Comunităţile ortodoxe româneşti din Statele Unite ale Americii sunt unele dintre cele mai numeroase din diaspora, iar relaţia lor cu Biserica strămoşească s-a păstrat, de-a lungul anilor, alături de identitatea de neam. Înalt Preasfinţitul Părinte Nicolae Condrea, Arhiepiscopul ortodox român al celor două Americi, ne-a vorbit despre misiunea acestei eparhii aflate încă la început de drum şi despre provocarea de a păstori credincioşi români imigranţi nevoiţi să vieţuiască în una dintre cele mai secularizate societăţi de pe glob.
Înalt Preasfinţia Voastră, sunteţi mai bine de zece ani ierarh în Statele Unite ale Americii, păstorind credincioşii ortodocşi români de peste Ocean. Cum au fost începuturile acestei slujiri?
Acum zece ani, când am fost hirotonit şi încredinţat cu această misiune, primul gând a fost să vizitez parohiile şi să încerc să înţeleg misiunea pe care o am de îndeplinit acolo. Predecesorul meu, arhiepiscopul Victorin Ursache, a fost păstorul românilor ortodocşi din America timp de 35 de ani. În ultimii ani, când era deja la o vârstă înaintată, nu a mai putut împlini în deplinătatea puterilor această misiune. De aceea, primul lucru pe care l-am observat a fost faptul că lucrurile trebuie regândite şi aşezate pe un nou făgaş. Unul dintre principalele lucruri a fost aflarea unui centru eparhial, în care să ne coordonăm misiunea parohiilor, a unui punct de referinţă pentru români, a unui punct de reper pentru prezenţa ortodoxă şi românească în America. Acest lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a împlinit destul de curând: în câteva luni ne-am mutat la Chicago şi după un an de zile am cumpărat proprietatea pe care o avem şi astăzi - o biserică, o casă şi un centru pentru birouri şi săli de clasă. A fost cu adevărat o şansă, pentru că în jurul acestui centru s-a închegat foarte repede o comunitate ortodoxă românească. Era nevoie de misiune în Chicago şi acest lucru a fost de un real folos pentru Arhiepiscopia noastră. Contăm mai departe pe ajutorul comunităţii, care după zece ani este deja închegată dacă ne referim şi ca număr, comparativ cu celelalte pe care le avem.
Al doilea lucru a fost vizitarea parohiilor şi înţelegerea problemelor şi a ceea ce trebuie să se întâmple ca misiune în fiecare parohie. Parohiile noastre sunt foarte diversificate ca istorie, ca prezenţă, ca număr. Sunt parohii vechi, de 80-100 de ani, sunt parohii mai noi, de 10-15-20 de ani; astfel că în fiecare parohie a fost nevoie să înţelegem problemele şi misiunea de îndeplinit. Sunt parohii în oraşe mari, parohii în oraşe mici, în funcţie de prezenţa românească în acele comunităţi. Ne-am gândit cum ne putem orienta să ajutăm aceste parohii: am revizuit statutul Arhiepiscopiei, care prevede un congres la doi ani, adică întâlnirea preoţilor şi a reprezentanţilor parohiilor, iar în anul dintre congrese avem adunări de protopopiate şi adunări mai restrânse, în care să dezbatem nu atât probleme administrative, cât probleme pastorale, de misiune, de educaţie pentru copii, tineri şi adulţi. Am încercat să stabilim un cadru în care să desfăşurăm o activitate mai potrivită în ideea misiunii pe care o avem de împlinit. În aceşti ani s-au desfăşurat mai multe astfel de întâlniri în care am discutat probleme de pastoraţie, de misiune şi de lucru cu copiii, tinerii şi adulţii, pentru a pune în ordine misiunea şi rânduiala parohiilor.
Care sunt principalele probleme cu care vă confruntaţi în păstorirea românilor expuşi unei lumi tot mai secularizate?
Arhiepiscopia noastră se concentrează pe misiunea pe care vrem să o împlinim, privind educaţia copiilor, a tinerilor şi a adulţilor. Este, poate, lucrul cel mai important, ca credincioşii noştri să cunoască şi să trăiască învăţătura ortodoxă şi să fie mărturisitori ai acestei credinţe ortodoxe în spaţiul american. Credincioşii noştri sunt, majoritatea, imigranţi din România în ultimii 20 de ani şi unii dintre ei au avut parte de educaţie religioasă în ţară, dar celor mai mulţi le lipseşte, astfel că prima grijă este pentru educaţia lor religioasă. O altă problemă este educaţia copiilor şi a tinerilor, care nu mai vorbesc limba română, care trăiesc într-o lume secularizată, care la şcoală sunt îndemnaţi să înţeleagă lumea într-un mod nu numai indiferent, ci şi anticreştin. Este o mare problemă: cum anume noi le mai putem transmite învăţătura ortodoxă de credinţă, cum îi mai putem implica în misiunea şi activităţile parohiilor, astfel ca ei să fie, mai departe, continuatorii mărturisirii pe care dorim să o împlinim în Statele Unite şi Canada. Aceasta este, cred, problema cea mai delicată a vremurilor pe care le trăim: dacă adulţii, încet-încet, fiind în biserică, prezenţi la slujbe şi la programele catehetice, având maturitatea vârstei, vor putea primi această învăţătură, pentru copii, în schimb, este un mare semn de întrebare dacă, în primul rând, îi vom avea prezenţi în biserică, „expuşi“ acestei mărturisiri şi educaţii creştine. Este, fără îndoială, vorba de viitorul nostru, pe care îl considerăm foarte serios şi sperăm că misiunea noastră nu se va opri la generaţia noastră, a celor care am ajuns de mai mulţi ani pe continentul american, ci va continua şi cu altele, în viitor.
Auzim vorbindu-se despre „visul american“, America privită drept „ţara tuturor posibilităţilor“, şi obişnuim să „importăm“ ceea ce credem că are succes în Statele Unite. Ce avem de învăţat şi de ce ar trebui să ne ferim din societatea americană?
Lucrurile bune s-ar referi probabil la acest spirit de libertate, la dorinţa de cunoaştere, la înţelegerea că în şansă avem multe posibilităţi, dar depinde de noi să ne cultivăm darurile, că depinde de noi să ne rânduim familia, să ne întărim credinţa creştină şi depinde de mărturisirea noastră să fim creştini adevăraţi şi împliniţi. Este lumea libertăţii şi lumea libertinajului, într-adevăr, dar este o lume în care fiecare are şansa lui. Fiecare imigrant sau localnic poate trăi o şansă, să-şi împlinească o vocaţie, poate continua să-şi mărturisească credinţa, bine ştiind că trăim într-o lume secularizată, nu doar în America, ci pretutindeni. Aceasta înseamnă multe probleme de conştiinţă, o întrebare continuă - Cine sunt? Cum îmi trăiesc credinţa? Cum îmi educ copiii? - şi o responsabilitate crescută pentru faptul că lumea secularizată nu mai încurajează omul să mărturisească şi să trăiască asemenea unui creştin. Este lumea banului, a ambiţiilor, a materialului, şi atunci toate acestea sunt împotriva unui spirit creştin, de care trebuie să fim conştienţi.
Dacă avem multe şanse, avem şi multe ispite în America. Fiecare trebuie să-şi găsească locul, să-şi găsească modul mărturisirii credinţei, să-şi găsească împlinirea împreună cu familia şi împreună cu toţi cei apropiaţi, pentru a nu regreta că este imigrant, că este un om care şi-a părăsit ţara, care nu-şi mai găseşte rădăcinile. Biserica este un punct foarte important, cel puţin pentru românii ortodocşi, imigranţi în America. Prin Biserică ei îşi pot regăsi rădăcinile spirituale, măcar, pentru ca această regăsire să le ofere un echilibru şi o împlinire în viaţă.
Prezenţa lui Dumnezeu în societatea americană este tot mai ascunsă. Ai libertatea de a fi creştin, dar există o clară separaţie între Stat şi Biserică şi spiritul nu mai este, nicidecum, unul creştin, nici măcar de încurajare a creştinismului. Dacă ne uităm chiar în ultimii ani la ceea ce se susţine împotriva învăţăturii creştine în numele unei libertăţi devenite libertinaj, observăm o profundă neînţelegere a ceea ce înseamnă să te bucuri de libertatea care ne este dată de Dumnezeu. Aşadar, ceea ce pare a fi creştin devine tot mai ascuns în lumea secularizată de care vorbim.
