Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Misiune pentru români şi japonezi la Tokio

Misiune pentru români şi japonezi la Tokio

Galerie foto (11) Galerie foto (11) Interviu
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 13 Apr, 2021

Parohia românească din capitala Japoniei are propria biserică, sfinţită anul trecut, şi păstoreşte credincioşii români, dar şi de alte naţionalităţi, începând din 2008. Am stat de vorbă despre particularităţile slujirii în Ţara Soarelui Răsare cu părintele Daniel Corîu, parohul bisericii româneşti din Tokio.

Părinte Daniel, când aţi ajuns la parohia românească din Tokio şi cum aţi început misiunea de acolo?

În 2013, când am venit eu aici, părintele ­Alex­an­dru Nicodim, care fusese înaintea mea, plecase deja de jumătate de an. Am găsit comunitatea adunată în jurul capelei din Meguro, unde se slujea după-masa. Am slujit aşa o dată, apoi am cerut ajutor de la preotul romano-catolic respectiv să mă lase să slujesc şi în sala de mese, ca să putem avea slujbe şi în timpul săptămânii, când era sărbătoare. Văzând că insist să avem slujbe mai dese, acel părinte m-a direcţionat spre o capelă pe care o aveau ei în Setagay, o zonă rezidenţială, unde mai veneau la recreere şi tratament preoţii catolici din împrejurimi. Acolo am slujit până în 2015, când ne-am mutat la o altă capelă din Kunitachi, zona vestică a Capitalei japoneze. Iniţial, am plătit chirie, dar ne-am exprimat dorinţa de a o cumpăra, pentru că era de vânzare. Am avut sprijinul Patriarhiei Române şi al Secretariatului de Stat pentru Culte şi am reuşit să semnăm contractul de vânzare-cumpărare în aprilie 2017. Capela este într-o zonă foarte bună, cu acces la două staţii de metrou. Se poate ajunge uşor acolo din toate părţile. Comunitatea catolică respectivă a dorit să vândă capela, ca să fie în continuare biserică. Proprietarii ne-au ajutat cu renovarea, înainte de semnarea contractului, apoi am continuat şi noi să lucrăm până în 2020, când am zidit Sfânta Masă. Am adus din România catapeteasma, icoane, baldachinul pentru sfintele moaşte şi relicve pe care le avem în biserică (Sfântul Gheorghe, Sfânta Ecaterina, Sfântul Nectarie, Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş şi câteva părticele din sângele Sfântului Porfirie, datorită fiului doctorului acestuia, care vine la noi la biserică). Aşa am ajuns anul trecut, când biserica a putut fi sfinţită.

Cum arată comunitatea parohială a bisericii româneşti din capitala Japoniei?

Avem în primul rând românce căsătorite cu japonezi. Au venit în Japonia pentru serviciu şi acolo au cunoscut japonezi şi s-au căsătorit. Românilor li se adaugă şi creştini ortodocşi de alte naţionalităţi - americani, greci - care au venit aici pentru că ortodocşii japonezi slujesc exclusiv în limba japoneză, iar noi rostim ectenii şi rugăciuni şi în alte limbi, mai ales engleză şi greacă, sau chiar rusă. Crezul îl rostim în mai multe limbi, de asemenea şi „Tatăl nostru”. Avem o comunitate de oameni tineri, în general, care au mers în Japonia pentru serviciu. Sper că românii se vor întoarce în ţară, chiar dacă acest lucru ar fi spre pensie.

Care este programul liturgic al parohiei?

Programul liturgic este destul de încărcat. Săvârşim luni şi miercuri seara acatiste în cinstea sfinţilor ale căror moaşte le avem în biserică. Joia dimineaţa avem Liturghie, vineri seara Paraclisul Maicii Domnului. Slujim o sâmbătă pe lună în engleză şi o sâmbătă pe lună în greacă. Sâmbăta seara facem Vecernie cu Litie, iar duminică dimineaţa Acatistul icoanei Maicii Domnului „Grabnic ascultătoarea”, pe care am comandat-o în România înainte de a avea biserică. După sosirea icoanei, am săvârşit Acatistul săptămânal, inclusiv cu ideea de a ne ajuta să obţinem fonduri pentru cumpărarea bisericii. După două luni de rugăciune, am primit fondurile necesare şi de aceea este la mare cinste pentru noi. La finalul Liturghiei duminicale, toţi cei care vin stau la masă. Ne-am organizat în aşa fel încât să fie câte trei persoane care se îngrijesc de această masă. După masă, care durează cam jumătate de oră, începe şcoala de duminică pentru copii, iar pentru adulţi catehezele. În medie sunt în jur de patruzeci de persoane în fiecare duminică. Copiii au activităţi extraşcolare inclusiv duminica şi de aceea, odată cu vârsta, reuşesc să ajungă din ce în ce mai rar. Însă ne-am propus să deschidem o şcoală de weekend, ca să aibă alternativă la noi în biserică. Complexul are o sală de mese, nu foarte mare, aşa cum sunt astfel de clădiri în Japonia. Avem bucătărie, hol, o sală unde spovedesc. În acea sală de mese putem face cursuri în engleză şi japoneză.

Cum a fost pentru parohia pe care o păstoriţi anul 2020, cu restricţiile impuse de pandemie?

Anul trecut a fost pentru noi unul extraordinar, pentru că am reuşit lucruri pe care nu le-am reuşit în alţi ani. În primul rând, a avut loc sfinţirea bisericii noastre. Nu ne gândeam că se va putea împlini aşa ceva în perioadă de pandemie, cu toate restricţiile de călătorie. Oamenii s-au adunat mai mult la biserică. A fost un fel de selecţie în comunitate, de oameni care s-au ataşat mai puternic de biserică şi oameni care nu au mai ieşit din casă, pur şi simplu. Cei care au rămas sunt oameni care oricum frecventau des biserica, se spovedeau şi se împărtăşeau mai des. În interiorul ţării nu au fost restricţii severe. Relaţia cu cetăţeanul în Japonia este mai elegantă, pe bază de îndemnuri, iar oamenii sunt responsabili şi respectă regulile elementare de siguranţă. De aceea nici bisericile nu au fost închise. Japonezii mănâncă foarte sănătos şi au imunitatea crescută, în general, fapt care a fost benefic în această pandemie.

Cum arată comunitatea bisericii româneşti din Tokio?

Persoanele care vin la noi la biserică sunt din Capitală şi împrejurimi. Mergem la ei pentru sfeştanii atunci când ne invită. Am mers cu Agheasma Mare chiar şi la grecii şi americanii care vin la noi. În Tokio sunt peste trei mii de români şi este nevoie de o şcoală care să fie recunoscută şi în România. O enoriaşă mi-a propus să înfiinţăm o şcoală unde să înveţe copiii românilor din Tokio. Venim şi în ţară cu credincioşii pentru pelerinaje, ca să primim harul locului şi al oamenilor. Facem lucrurile cât se poate de normal, din toate punctele de vedere, învăţându-i pe oameni cu biserica. Avem şi convertiţi, inclusiv japonezi. Pentru ei este foarte greu să înţeleagă creştinismul, având o cultură diferită, dar unii reuşesc să se adapteze şi se apropie foarte mult. Am făcut o greşeală până acum câţiva ani, pentru că m-am ocupat exclusiv de pastoraţia românilor, lăsând la o parte aspectul misionar. Dar pentru că vin periodic persoane străine de credinţă creştină care doresc apropierea de Hristos, am început să acord atenţie şi acestui aspect. Săvârşim slujbe inclusiv în limba japoneză, cu o traducere contemporană, pentru că Biserica Ortodoxă Japoneză foloseşte în continuare traducerile din secolul al XIX-lea. Copiii românilor din Japonia, din păcate, ştiu puţin româna, din cauza mediului şi a indisponibilităţii sau lipsei de dorinţă a părinţilor. Vom face cursuri de limbă română la şcoala duminicală. Biserica are lucrarea ei, dar depinde foarte mult şi de părinţii copiilor. Chiar şi cu un cuvânt dacă rămân copiii, este foarte important. Îmi amintesc de un copil, Leon, care tot zicea prin casă „Saint John”, amintindu-şi de cuvântul despre Sfântul Ioan Botezătorul. Noi suntem semănători şi roadele le va culege Dumnezeu.