Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Miroslovești, loc încărcat de istorie și spiritualitate

Miroslovești, loc încărcat de istorie și spiritualitate

Galerie foto (13) Galerie foto (13) Interviu
Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 09 Dec, 2020

Dacă poți îndrăgi un loc ascultându-i doar istoria, atunci eu m-am îndrăgostit de satul ieşean Miroslovești doar aflându-i povestea înșiruită meșteșugit de un fiu al acestui pământ. Scriitorul Gheorghe Pârlea a fost învățător aici timp de 44 de ani și cunoaște mai bine decât oricine informațiile și tainele acestui loc încărcat de spiritualitate. Datând din 1429, zona poartă peceți străvechi ce amintesc de începuturile Moldovei medievale, de aici inspirându-se în operele sale și scriitorul Mihail Sadoveanu, care s-a născut și a petrecut primii ani ai copilăriei la Verşeni.

Domnule învățător Gheorghe Pârlea, locuiți într-o zonă încărcată de istorie și spiritualitate. Vă rog să ne prezentați, pe scurt, localitatea Miroslovești și împrejurimile.

Satul Miroslovești se află pe o terasă din avalul râului Moldova, la interferența județelor Iași, Neamț și Suceava și e constituit ca obște sătească încă din vremurile încețoșate ale istoriei. Are prima menționare documentară la 1429, iar toponimul Miroslovești e legat de existența unui proprietar de moșie cu numele Miroslav. De la reformele lui Alexandru Ioan Cuza, cu întreruperi nesemnificative, satul Miroslovești este centrul administrativ al comunei cu același nume, aflată, în timp, fie în județul Suceava, fie în județul Baia - cu reședința la Fălticeni, în prezent aparținând județului Iași.

Miroslovești înseamnă pentru mine un „centru universal”. Sintagma denu­mește un concept al lui Mircea Eliade, legat de spațiul restrâns în care te simți acasă, adică fericit. Starea aceasta de împlinire, indusă de locul limitat în care trăiesc, rezultă din legătura mea specială cu genitorii mei, din candoarea și inocența copilăriei - „lumea miracolelor și a magiei”, cum spunea Eugen Ionescu -, din faptul că, la rându-mi, mi-am întemeiat aici și eu familie. Desigur, starea mea de bine ca miroslo­veștean e rotunjită și de efectul peisajului mirific al văii Moldovei, cu panorama deschisă până spre falnicul masiv Ceahlău. Nu întâmplător Mihail Sadoveanu a imortalizat literar tabloul acestui spațiu paradiziac în cel puțin trei opere ale sale. Nu mai puțin farmec toarnă aceste locuri în ființa mea și prin istoria arealului comunei Miroslovești. La circa 10 km spre vest se află locul în care Ștefan cel Mare i-a înfruntat pe turci la Războieni, satele Verșeni și Mitești din comună fiind inserate în hărțile strategice ale bătăliei. În vecinătatea comunei se află legendarul sat Boureni, a cărui constituire e legată de legenda vânării bourului cel fioros de către Dragoș-Vodă, maramureșeanul considerat întemeietorul Moldovei medievale. Satul Soci din comuna mea împarte cu satul Boureni toponimul „Dealul Căpățânii”, locul în care a fost îngropată ritualic, pe tipsie de argint, țeasta cornutei sălbatice, victima istoricei expediții cinegetice amintite. Medievalul „Drum al Băii”, pe care sunt înșirate satele comunei mele, poartă în colbul de sub asfaltul timpului nostru urmele oștilor turcești, ungurești și poloneze care râvneau să cucerească cetățile Neamțului și Sucevei. Istoria modernă consemnează pe teritoriul comunei episoade de luptă jertfelnică ale celor două războaie mondiale. În satul Soci, stă mărturie Cimitirul Ostașilor Români căzuți în 1944, memorial restaurat și inaugurat ca omagiu adus Centenarului Unirii, odată cu târnosirea bisericuței de stil maramureșean adăugată cimitirului.

„Spațiul auroral al luncii verșenene” în opera lui Sadoveanu

Ce legături are scriitorul Mihail Sadoveanu cu aceste locuri pe care tocmai ni le-ați evocat?

Comuna Miroslovești include și satul Verșeni, baștina Profirei Ursachi, mama celui care avea să devină celebrul scriitor Mihail Sadoveanu. Copilăria lui Mihail - copilul a purtat numele de familie al mamei, Ursachi, până înspre vârsta de 12 ani - a avut accente dramatice. Relația Profirei, tânăra slujnică în casa avocatului Alexandru Sadoveanu din Pașcani, cu stăpânul gospodăriei în care frumoasa țărancă asigura menajul, a încălcat hotarul care despărțea starea socioculturală a celor doi. Nașterea accidentală a copilului Mihail a impus o conviețuire tăinuită de către avocat, fără acte, cu dese sincope, timp în care Profira și fiul ei găseau liniștea la Verșeni, în casa părintească a mamei. Mihail se bucura aici de compania bunicilor, Gheorghe și Anghelina, și a unchilor, între care preferatul copilului Mihăluță era unchiul Vasile. Aici, la Verșeni, fiul Profirei s-a inițiat în obiceiurile vieții arhaice, cu miturile și datinile ei. Când relațiile părinților săi au trecut în etapa renunțărilor și împăcării, legătura fizică și spirituală a celui care-și cocea semințele talentului său se reînnoda în timpul vacanțelor. La vârsta de 14 ani, copilul devenit, în sfârșit, Sadoveanu și-a pierdut mama, drama aceasta legându-l și mai mult de bunici, care-i deveniră părinți adoptivi. Istoricii literari consideră că această reîntoarcere, întru consolare, spre lumea rurală a bunicilor din Verşeni a avut „fecunde consecinţe” asupra iniţierii sale în „codul permanenţelor etice ale străvechii civilizaţii autohtone”. Că de aici se trage „fantasticul sadovenian”, că Verşeniul a devenit pentru Sadoveanu „un simbol al unui univers spiritual în care se va integra” şi că „neamurile mamei, care trăiau încă viaţa străbunilor”, au devenit „lumea operei sale”. Aici, la Verșeni, a mers cu adolescenții la horele satului, la sărbătorile iernii a umblat cu alaiurile folclorice, iar în bisericuța în care fusese rebotezat în rit ortodox (din indiferența tatălui, „un volterian”, a fost botezat, inițial, în rit catolic de preotul micii obști catolice din Pașcani, prietenul avocatului), a primit efectul tainic al Sfintelor Liturghii. Bunicul l-a inițiat în tainele pescuitului cu uneltele arhaice, iar unchiul Vasile în meșteșugul ancestral al vânatului. Toate acestea sunt oglindite în scrierile marelui prozator, în care e zugrăvit spațiul auroral al luncii verșenene și sunt imortalizați pentru cât vor dura cărțile sale oamenii locului, ca personaje reale sau disimulate.

Cum a fost toamna la Miroslovești?

Fiindcă mă întrebați cum arată toamna la Miroslovești, fiind unul care scrie versuri, sunt tentat să v-o descriu în viziune poetică. Voi fi însă prozaic. Și toamna aceasta, ca multe altele-ndărăt, în cazul toamnelor mele, a fost una generică, cu vreme frumoasă și brume firave și târzii. Ba, toamna aceasta a avut, pe la noi, și ceva atipic, căci ploile, absolut necesare debutului noului an agricol care începe cu luna octombrie, nu au fost cele specifice anotimpului, adică „mocănești”, ci torențiale, de iulie, însoțite de artileria cerească (în octombrie!). După cum arată toamna asta pe aici, pe moșiile fermierilor din nucleul fostei Moldove medievale, se poate concluziona printr-o frântură rostită cu anticipație din „Plugușor”: „Semne bune anul are”. Anul agricol, desigur. Eu însă am început a privi toamna, acest al treilea anotimp al anului astronomic, cu starea de spirit a vârstnicului, a „tomnaticului”, ca pe un fragment din poezia „O nouă toamnă”: „…O nouă toamnă-adaug iar/ La anotimpurile-mi grele,/ O altă filă-n calendar/ Foșnește-n degetele mele.// Și-n toamna care mă cuprinde,/ Ceasornicul cel hămesit/ Îmbucă-nghițituri avide/ Din timpul ce mi-a fost sortit”.

Revista „Glasul satului”

Cum ați reușit să realizați o revistă la Miroslovești?

„Glasul satului” este o revistă în format de ziar, preponderent culturală, cu apariție periodică, al cărei cofondator și redactor coordonator i-am fost. Din păcate a apărut doar în cinci ediții, rămânând ca un experiment relevant pentru ideea că și în sat pot apărea asemenea produse culturale, de regulă apanajul orașului. Presa profesionistă („Bună Ziua Iași”, „Literatura și Arta” - Chișinău) a fost generoasă cu ființarea revistei noastre, dedicându-i articole de bună primire în peisajul publicistic. Revista a fost realizată cu sprijinul financiar al Primăriei, iar la realizarea conținutului ei tematic au contribuit dascălii locului. Colaborator de onoare ne-a fost regretatul dr. ing. Ionel Lupu din Iași, fiu al comunei.

„Părinții mi-au fost modele de bună relație cu Dumnezeu”

Ce relație aveți cu Dumnezeu?

Născut într-o familie de buni creștini, nu puteam fi o „așchie” rătăcită de trunchi. Părinții mi-au fost modele de bună relație cu Dumnezeu. Calea cea mai limpede arătată nouă, celor trei copii, era cărarea bătută de tălpile lor la biserică, spre a fi părtași la Sfintele Liturghii, duși și noi de mânuță, când eram copii. Apoi rugăciunile lor, discrete, dar nu ascunse nouă. Și buchisirea - sub privirile noastre, ale copiilor - a Bibliei și cărților editate cu binecuvântarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în zilele de sărbătoare. Când am devenit persoană implicată social, tata m-a sfătuit să nu mă fac „membru de partid” - se înțelege, e vorba de partidul comunist -, că asta mă va depărta de Dumnezeu. Și am scăpat, fără mare efort, de această incompatibilitate cu Cerul. Nu am dovedit osârdia regretaților mei părinți, dar mereu mi-am reconfigurat traseele căilor mele după o voce interioară care purta, și încă mai poartă, timbrul vocii părinților mei. În prezent sunt epitropul parohiei comunității de creștini ortodocși, rugători ai Bisericii „Sfânta Treime”, care acum duc povara financiară impusă de o amplă lucrare de restaurare a locașului de închinare, edificiu supus efectelor unui veac de dăinuire.

„Lectură cu folos sufletului”

Vă rog să adresați un gând pentru cititorii noștri.

„Ziarul Lumina” mi-i chiar familiar, ca cititor. Desigur, îl citesc „pe apucate”, după meandrele vieții săteanului, și arar în format pe hârtie, dar preponderent în format electronic. „Ziarul Lumina” ne conectează la ceea ce desem­nează sintagma „România profundă”. Paginile sale ne conștientizează asupra misterului ființei noastre: existența sufletului de matrice românească, entitate asupra căreia puține sunt publicațiile care au timp să se aplece. Comunitatea satului meu a mai fost în atenția redactorilor „Ziarului Lumina”, iar asta ne face privilegiați. Gândul meu pentru cititorii acestui deschizător de drum în presa creștină este unul de îndemn în a cerceta „Ziarul Lumina”. On-line e foarte facil, căci și satul s-a dedat la folosirea acestui instrument universal de relaționare informațională, internetul. Așadar, lectură cu folos sufletului, conștiinței de aparținător la un Neam născut creștin!