Continuând seria de interviuri cu profesorii Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, despre aplicabilitatea disciplinelor teologice în contextul actual, ne-am oprit în această ediţie la obiectul Teologia morală, încercând să-i aflăm specificul, scopul, dar şi caracterul lui ştiinţific şi practic. Pentru aceasta, am stat de vorbă cu pr. prof. univ. dr. Gheorghe Popa, prorector pentru Strategie, dezvoltare instituţională şi managementul calităţii la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi şi titularul disciplinelor Teologie morală şi Bioetică creştină la Facultatea de Teologie ieşeană.
Părinte prorector, pentru început, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre pasiunea dumneavoastră pentru studiul teologiei sistematice. Când şi cum s-a manifestat această înclinaţie spre studiul Teologiei morale şi cum a ajuns această disciplină să marcheze şi să constituie drumul dumneavoastră profesional?
Pasiunea mea pentru domeniul Teologiei morale a început odată cu intrarea mea la Institutul Teologic de grad universitar, pentru că abia atunci am înţeles, deşi studiasem Teologia morală şi la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, că modul nostru de a gândi influenţează profund modul nostru de a fi şi de a trăi în această lume. Am realizat în acea perioadă că disciplinarea minţii sau a gândirii noastre este foarte importantă pentru a folosi într-un mod rodnic cunoştinţele pe care le dobândim în mod teoretic, în cadrul studiilor teologice. Mai târziu am aflat că există două direcţii în orizontul gândirii teologice, mai ales în reflecţia teologică privind viaţa spirituală şi morală a omului; una prezentă în isihasmul sinait, iar cea de-a doua în isihasmul athonit. În isihasmul sinait se punea întrebarea majoră „Cum să gândesc corect pentru a putea să trăiesc şi să lucrez corect în lume?“, în timp ce în isihasmul athonit acceptul se punea pe fapte, pe acţiune şi pe teoria conform căreia dacă o acţiune este corectă, dacă este o faptă bună, atunci ea influenţează sau transfigurează modul de a gândi. De aceea, în acel context istoric şi social din timpul facultăţii, pentru că era un sistem totalitar la nivel politic, am înţeles că este foarte important dobândirea unei capacităţi de gândire şi evaluare critică, pentru ca teologia să nu rămână o simplă disciplină, ci să aibă efect şi să aducă roade în planul concret al vieţii noastre creştine. Aşa am descoperit că teologia sistematică poate să ofere această cale de disciplinare a modului de a gândi, şi am ajuns astfel la Teologia morală, pentru că în acea vreme teologia fundamentală, de care eram mai mult atras, nu exista ca disciplină teologică. Ideologia comunistă atee desfiinţase toate disciplinele care ar fi ajutat studentul teolog să-şi dezvolte capacitatea de evaluare critică, iar Teologia morală rămăsese obiectul care avea un larg orizont de reflecţie, cuprinzând toate nivelurile existenţei umane într-o comunitate şi într-o societate, de la nivelul strict spiritual până la nivelul politic, economic sau social. În cadrul studiilor teologice, prin Teologia morală am putut să dezvolt deschideri frumoase şi spre celelalte discipline din spaţiul universitar care se ocupă de problemele omului.
Care este finalitatea practică a disciplinei teologice pe care o predaţi? Cum îi poate ajuta aceasta pe viitori absolvenţi de teologie - preoţi sau misionari laici - şi, prin aceştia, pe credincioşi, pe enoriaşi?
Ca disciplină, Teologia morală are o componentă teoretică şi o componentă practică; ele nu pot fi separate niciodată. Însuşi faptul că Teologia morală ne ajută să înţelegem şi să definim corect ce este binele, ce este libertatea, ce este responsabilitatea, ce este conştiinţa morală, ce este virtutea, ce este păcatul şi care sunt consecinţele logice care izvorăsc din această definire corectă a acestor concepte, deja implică o dimensiune practică, edificatoare. Teologia morală este obligată astăzi, pentru că este dublată de disciplina Teologia spirituală sau de Spiritualitate şi de disciplina Formare duhovnicească, să-şi redefinească identitatea şi vocaţia ei în spaţiul studiilor teologice. De aceea, Teologia morală aprofundează, precizează, defineşte şi explică, atunci când este vorba de dimensiunea sa teoretică sau fundamentală, tocmai conceptele cu care operează. Definirea unui concept este foarte importantă deoarece falsificarea unei noţiuni conduce la însăşi falsificarea vieţii umane. „Falsificarea unui cuvânt înseamnă falsificarea unei dimensiuni a vieţii noastre“, ne spune Noica.
Teologia morală, ca şi celelalte discipline teologice, nu este disciplină autonomă. Există o unitate organică a tuturor studiilor teologice, aşezată în slujirea Bisericii lui Hristos. Putem vorbi de o anumită autonomie doar în sensul că fiecare disciplină are metodele ei specifice şi un instrumentar conceptual propriu, dar când vorbim de scopul pentru care facem teologie sau studiem teologia academică, aceasta este slujirea Bisericii lui Hristos în timpul acesta în care trăim. De aceea, rolul teologiei sistematice, şi implicit rolul Teologiei morale, este să ajute studentul teolog să se formeze deplin din punct de vedere conceptual, pentru ca apoi, înţelegând foarte bine specificul vieţii morale creştine, să-i poată ajuta şi pe cei care aspiră spre acest model de trăire creştină. Dacă nu înţelegem şi mintea noastră este confuză, nu putem să-i ajutăm pe alţii să înţeleagă şi să trăiască adevărurile morale creştine.
Ce înseamnă un om moral, din perspectiva unui profesor de Teologie morală?
Există criterii evanghelice pentru a defini ce înseamnă omul moral. Persoana care a ajuns la maturitatea sa morală şi spirituală este de fapt omul sfânt, cel care întrupează în viaţa lui cele două porunci ale Mântuitorului, unite în una singură, anume „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Omul moral este cel care îşi evaluează viaţa sa în diferitele sale etape, plecând de la triunghiul Dumnezeu-sinele propriu-semenul său, şi prin extensie, şi relaţia sa cu natura sau creaţia lui Dumnezeu. Faţă de creaţia lui Dumnezeu, nu există o poruncă a iubirii, care trebuie să fie doar faţă de Dumnezeu şi de semeni, însă omul este responsabil de ea, întrucât creaţia a fost dăruită ca mediu de comuniune în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea, în general, nu definim omul ca fiinţă morală, ci criteriile după care el se poate orienta să devină moral. Dacă definim foarte superficial omul ca fiinţă morală, riscăm să mergem fie pe o cale juridică şi să desfiinţăm misterul libertăţii persoanei, fie să mergem pe o altă cale, în care libertatea devine libertinaj. Este absolut necesar să avem şi criteriul obiectiv după care ne evaluăm moralitatea faptelor noastre, anume poruncile Mântuitorului Hristos, precum şi o implicare concretă existenţială în săvârşirea faptelor după acest criteriu.
Când omul săvârşeşte fapte morale şi conştientizează acest lucru, poate apărea foarte uşor păcatul capital al mândriei. Care este soluţia în acest caz?
În acest caz vorbim de o problemă de ordin existenţial, de un dialog al omului cu propria lui conştiinţă. Păcatul mândriei are mai multe capete, iar unul dintre acestea este slava deşartă, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru a scăpa de tentaţia şi căderea foarte subtilă în păcatul mândriei, care apare de obicei pe culmile înalte ale vieţii morale şi în gândirea eronată că suntem mai buni decât semenii noştri, trebuie să avem un îndrumător bisericesc, care poate să ne diagnosticheze. Aşa după cum în plan fizic, când ceva nu este în ordine cu trupul nostru, avem nevoie de un medic, tot aşa avem nevoie şi de un medic spiritual, care să ne atragă atenţia că mândria, care nu se manifestă foarte vizibil, fiind asemenea unei boli funcţionale, are capcanele ei pe care nu le conştientizăm. De aceea, avem nevoie de un părinte duhovnic, sau, până îl întâlnim pe acesta, de cercetarea scrierilor duhovniceşti precum Filocalia sau Patericul egiptean, în care întâlnim numeroase pilde despre conflictul dintre smerenie şi mândrie.
