„Muzica veche avea un sens în viața oamenilor”

Cântă o muzică de stare, interiorizată, ale cărei sonorități ne duc spre adâncimile spiritului neamului din care ne tragem. Deși e moldoveancă, din Leoști‑Vaslui, melodiile ardelenești, mai sobre, mai doinite sunt cele care o definesc. Un interviu despre cum e cântată viața și despre câtă viață mai este azi în muzica tradițională, cu interpreta Lorena Oltean, realizatoare de emisiuni la Radio România „Antena Satelor”.

Cum se vedea lumea mare de la Leoşti, din satul natal, în copilărie?

Până la 14 ani eu nu am văzut orașul. Am trăit acolo, între dealuri, și tot timpul mă întrebam ce‑o fi dincolo de dealurile alea. Nu‑mi imaginam că lumea poate să fie atât de mare și largă și nici nu visam foarte mult să trec dincolo de linia orizontului sau să încerc să o ating. Cert este că am avut propriul univers în cei 14 ani petrecuți în sat. M‑au format anii aceia. Și‑au pus amprenta asupra sufletului meu, asupra minții mele, asupra felului meu de a fi, de a simți viața.

Prima dată am fost la oraș cu mama; am mers la stomatolog. Și țin minte că pe stradă, în orașul Huși, dădeam bună ziua în dreapta și‑n stânga. Iar oamenii nu răspundeau. Mama mi‑a spus că acolo, la oraș, saluți numai pe cine cunoști. Și m‑a șocat, așa, un pic, că mă gândeam că și ei sunt tot oameni. Vizita asta, la oraș, a fost prima descoperire a ceea ce era, de fapt, dincolo de orizontul satului meu.

Ce sunete îți amintești cel mai bine din locurile de baștină?

Și acum, când merg în sat, cel mai mult îmi place să aud sunetul clopotului. Îmi trezește amintiri speciale. Într‑un fel bate clopotul când anunță slujba, într‑un fel când e vreun mort în sat, altfel bate când e grindină și vreme rea și trebuie să alunge norii.

Apoi păsările. Se spune că păsările cântă să‑și marcheze locul, iar oamenii cântă să și‑l găsească.

Și tălăngile pe care le purtau animalele la gât. În vremea copilăriei era cireadă în sat, exista și o turmă de oi și era foarte frumos când se întorceau seara de la pășune, mai ales vara. Era o nebunie pe uliță, cu toate animalele acelea care făceau și mult praf și scoteau și ele tot felul de sunete.

Ce ai lăsat acasă - și aici mă refer la întreg bagajul cultural, emoțional, dobândit în copilărie - și ce ai luat definitiv cu tine din lumea aceea?

Acasă i‑am lăsat pe părinți, pe frații mei. Bunica a rămas și ea în locul în care stau cei care pleacă de tot din lumea asta. Dar am luat sfaturile părinților și amintirile. Amintirile care mă hrănesc. Și atunci când cânt îmi vin în minte multe stări, trăiri din anii pe care i‑am petrecut acasă.

Muzica ardelenească, „o muzică nobilă”

Două axe au fost esențiale în formarea ta timpurie - în liceu și în facultate. Una s‑a numit Gavril Prunoiu (la Liceul „Dinu Lipatti” din București), iar cealaltă Grigore Leșe. Ai mărturisit la un moment dat că întâlnirea cu Leșe a fost una transformațională. De ce?

Cred că a fost ceva predestinat. Aveam nevoie, probabil, să întâlnesc un astfel de om, pe sufletul meu, pe spiritul meu. Deși sunt moldoveancă, din județul Vaslui, deși muzica din zona Moldovei este recunoscută ca fiind foarte ritmică, foarte rapidă, eu nu am simțit să cânt așa. Nu m‑am regăsit în muzica asta. Profilul meu era pe cântece mai așezate, de ascultare, mai doinite.

La început, am mers pe la concursuri, să reprezint județul Vaslui, și cântam cântece din Moldova. Nici nu aveam, pe atunci, prea multe noțiuni despre diferențele dintre muzica tradițională și muzica populară. Luam de bun ce ascultam la radio, ce vedeam la televizor, la „Tezaur folcloric”. Nivelul acela de folclor știam eu că e reprezentativ pentru sufletul românului. Dar din momentul în care l‑am întâlnit pe Grigore Leșe, la Universitatea Națională de Muzică din București, am simțit că era „respirația” pe care o așteptam. M‑am regăsit foarte mult și în repertoriul din Ardeal, de aceea și cânt foarte multe cântece din acea zonă. Muzica ardelenească mi se pare o muzică nobilă. Grigore Leșe mi‑a schimbat viziunea asupra muzicii populare, mi‑a arătat că a existat un strat mult mai profund, mai adevărat al muzicii tradiționale - mi‑a spus cum cântă omul pentru el, cum cântă rapsozii, cum cântă lăutarii și m‑a dus, cumva, la esențe. Prin Grigore Leșe mi‑am întors percepția asupra muzicii populare la 180 de grade. Și din momentul acela nu am mai participat la concursuri.

Am cântat o vreme și în grupul lui Grigore Leșe. Apoi mi‑am spus că muzica asta am s‑o cânt așa, pentru mine, în cadre mai intime, mai de stare. Muzica asta nu e de cântat la Sala Palatului sau într‑o sală cu 10.000 de oameni.

În ce zonă muzicală te situezi, din punctul de vedere al repertoriului abordat?

Nu am un repertoriu al meu. Cânt cântece pe care le‑am auzit, pe care le‑am găsit în culegeri, le‑am ascultat pe benzi ale unor interpreți care nu sunt deloc mediatizați. Dar am căutat ca fiecare cântec pe care‑l prezint să aibă conținut, să aibă ceva de spus. Consider că interpretez o muzică tradițională, muzica aceea care reprezintă spiritul profund al neamului românesc.

„Mi se pare că nu‑i prea bine să iau viața la mișto”

E multă sobrietate în cântecele tale, o încărcătură care răscolește auditoriul, îl pune în fața oglinzii să se întrebe cine este și de unde vine. Ținuta și aparițiile tale scenice mă duc cu gândul la femeile din satele românești surprinse de Iosif Berman sau de alți fotografi ai interbelicului. De unde vine stilul acesta care pare că se mulează foarte bine pe felul în care ești construită?

Vine ca o completare. Nu pot să mă îmbrac altfel decât simt să mă îmbrac. Știi, și trebuie să mai fie și o potriveală. Cânt după cum simt, trebuie să se potrivească și vestimentația cu ceea ce cânt. Costumul popular întreg îl port rar, atunci când simt că e cazul. Altfel, încerc să combin elemente de port popular cu elemente de vestimentație modernă. Să îmbin vechiul cu noul, trecutul cu prezentul. Pentru mine contează foarte mult și starea pe care o am. Asta mă conduce cel mai mult în viață. Și cred că asta ne definește pe noi, artiștii - trăim în funcție de stări.

Cât despre sobrietatea mea, mi se pare că nu‑i prea bine să iau viața la mișto. E și multă suferință în sufletul meu. Și în copilăria mea a fost multă suferință. Am empatizat mult cu cei din jurul meu care au suferit. Cel puțin suferința bunicii mele m‑a marcat mult. Toate cântecele astea pe care eu le cânt - de dor, de dragoste neîmplinită sau trădată, doinele - le simt și nu numai că mă regăsesc în ele, ci regăsesc și situații pe care le‑am văzut în jurul meu.

Termenul „tradițional” a fost destul de abuzat în ultimii ani, încât e aproape golit de sens. Cât de reală mai este azi sintagma „muzică tradițională”?

I se spune muzică tradițională, aud și eu, muzicii populare, în sens general. Dar muzica tradițională este muzica ce a intrat în conștiința neamului, iar muzica populară e muzica accesibilă gustului comun.

Eu mă bucur că văd destul de mulți tineri care încearcă să se întoarcă la rădăcini și sunt preocupați să asculte înregistrări vechi, dar și mulți tineri care se apropie de instrumente vechi - cobză, fluier, cimpoi, tilincă și cântă structurile acelea arhaice.

Muzica veche avea un sens în viața oamenilor. Pe când azi, interpreții de muzică din aceasta comercială nu se mai gândesc la sens, nu se întreabă despre ce cântă, ce vor să transmită, cu ce stare rămâne cel care îi ascultă.

Și mai e o problemă și cu instrumentele. Nu mai avem contrabas, nu mai avem țambal, nu mai avem violă, instrumente care țin armonia. Sunt greu de studiat și e mai simplu pentru instrumentiștii de azi să învețe să cânte la orgă, că au zece instrumente într‑unul singur.

Există câteva nume în spațiul cultural românesc, printre care te numeri și tu, Bogdan Simion, Doina Lavric Parghel, care au schimbat optica asupra felului în care poate fi interpretată muzica veche, dar mai ales care cultivă un anumit tip de educație muzicală. Când s‑a rupt legătura noastră cu muzica aceasta?

Legătura s‑a rupt în momentul în care muzica din lumea satului a fost urcată pe scenă. Pentru că acolo a trebuit să suporte o transformare. Îți dau un exemplu - vine Domnica Trop (n.r. - tezaur uman viu din Izverna‑Mehedinți) să cânte la Sala Radio, așa, cu glasul ei zgrunțuros, cu imperfecțiunile ei. Că muzica tradițională nu e Bach sau Mozart, nu e foarte curată. Există o perfecțiune în imperfecțiunea ei. Și „nu dă bine” să cânte singură pe scenă. Și‑atunci hai să punem și o orchestră care să o acompanieze, să fie mai plin sunetul. Numai că Domnica Trop din Mehedinți, când a fost invitată la Sala Radio să cânte acompaniată de orchestră, s‑a oprit și i‑a zis dirijorului: „Dom'le, nu mai cânta, că mă‑ncurci!”

Apoi Festivalul „Cântarea României” a făcut ca muzica populară să devină un instrument de manevrare a maselor. Și de acolo lucrurile au început să se tot degradeze.

Pe urmă, mai este un lucru: de ce trebuie să cânte toată lumea? Altceva nu mai știm să facem? Dacă ai har și talent, dacă ai chemare spre cântec, atunci, da, dedică‑te, dar cu totul și fără interese meschine. Hai să facem câte puțin, dar bun. Și să credem în ceea ce facem. Nu poți să convingi, dacă nu ești tu convins de ceea ce faci.

Cum consideri că pot fi revalorizate muzicile vechi?

Din experiența pe care am avut‑o mergând împreună cu Răzvan Voiculescu să cânt în cadrul lansărilor lui de album de fotografie „Bucătăria Hoinară”, am tras o concluzie: că, din când în când, oamenii au nevoie să se mai și liniștească, să mai aibă un moment de respiro, de contemplare. Și chiar dacă am cântat simplu, fără acompaniament, am simțit de fiecare dată că măcar câțiva dintre cei prezenți în sală au plâns, au fost mișcați. Și mi‑am zis că dacă un singur om, cu vocea, poate să stârnească ceva în sufletul altui om, atunci nu e totul pierdut.

Oamenii au nevoie de asta, dar nu știu unde să caute, nu știu cum să ajungă la astfel de muzici, la astfel de interpreți. Cred că ar trebui mai multă implicare a celor care au putere de organizare a evenimentelor. Cred că ar trebui privite cu mai multă atenție aceste muzici de stare. Să n‑avem senzația că poporul ăsta are nevoie numai de muzică de distracție, că suntem prea triști și că trebuie s‑o ținem într‑o veselie. Nu, în momentul în care ești trist, trebuie să plângi, ca să‑ți treacă tristețea. Doinele nu sunt făcute ca să te bage în depresie. Ele te ajută să te relaxezi, să te destinzi și să te eliberezi de starea aceea care te apasă. Sunt studii pe tema asta. Nu erau așa de proști țăranii aceia, știau ei de ce cântau așa.

Fugim mereu de sens, nu știu de ce.

Da, și fugim de subiectele importante, cum ar fi moartea, de exemplu. Cuvântul „moarte” e prezent în multe cântece. Și mi‑a zis la un moment dat o prietenă: „Mă, dar tu numai despre moarte cânți? Mai cântă și tu altceva”. Depinde și cum privești moartea asta. Pentru unii poate părea stația finală din viață, dincolo de care nu mai există nimic. Și atunci nu se gândesc la moarte, vor să‑și trăiască viața cum știu ei mai bine. Dar poate mai sunt și alții care cred c‑o mai fi ceva dincolo și că trebuie să ne gândim cum trăim viața ca să putem fi în lumină, în veșnicie. Că ce e viața asta? Vorba mamaiei Susana, „viața asta‑i un vis”.

Sigur, e bine să luăm lucrurile și mai cu umor, dar sunt momente în care trebuie să le luăm în serios.

Apoi, tot timpul sunt dați la o parte oamenii care se pricep la un anumit lucru și ajung să facă acel lucru ăia buni la toate. Și, din păcate, ajung să facă și legea în ce privește muzica tradițională, devin formatori de opinie și nu e‑n regulă. Pentru că până la urmă fac un păcat social. Și ca artist, când mergi și cânți pe scenă, despre ce cânți? Eu, spre exemplu, am preocuparea asta în permanență - ce îi transmit omului din fața mea când cânt. Ori pleacă cu un semn de întrebare, ori își aduce aminte de ceva, intră într‑o stare anume. Muzica trebuie să emoționeze. Și mai trebuie și studiată. Chiar și muzica tradițională. Pentru că au fost niște cercetători înaintea noastră, au avut ce să studieze, au avut pe cine să facă studiile respective și, cumva, trebuie să păstrăm tiparul. Sigur, se adaptează tematicile, melodiile, dar trebuie să existe un tipar pe care să‑l păstrăm. Și timpul le mai cerne - ce e valoros o să rămână, ce nu e valoros o să dispară. E important studiul muzicii, dar nu cred că e nevoie de cântăreți în serie, de duzină.

Spuneai, la începutul interviului, că „omul cântă ca să‑și găsească locul”. Lorena Oltean și‑a găsit locul?

Nu cred că l‑am găsit, încă îl mai caut. Visez să mă întorc cândva într‑un sat, să am animale, să am grădina mea. Nu știu când și dacă o să se‑ntâmple asta.