„Mihai Sturdza a fost un salvator și un depozitar al memoriei familiilor boierești”

Descendent al boierilor Sturdza, pasionat de istorie și genealogie încă din tinerețe, Mihai Dim. Sturdza (1934-2020) este unul dintre cei mai importanți genealogiști români. Realizarea enciclopediei „Familiile boierești din Moldova și Țara Românească” a fost, pentru el, un proiect de viață. A publicat, începând din 2004, cinci volume din această operă monumentală, un depozit de memorie și, totodată, o radiografie socială a celor două state românești. Publicarea celorlalte volume va fi coordonată de istoricul Lucian Lefter, în grija căruia se află acum parte din arhiva lui Mihai Dim. Sturdza și care va încerca să ducă proiectul acestuia la bun sfârșit.

Aș vrea să vă rog, pentru început, să radiografiem biografia lui Mihai Dim. Sturdza.

Originile lui sunt moldovenești, desigur. Este stră-strănepotul domnului Moldovei Mihail Sturdza, domn între 1834-1849. Deși nu-i plăcea să-l folosească, a purtat titlul de prinț, pentru că era cel mai mare dintre copiii familiei, pe linia descendenților, urmaș al fiului cel mare al lui Mihail Sturdza, beizadea Dimitrie Sturdza. S-a născut în 1934, a copilărit și la Iași, și la Hangu, în județul Neamț. Casa lor de la Neamț e acum sub apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui. Muntele acela a fost moșia lor și acolo a și murit tatăl său, în 1938, în apele reci ale Bistriței. A fost arestat în 1952, alături de alți câțiva fii de boieri, a făcut pușcărie, trecând prin mai multe locuri de detenție, dar în mod special prin lagărul de muncă forțată de la Bicaz. A fost eliberat în mai 1954. După eliberare a vrut să facă Facultatea de Istorie, dar, fiindcă avea dosar de deținut politic, nu a avut voie. A absolvit însă Facultatea de Filologie, secția română-italiană, în 1959, iar în 1960 i s-a permis să-și dea licența. A fost apoi învățător și pe urmă traducător la o fabrică. 

Cum a fost posibilă plecarea sa din țară, în 1963?

Prin intervenții din afară. Erau membri ai familiei sale care locuiau în Grecia, aveau legături puternice cu familia Arghiropol, din Atena, cu funcții politice înalte. A reușit să plece în Grecia, de unde mai apoi a ajuns în Franța. A avut legături cu mediul acesta balcanic, să-i spunem. De asta a și scos, la Paris, în 1983, un dicționar al marilor familii din Grecia, Albania și Constantinopol, printre care și Arghiropolii. Dar, înainte de a pleca, s-a ocupat de mormintele înaintașilor, i-a adunat la Iași, în cripta familiei, de la Cimitirul „Eternitatea”. Și tot aici a vrut, în mod expres, să fie și el înmormântat. 

Cercetări asidue pentru un proiect unic 

Așadar, a plecat din țară filolog, pasionat de istorie, și a reușit să-și creeze totuși, în exil, un destin de istoric.

Istoria a fost pentru el o pasiune încă din adolescență; de atunci a început să facă genealogii. În tinerețe, nu a avut voie să meargă prin arhive, să cerceteze, din cauza originii sale. Dar a avut o adeverință de folclorist, eliberată de Mihai Pop, de la Institutul de Folclor din Bucu­rești, care atesta că face cercetări în folcloristică. Sub acoperirea acestei adeverințe, a cercetat toate fondurile de stare civilă din județele Moldovei și a făcut însemnări din registrele de stare civilă și din alte documente care foloseau la crearea genealogiilor. A stat mult și pe la Iași, l-a cunoscut pe Gheorghe Băileanu (fostul director general al Epitropiei „Sfântul Spiridon”, autor al mai multor lucrări despre istoria juridică a acestui așezământ, n.r.), care l-a ajutat cu cercetarea arhivelor. De asemenea, fostul director al Arhivelor de la Iași, Gheorghe Ungureanu, l-a ajutat. Până a plecat din țară, în 1963, adunase destule informații. Dar n-a fost vorba numai despre arhive. Meritul lui indiscutabil a fost că știa absolut toate familiile boierești, le cunoștea. Iar membrii acestor familii au avut încredere să-i ofere tot felul de informații, documente, mărturii orale, fotografii, genealogii pe care nu le-ar fi putut da nimănui altcuiva. 

Care ar fi contribuția lui Mihai Sturdza la cercetarea și cunoașterea familiilor boie­rești din Moldova și Țara Românească?

Proiectul lui de realizare a unei enciclopedii a tuturor acestor familii este unic. Este un proiect imens, ca o catedrală gotică, care se făcea în câteva sute de ani. Și care ar fi trebuit făcut de un grup de cercetători, într-un institut, nu de un singur om. Mihai Sturdza a știut să caute și să adune în jurul său colaboratori care să-l sprijine în această întreprindere. A avut o viziune de sinteză, pentru că o enciclopedie nu presupune doar acele tabele genealogice, ci fragmente de memorialistică, de literatură, de politică, de tot felul de fapte de viață, istorie politică. Toate volumele din enciclopedie au capitole consistente de memorialistică. Iar astfel de mărturii, care ajută la reconstituirea unei atmosfere dintr-o casă boierească, nu prea se găsesc în arhive. Și trebuie să știi tot ce s-a scris despre asta. Dacă nu ai o anumită cultură, nu poți coordona un asemenea proiect. Mihai Sturdza s-a întors în România după anii ‘90, iar primul volum al enciclopediei a apărut în 2004. A făcut șase volume, până la litera E. Unul dintre aceste volume nu a fost tipărit încă. 

A reușit Mihai Sturdza să se detașeze, să nu fie copleșit de propriul trecut în felul în care a gândit enciclopedia? 

Nu a fost copleșit. Avea un spirit critic bine dezvoltat. El a fost un salvator și un depozitar al memoriei familiilor boierești. Altfel, sigur s-ar fi pierdut, cum s-au pierdut multe. Și a privit cu detașare lucrurile. Spre exemplu, la familia Cuza au fost numeroase probleme - de la relațiile amoroase până la moștenitori - pe care istoria le-a eludat sau chiar le-a ascuns. Mihai Sturdza, cunoscând-o, a putut să vadă limpede istoria acestei familii, cu toate păcatele ei, pe care nu i-a fost jenă să le spună, deși Cuza este un simbol al istoriei noastre. 

Care sunt foloasele acestui proiect, exceptând, desigur, rolul pe care îl are ca excelentă resursă documentară?

Enciclopedia este valoroasă pentru cercetarea istorică, dar este valoroasă și din punctul de vedere al cunoașterii istoriei societății româ­nești, în ansamblu. Pentru că sunt familii boierești care au fost stâlpi ai țării. 

Cum v-ați intersectat cu istoricul Mihai Sturdza?

Ne-am întâlnit în 2003, la Congresul de Genealogie și Heraldică de la Iași, unde am susținut o comunicare despre ierarhiile familiale de la Zăpodeni, o privire comparativă și cu alte spații (din Franța, din Spania). Pentru că există în zone din acestea conservatoare reminiscențe străvechi ale structurilor sociale. România e la o periferie a civilizației, așa cum și bascii sunt, și atunci se văd aceste similitudini. Lui i-a plăcut perspectiva abordată. Am legat atunci o relație de colaborare care a durat până la sfârșitul vieții lui (25 aprilie 2020). 

Ce a însemnat pentru dumneavoastră această relație?

E una dintre acele relații de prietenie și de cunoaștere, o relație din care am avut de câștigat prin lărgirea orizontului. Am învățat cum să-mi construiesc o perspectivă, cum să am un spirit de sinteză, cum să caut ceva. E foarte important să înveți cum să cauți. Fiecare dintre noi pornește cu ceva de acasă, dar, dacă nu întâlnești pe cineva care să creadă în ceea ce faci, să te încurajeze în ceea ce faci, să te ajute să înțelegi că ceea ce faci are o anumită valoare, s-ar putea să nu mai continui. El a avut acest rol în drumul meu profesional. Prin cunoștințe, era un spirit vast, dar conta mult și felul lui de a fi, de a împărtăși aceste informații. Avea și o anumită atitudine, care inspira respect, avea un spirit aristocratic. Asta e marea problemă a societății noastre - că nu există oameni cu acest spirit aristocratic, prin care înțeleg un tip de educație care te ajută să știi să dialoghezi cu celălalt. 

Mihai Sturdza a produs o schimbare de paradigmă în cercetarea istorică 

A făcut și un fel de școală în jurul lui.

Categoric a făcut școală. Sunt și alți colegi de-ai mei implicați în proiect, pe care el i-a cooptat - Bogdan Atanasiu, Mihai Amăriuței, Alexandru Gavriș, Mihai-Alin Pavel. Mulți dintre colaboratorii lui au fost de la Iași. Este și un apanaj al Moldovei în școala asta de genealogie, care pornește de la profesorul Ștefan Gorovei. Și el a creat o școală, cu mai mulți discipoli în jurul său, pasionați de studii genealogice în special, dar și de alte studii de istorie medievală, în sensul Școlii de la Putna. Dar el a făcut această școală într-un mediu instituțional. Mihai Sturdza nu venea dintr-un mediu institu­țional. El a fost „instituția” care i-a adunat în jur pe cei care au putut să facă aceste eforturi de cercetare. Și, dincolo de educația aristocratică de un anumit nivel, avea felul de a vedea lucrurile din afară, făcea o cercetare de tip occidental, megând dincolo de simboluri. Pe noi ne cam torpilează simbolurile. Nu putem spune ceva despre Cuza, despre Ștefan cel Mare, pentru că suntem torpilați de imaginea asta oficială, de statui. Mihai Sturza a produs o schimbare de paradigmă. 

Ce va urma în seria volumelor enciclopediei?

Mihai Sturdza avea mai multe „șantiere” de lucru deschise. Sper ca până în vară să dăm la tipar volumul al IV-lea, care cuprinde familiile Carp, Cazimir, Calimachi, Caragea, Catargi și, desigur, Cantemir. Acest volum era pe trei sferturi făcut, așezat în pagină de Mihai Sturdza. Vor urma volumul cu literele F și G și cel de la H la L. Apoi, estimativ, încă patru volume. 

Care ar fi lecția de istorie pe care ne-o lasă, prin opera aceasta, Mihai Sturdza?

Cred că-i mai mult decât o simplă lecție de istorie, e o lecție de viață, pentru că el și-a făcut datoria față de înaintași. Prin acest proiect de anvergură este un model pentru instituțiile statului, care ar fi trebuit să facă așa ceva și n-au făcut. El a vrut ca celor care vin după noi - pentru că întotdeauna trebuie să vedem în perspectivă, în durata lungă a istoriei - să le rămână o viziune a trecutului familiilor boierești din Moldova și Țara Românească Și poate că această enciclopedie va avea nevoie de corecturi, de volume supliment, de ajustări, dar este temelia pe care, cu privire critică sau laudativă, ține de înțelegerea fiecăruia, se poate clădi o istorie a societății românești. E ca o secțiune într-o săpătură arheologică. E un depozit de memorie istorică şi culturală.