„Mă uit la copiii cu care lucrez şi am mare încredere în viitor”

Deşi de cele mai multe ori profesorii consilieri școlari au în grijă sute sau chiar mii de copii, ei trebuie să fie mereu acolo pentru a-i ajuta să (se) descopere şi, mai ales, să înțeleagă cât este de important efortul fiecăruia în a-şi căuta şi găsi locul potrivit. Pentru Gabriella Losonczy, locul potrivit este în mijlocul celor 1.500 de elevi de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Iaşi, în calitate de profesor consilier şcolar şi profesor de psihologie şi știinţe sociale. În cadrul unui interviu acordat Ziarului Lumina ne-a vorbit despre rolul consilierului şcolar într-o unitate de învăţământ, despre cum a afectat pandemia psihicul copiilor, dar şi despre cum putem deveni în mod real părintele copilului nostru.

Este o provocare să fiți singurul profesor consilier şcolar la un număr de 1.500 de elevi? Vin elevii la dumneavoastră?

Sigur că este o provocare, dar încerc pe cât posibil să prioritizez problemele astfel încât la finalul zilei să am sentimentul lucrului bine făcut. Cât despre elevi, aceştia vin, şi încă foarte mulţi în comparaţie cu timpul pe care îl am la dispoziţie, respectiv 18 ore pe săptămână, din care patru sunt ore de predare la clasă. Într-un an şcolar, aproximativ 140 de copii primesc consiliere „unu la unu”, şi mă refer aici la cei cu care încep un proces şi îl şi închei. Ştiţi, problema este că atunci când sunt mulţi copii, ajungi să repari, să pui câte un plasture ici-colo, unde arde, ceea ce este bine pe moment, însă nu pe termen lung. Educaţie se face atunci când sădești nişte semințe şi apoi în fiecare zi ai grijă să uzi, să plivești.

Bineînţeles că pe lângă consilierea „unu la unu” şi orientarea în carieră, mai sunt şi alte activităţi la clase, când dirigintele mă invită să le vorbesc sau să dezbatem pe un anumit subiect care, poate, a creat anumite discuții sau comportamente negative în acel grup. Mai avem copii cu părinţi plecaţi în străinătate şi aici e un subiect important şi sensibil totodată, astfel că fac un grup cu aceştia, de la toate clasele, şi discutăm pe această temă.

Care este diferenţa între consiliere şi terapie?

Diferenţa este dată de nivelul la care se face schimbarea în om. La consiliere, dacă un copil vine cu o problemă de genul „am o fobie”, „îmi e frică să vorbesc în faţa clasei” sau are dificultăți de învățare, atunci intervenim punctual şi îi îmbunătăţim acel aspect al vieţii lui. În terapie, schimbările sunt la un nivel mult mai profund şi necesită timp deoarece ne dorim să descoperim cauza care a dus la respectiva problemă. Eu pot face această diferenţă şi pot privi mult mai departe decât ce-mi prezintă cel pe care îl am în faţă deoarece am terminat Facultatea de Psihologie, am formare şi în terapie, deci un avantaj pentru mine. Aşadar, ca să revin la întrebare, schimbarea se produce în terapie, nu în consiliere, care este, să zicem, un fel de ameliorare.

Elevii au nevoie mai mult de consiliere sau de terapie?

E clar că ar fi nevoie de terapie. De exemplu, el vine azi şi îmi spune că-i este frică să vorbească în faţa clasei, în faţa profesorului, şi lucrez cu el şi am rezolvat. Mâine, acelaşi elev vine şi îmi spune că-i este frică să cunoască oameni noi şi tot aşa. Eu tratez un capăt de linie, el va crea un alt capăt, deoarece nu am rezolvat de fapt temerea aceea care stă la baza tuturor problemelor lui, ci doar l-am pansat pe ici, pe colo. Şi atunci e firesc să facă terapie pentru a descoperi ce anume declanşează acele frici; vom afla de fapt că-i este greu să-şi găsească vocea, să considere că ceea ce gândeşte şi ce spune el nu este valoros şi important pentru că nu a fost încurajat în copilărie, nu a fost ascultat etc.

Însă, aici mai vreau să fac o precizare, deoarece se induce ideea că mergi la psiholog şi totul se rezolvă. Or, nu este chiar aşa. Ca să fii ceea ce se numeşte „client” de psihoterapie, trebuie să ai nişte procese psihice foarte bine dezvoltate şi mă refer aici la capacitatea de introspecție, de analiză şi sinteză. De asemenea, trebuie să existe şi dorinţa de a exprima ce simţi şi de a înţelege. Pe de altă parte, mulţi merg la psiholog ca să li se dea dreptate, ceea ce iar e o greşeală pentru că nu acesta este rolul psihologului.

În ultimii ani a crescut numărul elevilor care au nevoie de ajutor, de sprijin?

Din păcate, după pandemie, avem chiar şi de zece ori mai multe cazuri care au în spate şi o patologie precum depresie, anxietăţi, tulburări bipolare, tulburări compulsiv-obsesive. De asemenea, tulburările din spectrul autist şi ADHD sunt foarte frecvente.

Dacă înainte de pandemie aveam la şase clase de liceu un singur caz care prezenta o patologie, acum există cel puţin câte unul la fiecare clasă. La tineri pandemia a exacerbat ceva deja existent, însă la copii şi adolescenți pandemia a fost factorul declanșator în cazul unor patologii. E adevărat că perioada adoles­cenței este una mai dificilă, când asculți un anumit fel de muzică şi ţi se pare că totul este gri, că nimeni nu te înţelege, dar noi vorbim de copii care au simptomatologie specifică şi primesc tratament.
 
Copiii vin la consiliere din proprie iniţiativă sau la îndemnul părinţilor ori al profesorilor?

Adolescenţii vin fără probleme, din proprie iniţiativă, deoarece sunt expuşi la cultura americană (prin filmele pe care le vizionează, n.r.), unde mersul la psiholog e un lucru firesc. Nu mai zic de liceenii din anii terminali care chiar nu au nici o reţinere din acest punct de vedere. Din clasa a VII-a, a VIII-a, situaţia se schimbă, îmi spun mereu: „nu vreau să ştie mama că sunt aici”, „nu vreau să ştie colegii”...

În cazul copiilor mai mici există o schimbare de paradigmă, unii vorbesc între ei cu vehe­mență: „Dar nu sunt nebun, de ce să merg la consiliere ori la psiholog?” Este un pic straniu să auzi asta la un copil de 11-12 ani, e clar că a preluat de undeva, de la un adult, de la persoane semnificative din viaţa lor. Cu aceştia nu pot avea discuții decât în prezenţa sau cu acceptul părinţilor şi mă simt ușurată că nu vin din proprie iniţiativă la mine.

În ceea ce-i priveşte pe părinţi, unii sunt reticenți în a relaționa cu psihologul, în timp ce alţii, în special cei care au copii mici, de clasele I-IV, privesc psihologul ca pe unicul salvator, duc copilul acolo şi vor să-l ia după câteva ore „reparat”. Însă copilul acela a crescut într-un mediu, iar cât timp tu vei continua să stropești cu aceeaşi apă, el se va comporta la fel, chiar dacă îl duci la psiholog.

Şi astfel concluzionăm că aşa cum şcoala e un nonsens fără copii, şi educarea copiilor fără educarea părinţilor este tot un nonsens. Şi nu spun că părinţii sunt needucați, mai ales în era aceasta a parentingului, ci spun că, de exemplu, pe mine nimeni nu m-a învăţat să fiu părintele copilului meu. Da, în toate cărţile, în toate cursurile, am învăţat cum să fiu părinte în general, dar nu părinte al copilului meu.

Şi cum aţi învăţat să fiți părintele propriului copil?

Admit că este cel mai greu lucru. În primul rând trebuie să renunți la toate așteptările tale şi să priveşti în mod real la copilul tău. Să vezi care sunt abilitățile lui, modul lui de a se exprima, cum funcţionează el... În primă fază necesită foarte multă observare, iar faza aceasta durează până la 18 ani, dacă nu chiar toată viaţa, deoarece copilul se schimbă cu fiecare etapă pe care o traversează. Da, sunt trăsături şi aspecte care rămân comune, însă schimbarea e una continuă. Din punctul meu de vedere, provocarea părintelui este să iasă din mintea „socialului” care creează imaginea copilului perfect: foarte bun la învăţătură, comportament impecabil, cuminte. Unii părinţi au impresia că ceea ce au de făcut copiii sunt lucruri uşoare, facile, or nu este deloc aşa. Pe lângă sarcinile pe care le au de a învăţa, de a merge la activităţi extrașcolare, copiii se mai confruntă şi cu schimbări hormonale, transformări ale corpului. De asemenea, nu reușesc să-şi înțeleagă emoțiile, deoarece acestea survin mult mai devreme decât s-a întâmplat în cazul părinţilor lor şi atunci nu există suficiente achiziţii cognitive ca să le facă faţă şi să ges­tioneze în mod eficient schimbările.

Educația nu înseamnă să-i impui nişte obiective, ci să-i oferi un ghidaj, cu reguli, ca să se simtă în siguranţă. Provocarea este să-ţi înţelegi propriul copil, însă nu poţi face asta dacă nu accepţi că este o persoană diferită de tine, cu abilitățile lui, cu dorinţele lui.

De multe ori, în legătură cu viitorul lor, ajungem să facem proiecții în funcţie de dorinţele noastre şi mai puţin de abilitățile şi dorinţele copiilor noştri...

Din păcate, acest lucru se întâmplă frecvent. De exemplu, la clasa a XII-a mulţi elevi au abilităţi pentru teatru, arte plastice sau alte meserii de nișă, însă când îi întrebi spre ce se vor îndrepta, îţi spun că IT sau medicină. De ce? Pentru că aşa vrea mama, aşa vrea tata şi nu doresc să genereze un conflict în familie impunându-şi punctul de vedere. Dar atât tinerii, cât şi părinţii lor trebuie să realizeze faptul că acest compromis care pare a fi făcut acum, pe moment, sau cel mult pentru trei, patru ani cât durează facultatea, va deveni, de fapt, un compromis pe viaţă.

Unii părinţi spun că îşi doresc ce este mai bun pentru copiii lor şi de aceea îi ghidează către meserii bănoase în ciuda abilităților sau dorințelor copiilor, însă nu trebuie să uite că nu poţi face performanţă şi implicit bani într-o meserie care nu îţi place... Ca să faci bani într-o meserie, trebuie să fii bun, iar ca să fii bun, trebuie să-ţi placă atât de mult, încât să fii dispus să faci şi anumite sacrificii. Cred că nu ar trebui să le îngrădim căutările, pentru că doar descoperindu-se pe sine şi descoperind lumea cu propriii ochi vor putea găsi răspunsurile potrivite, îşi vor găsi locul.

Privind la elevii dumneavoastră, cum vedeţi viitorul?

Indiferent ce spune lumea despre noile generaţii, eu mă uit la copiii cu care lucrez şi cu sinceritate vă spun că am mare încredere în viitor şi mi-aş încredința viitorul în mâna a 90% dintre ei. Acum mai depinde şi de noi să avem înţelepciunea să-i modelăm acolo unde e necesar, să nu fim prea intruzivi acolo unde nu e cazul, astfel încât ei să-şi găsească locul. Cât timp fiecare va fi la locul potrivit, lucrurile vor merge foarte bine.