Părintele Mihail Bobârnat, vrednic ucenic al părintelui Teofil Părăian şi duhovnic al Mănăstirii Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, a adunat din experienţa marilor duhovnici pe lângă care a ucenicit. Într-un scurt dialog ne-a împărtăşit şi nouă poveţe duhovniceşti despre post pe care le aducem spre folos înaintea cititorilor.
Preacuvioase Părinte Mihail, de-a lungul vieţuirii în mănăstire l-aţi cunoscut îndeaproape pe părintele Teofil Părăian, care de asemenea împărtăşea mult din experienţa dânsului alături de alţi duhovnici cunoscuţi ai acestei mănăstiri, ctitorie brâncovenească. Vă rugăm împărtăşiţi-ne câteva cuvinte de folos despre post primite de la aceşti mari duhovnici, precum şi din experienţa duhovnicească a cuvioşiei voastre?
Mi-aduc aminte că părintele Teofil, la începutul posturilor, precum şi în toată perioada oricărui post, când majoritatea monahilor şi chiar unii creştini mireni îşi propun realizări şi performanţe ascetice, gândindu-se să-şi îmbunătăţească starea fizică şi duhovnicească prin post, încerca să ne explice că nu trebuie pus accentul doar pe aspectul exterior al postului. Mereu ne învăţa spunând: „Băgaţi de seamă! O să-nceapă postul. Mulţi dintre voi o să-şi propună să facă performanţe, să nu mănânce nu ştiu câte zile, să nu vorbească cu nimeni nu ştiu câte zile (votul tăcerii). Nu ştiu dacă acesta este scopul postului. În primul rând, scopul postului este îmbunătăţirea duhovnicească prin iertare, prin bunătate, prin rugăciune, prin conştiinţa datoriei îndeplinite cu responsabilitate“.
Cea mai mare virtute a monahului este ascultarea, supunerea faţă de rânduielile mănăstirii. Dacă stareţul, duhovnicul sau cei rânduiţi din obşte te trimit, chiar în perioada postului, cu diferite treburi, te supui şi te duci, nu spui că de fapt tu vrei să stai liniştit şi că tu vrei să posteşti, pentru că altfel te aşezi pe tine mai presus de comunitate, de obşte. Părintele Teofil punea accent în primul rând pe aspectul duhovnicesc al postului, pe iertarea din suflet a oricărei greşeli a fratelui faţă de tine, pe disciplina rânduielii de slujbă, postul presupunând şi o înmulţire a rugăciunii. Părintele Teofil ţinea cont şi de înfrânarea de la bucate, care este partea, să spunem noi, exterioară a postului. Şi postea nu arătându-şi performanţele de postitor, ci încadrându-se în regula de post a mănăstirii noastre.
Care este rânduiala postului aici? Cum sfătuiau părinţii în trecut să urmaţi rânduiala postirii?
Noi postim aici după tipicul Bisericii noastre Ortodoxe, aşa după cum postesc toate mănăstirile din ţara noastră, fiecare având într-un fel sau altul şi unele mici particularităţi, dar fără a ieşi în afara rânduielii. Îmi aduc aminte că părintele Serafim Popescu avea un cuvânt în acord cu cele pe care deja le-am amintit mai sus, pe care îl recomanda şi monahilor, şi mirenilor: „Să trăieşti în lumea asta ca şi cum n-ai fi, iar când mori, să-ţi simtă toţi lipsa. Era un cuvânt foarte frumos, tulburător. Este în acord cu ce spunea părintele Teofil mereu: „Să cauţi să nu te scoţi tu singur în evidenţă, să te pui tu singur în evidenţă. Asta este tendinţa omului mândru, a omului plin de slavă deşartă: face lucruri aparent virtuoase, dar sunt izvorâte dintr-o altă stare, din slavă deşartă. Nu vrei să vorbeşti, ca să te arăţi că eşti om care păstrează tăcerea, virtutea tăcerii, având în gând de fapt dorinţa de a ţi se duce faima de postitor sau de om tăcut, de om rugător. Dacă faci lucrurile astea cu scopul de a ieşi în evidenţă, atunci n-ai făcut nimic. Toţi părinţii de la noi, precum şi alţi monahi învaţă că trebuie să punem accent pe lucrurile duhovniceşti şi să nu ieşim cu nimic în evidenţă, nici măcar prin fapte, performanţe de asceză, duhovniceşti. (Ana Maria Cenja)
