materiei, a persoanei umane în mod special.
Contribuţia părintelui Stăniloae la punerea în lumină a teologiei palamite
Precizaţi contribuţia părintelui Staniloae la punerea în lumină a teologiei palamite, dar şi a unor e-lemente pozitive occidentale din teologia contemporană cu privire la semnificaţia luminii dumnezeieşti.
Pentru prima dată, teologia românească l-a descoperit pe Sfântul Grigorie Palama prin intermediul traducerii unei părţi din opera sa, precum şi prin descrierea vieţii sale de către părintele Stăniloae, în anul 1938, la Sibiu. Un pas înainte l-a constituit traducerea principalelor tratate palamite în volumul VII din Filocalia românească, comentate pe larg de părintele Stăniloae. Pe această cale, teologii români au fost în măsură să fructifice în o-perele lor teologia energiilor necreate, fără care, aşa cum afirma părintele Stăniloae, astăzi nu se mai poate elabora o teologie de certă calitate. În acelaşi timp, spiritul filocalic reînnoit prin publicarea acestor opere a rodit în evlavia şi în trăirea duhovnicească a credincioşilor Bisericii noastre.
Pentru părintele Stăniloae, faptul că unii teologi catolici din secolul al XX-lea fac eforturi considerabile de a asuma, fie şi parţial, gîndirea palamită, după secole întregi de respingere totală, semnifică o recunoaştere a valorii unice a spiritualităţii isihaste, despre care a avut aprecieri elogioase şi papa Ioan-Paul al II lea.
Care este importanţa teologiei palamite pentru viaţa duhovnicească a mo-nahilor şi a credincioşilor noştri?
În primul rând se poate vorbi de importanţa recuperării indirecte a rugăciunii minţii, care trebuie cultivată nu numai în spaţiul monahal, ci şi în cercurile largi ale credincioşilor. De altfel, în ţara noastră isihasmul a fost adus în veacul al XIV-lea de Sfântul Nicodim de la Tismana, iar mai târziu reînviat de Sfântul Paisie Velicicovschi, de stareţul Vasile de la Poiana Mărului sau de stareţul Gheorghe de la Cernica. În acelaşi timp, experienţa vederii luminii necreate, confirmată teologic de palamism, oferă fundamentul sigur al teologiei prezenţei lui Dumnezeu în lume, adâncită genial de părintele Stăniloae, care, la rândul ei, atestă posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii, la îndemâna tuturor credincioşilor, dar şi a cunoaşterii apofatice, de care se învrednicesc cei mai înduhovniciţi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin aceasta se poate afirma actualitatea permanentă a mesajului principal al teologiei Sfântului Grigorie Palama: Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca să reînnoiască haina de lumină ţesută de Duhul Sfânt şi destinată oamenilor, pe care ei o primesc în Sfântul Botez, o spală în Taina Spovedaniei şi o întăresc prin Sfânta Euharistie, pregătind-o pentru masa de Nuntă din Împărăţia veşnică a Preasfintei Treimi.
