Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu „Muzica zilelor noastre va fi cunoscută, dar nu ştiu cât va fi iubită“

„Muzica zilelor noastre va fi cunoscută, dar nu ştiu cât va fi iubită“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Larisa Iftime - 01 Feb, 2010

„Am observat cu plăcere că tineretul este atras de muzica lui Bach, de muzica lui Mozart..., iar din punct de vedere instrumental, categoric, muzica de orgă este pe primul plan“. „Ce mi se pare îmbucurător este că dirijori şi interpreţi străini au acceptat cu plăcere să se apropie de lucrările româneşti“. „Interpreţi buni au plecat şi nu ştiu dacă nu cumva vor continua să plece“. Au încetat transmisiile directe ale concertelor. Au încetat înregistrările concertelor. Şi aceasta nu numai pentru că sindicatele cer bani, ci şi pentru că nu se alocă nişte bani pentru aşa ceva. „Este mult diminuată, în cadrul familiei, dorinţa de a face propagată muzica clasică. Nu neapărat să contrabalanseze ce se aude tot timpul la televizor, ci pentru cultura generală“. Muzica religioasă este prezentă şi este iubită. Are un impact mare asupra publicului. „O să observaţi, când se cântă mise sau recviemuri, lumea este prezentă în număr foarte mare.“ Interviu cu dl Nicolae Licăreţ, pianist, clavecinist şi organist, directorul artistic al Filarmonicii „George Enescu“.

Aţi reluat buna tradiţie a conferinţelor Ateneului Român. Care este tematica?

Da, dar, din păcate, nu e constantă. Conferinţele Ateneului au o tradiţie, în care marii cărturari, marii oameni de cultură ai României aveau aici minunate conferinţe pe teme naţionale, literare, de cultură generală, teme actuale. Erau extraordinar de bine primite. Ele nu au o ritmicitate, din păcate, acum există, dar sunt sporadice. Poate noutatea este că sunt dublate sau împănate cu muzică.

Sunt în genul seratelor muzicale ale lui Iosif Sava?

Da, dacă ne gândim şi la seratele muzicale, dacă ne gândim şi la programul „Confluenţa artelor“, care are loc o dată pe lună. „Confluenţa artelor“ este o simbioză între pictură, muzică şi literatură. Cele ţinute de dna prof. dr. Cristina Vasiliu, care au o audienţă deosebită. Eu cred că trebuie făcut cât mai mult pentru educarea tinerei generaţii, în acest sens. Ateneul, mai ales, prin ceea ce se desfăşoară în interiorul său, trebuie să aibă un aport foarte mare la cultura tineretului. În primul rând, s-a cam abandonat partea muzicală în şcoli şi depinde mai mult de părinţi ca cei mici să fie atraşi spre Ateneu şi spre ceea ce se întâmplă înăuntru. Dar depinde şi de noi - să facem programe care să-i atragă şi pe părinţi, şi pe copii.

Care ar fi amploarea programelor culturale care se dezvoltă la Ateneul Român, într-un an?

Pot să spun că este un program foarte amplu. Este amplu nu atât ca număr de concerte, deşi şi asta contează, dar este amplu prin diversitatea lor. Ne gândim, în primul rând, la concertele simfonice, cele care au cel mai mare impact asupra publicului. Concertele vocal-simfonice - când ansamblului orchestral i se adaugă şi corul, Corul Academic al Filarmonicii -, apoi, Orchestra de Cameră a Filarmonicii, Trioul „ProArte“, felurite recitaluri instrumentale, susţinute atât de artiştii români cei mai valoroşi, cât şi de mulţi invitaţi de peste hotare. Paleta interpretativă se întinde de la muzica preclasică până la muzica zilelor noastre. Fie că este prezentă prin programele alcătuite personal, particular, de fiecare interpret, fie că este prezentă într-un mod organizat, ordonat, sub forma unor festivaluri. Între acestea, evident, cel mai important este Festivalul „George Enescu“, dar există şi altele, precum Festivalul Muzicii Contemporane, organizat anual de Uniunea Compozitorilor. Aici sunt prezentate cele mai noi lucrări din literatura mondială.

„Încercăm să depistăm preferinţele tineretului în ziua de astăzi“

Care ar fi principiile care domină alcătuirea programelor? George Breazu susţinea, la sfârşitul anilor 1930, că exista o dezorientare, la nivelul culturii muzicale, în societatea de atunci, şi se impunea alcătuirea unor programe ample educative. El, în alcătuirea programelor filarmonicilor, accentua, punea pe primul loc principiile educative. S-a vorbit despre faptul că sunt abonaţi la Ateneu mai mult oameni în vârstă şi mai puţin tineri, studenţi...

Asta, vă spuneam, este şi preocuparea noastră, de fapt, dăm o luptă, practic, pentru a atrage tineretul aici. Încercăm să depistăm preferinţele tineretului în ziua de astăzi. Am observat cu plăcere, de exemplu, că tineretul este atras de muzica lui Bach, de muzica lui Mozart... iar din punct de vedere instrumental, categoric, muzica de orgă este pe primul plan. Asta ar fi o bază a alcătuirii programelor, ţinând cont de preferinţe. Nu trebuie uitată, însă, partea educativă a lucrurilor. Aici sunt foarte multe lacune, unele sunt obiective, altele, subiective. Dacă mă refer la acele obiective, trebuie să spun că o foarte mare parte din timp nu a fost posibil să ne apropiem de literatura muzicală a secolului al XX-lea, de exemplu, pentru că închirierea partiturilor costa şi costă şi astăzi foarte mult. Numai că astăzi pare ceva mai uşor să le abordăm. Şi să le abordăm, şi să le avem, deoarece avem un sprijin serios al institutelor culturale ale ambasadelor prezente la Bucureşti. Ele colaborează foarte bine cu noi şi ne sprijină în sensul procurării acestor materiale.

Nu se cântă prea puţin şi muzica românească a secolului trecut? Enescu ne-a lăsat o moştenire uriaşă şi prin şcoala de compoziţie românească, care a dat cel puţin două generaţii distincte de mari compozitori.

Aici, la ultimele trei ediţii ale Festivalului „George Enescu“, a fost programată enorm de multă muzică românească, şi bine s-a făcut. Doar că ar trebui introdusă mai mult, nu separat, ca o etapă a festivalului umplută de muzică românească, ci introdusă alături de marile lucrări universale. Aşa se conştientizează mai bine prezenţa ei şi, din punct de vedere psihologic, oamenii se apropie altfel decât atunci când văd un program integral de muzică românească. Impactul cu muzica românească, în timpul ultimelor ediţii ale Festivalului „George Enescu“, a fost unul de succes, după părerea mea. Lumea s-a apropiat, a cunoscut şi a înţeles o serie întreagă de compozitori, în majoritatea lor tineri, care fac cinste şcolii româneşti de compoziţie.

„Dirijori şi interpreţi străini au acceptat cu plăcere să se apropie de lucrările româneşti“

Nu există şi un anume snobism al publicului, nu numai de astăzi, care vă obligă cumva să daţi doar anumiţi autori mari, străini, romantici, clasici sau preclasici, pe cei cunoscuţi?

Încercăm să îmbinăm, aşa cum am spus, preferinţele publicului cu partea educaţională. Dar, în acelaşi timp, în privinţa muzicii româneşti, s-a făcut, o lungă perioadă, un mare deserviciu. Anume, obligativitatea cerută în perioada comunistă. Orice om care este obligat să facă ceva devine reticent. Asta pentru că nu o face din plăcere, nu ascultă din plăcere. Ni s-au dat, ani de zile, un număr obligatoriu de piese româneşti, să le cântăm la Filarmonică, indiferent dacă erau valoroase – pentru că nu tot ce se scrie e valoros, trebuie făcută o triere. Conta numărul lor, şi nu calitatea, valoarea lor, şi fiecare program al Orchestrei Simfonice, într-o anumită perioadă, începea cu o piesă românească. Ei bine, la acea piesă românească, multă lume lipsea. Lumea venea după 20 de minute şi intra după piesa românească. Iată un uriaş deserviciu adus muzicii româneşti ani de zile. Şi raportul real a fost: am cântat atâţia ani de zile piese româneşti, dar n-au avut nici un impact. N-am ajutat pe nimeni, în felul acesta, n-am educat pe nimeni să se apropie şi să înţeleagă. Şi atunci această lungă perioadă a fost urmată de una care a fost inversul: prea puţină muzică românească, ca o contrabalansare. Acum, mi se pare că se intră în normal şi, aici, intervin şi priorităţile interpretului propriu-zis, care are anumite preferinţe în alcătuirea programului şi pe care, în general, le respectăm. Ce mi se pare îmbucurător este că dirijori şi interpreţi străini au acceptat cu plăcere să se apropie de lucrările româneşti. Nu numai în festival, ci şi în cadrul stagiunii curente ale Filarmonicii.

Cum staţi la capitolul colaborări cu orchestre, cu interpreţi străini? Sunt dificile din punct de vedere financiar?

Capitolul se deschide întotdeauna cu partea financiară şi răspunsul este întotdeauna pe măsură, adică „prost“. Stăm prost. În ce fel - banii sunt puţini şi putem să aducem un anumit nivel de interpreţi, pe care îl numesc mediu spre bun. Dar nu-l numesc de la bun spre foarte bun, cum ar merita scena asta. A fost excepţional în perioada României interbelice, dacă ne uităm la programele de atunci, la cine venea... Marile nume mondiale erau prezente aici curent, nu o dată la cinci ani. Atât solişti, cât şi dirijori. După aceea a fost şansa unei conlucrări pe linie cultural-guvernamentală, statală, cu URSS. Au fost prezenţi mari instrumentişti ca Oistrach, Richter, Rostropovici, care erau aici ca la ei acasă. Asta a fost o şansă, o perioadă foarte frumoasă. Iimaginaţi-vă că, referitor la perioada de care vorbim, la Ateneu era în fiecare săptămână ca într-un festival „Enescu“. Veneau cei mai mari. Era vorba de săptămână de săptămână, nu o dată la doi-trei ani.

Cum caracterizaţi felul în care se schimbă lucrurile în managementul unei asemenea instituţii? Mă refer aici la participarea financiară, la relaţia cu guvernul sau cu alte instituţi...

Managementul se modernizează, în general, cu toate că baza activităţii rămâne aceeaşi aici şi nu ai cum s-o schimbi. Problemele care se pun sunt, hai să spunem, ca în povestea cu împăratul care cu un ochi plânge şi cu un ochi râde. La noi, este acea siguranţă a zilei de mâine, care, în multe ansambluri orchestrale muzicale din lume, nu e prezentă. Respectiv, stăm sub aripa statului, a Ministerului Culturii, care asigură un salariu constant, care, din păcate, acesta nu e cel care trebuie. Iar dacă ne referim la acest capitol, intrăm într-un hăţiş, căci trebuie să ne referim la economia naţională, în general.

„De când sunt eu la Filarmonică, a plecat o orchestră întreagă“

În ce măsură această situaţie proastă din punct de vedere financiar contribuie la faptul ca interpreţii buni să plece? Se pot dezechilibra, în felul acesta, orchestrele...

Interpreţi buni au plecat şi nu ştiu dacă nu cumva vor continua să plece. Nu pot să estimez... De când sunt eu la Filarmonică, a plecat, sigur, o orchestră întreagă. Numai cei mai buni îşi găsesc loc afară. Am pierdut nişte valori, foarte multe. Au fost educaţi aici, antrenaţi aici, crescuţi aici şi plecaţi să-şi găsească o viaţă mai bună. Vă dau un exemplu, doi colegi, doi violonişti, care aveau aceleaşi studii, acelaşi talent, aceleaşi condiţii. Unul a rămas aici, altul a plecat în Germania. Cel care a rămas aici are un anume venit, cel care a ajuns în Germania are de şapte sau chiar 10 ori mai mult, făcând acelaşi lucru. Având acelaşi talent, muncind la fel de mult. Instrumentistul este robul instrumentului de mic. Asta aş vrea să înţeleagă toţi diriguitorii. Suntem câţiva, dacă ne numără pe toţi, vreo două mii, nici nu ştiu exact câţi... dăruiţi de Dumnezeu, care muncesc de mici.

Ce posibilităţi au studenţii şi profesorii care au venituri mici să-şi facă educaţia muzicală aici, la Ateneu? În şcolile de cultură generală, mai ales, lasă de dorit o astfel de educaţie?

Ei au facilităţi aici, au gratuităţi. Studenţii de la Conservator, ca şi elevii de la liceele de muzică, au intrarea gratuită. Dar preţurile în sine sunt foarte mici, mai ales la Filarmonică. Ar fi o greşeală să începem să cuantificăm ce anume producem noi financiar. Nu trebuie să producem bani, trebuie să producem spiritual, trebuie să producem cultură şi educaţie. Veniturile sunt necesare şi ele, dar nu trebuie să fie pe primul plan. Eu pot foarte uşor să aduc contravaloarea unui bilet la Orchestra Simfonică la 100 de euro, aşa cum este la Berlin sau la Paris. Dar nu are omul bani să dea. Cine are bani dă o dată la doi ani şi se duce la Festivalul „Enescu“, îi vede pe toţi cei mari şi stă liniştit doi ani. Alţii preferă să stea acasă, cu mijloacele moderne, video, televizor, Mezzo, cu transmisii directe, de la „Metropolitan“, au contact cu muzica. De aceea poziţia şi misiunea noastră este delicată şi dificilă, în acelaşi timp. Căci trebuie să oferim o interpretare de foarte bună calitate, care să concureze aceste facilităţi ce sunt acum pentru melomani, şi, în acelaşi timp, accesul să fie posibil şi din punct de vedere financiar.

La nivelul Ateneului, la nivelul Filarmonicii, se face muzică în gradul cel mai înalt din România. Dar ce se întâmplă în zonele acestea intermediare, în filarmonicile mai mici din provincie?

Mi se pare lăudabil că peste tot eforturile sunt foarte mari, iar rezultatele sunt foarte bune. O ştiu de la interpreţi care participă la mici turnee. Vin întâi la Timişoara, apoi se duc la Cluj, la Iaşi, la Bucureşti şi au cuvinte de laudă de peste tot. Atât pentru calitatea interpretărilor, a oamenilor, cât şi pentru condiţii. Peste tot sunt eforturi încununate de succes.

Cum este prezentată muzica în general, muzica simfonică în special, în mass-media, TV, radio? Se simt gusturi cultivate, oameni informaţi sau este un amestec, o ciudăţenie?...

E un amestec, o ciudăţenie. Şi e un amestec în care muzica asta clasică lipseşte. Ne mirăm că nu există o educaţie completă sau ne mirăm că tineretul merge mai mult pe calea pop, folk sau mai ştiu eu ce. Nu ar trebui să ne mirăm, pentru că, în partea astălaltă, se face prea puţin.

Muzica simfonică, într-un fel, construieşte sufletul, îl alcătuieşte în mod armonios.

Exact, şi televiziunile au posibilitatea să aleagă din noianul de manifestări muzicale clasice care sunt, de exemplu, în capitală, sau la Filarmonică programe, în aşa fel încât să atragă un public. Au încetat, însă, transmisiile directe ale concertelor. Au încetat înregistrările concertelor. Şi aceasta nu numai pentru că sindicatele cer bani, ci şi pentru că nu se alocă nişte bani pentru aşa ceva. Ar fi foarte uşor. De ce se putea transmite înainte Concertul Filarmonicii în toată ţara, acela prezentat de Iosif Sava, de care aminteaţi? De ce se putea, şi acum nu se mai poate? Suntem în epoca modernă, când avem atâtea televiziuni, când avem atâtea posibilităţi, când un minut de publicitate costă milioane, iar cerinţele instrumentiştilor sunt modeste. Este un drept de interpret pe care îl cere oricine în lume - să te laşi televizat...

Educaţia muzicală din familie

Cum credeţi că se face cultura muzicală în familii? Pe vremuri, exista o anumită tradiţie, existau saloane în care se cânta periodic, la anumite reuniuni...

Ar trebui să existe o asemenea tradiţie. În unele familii ar trebui să fie continuată. În unele părţi, mai mult în provincie decât în Bucureşti, această tradiţie continuă. Şi la Sibiu, şi la Braşov... Apoi, mi-ar plăcea să fie mai intens cunoscută această tradiţie. Adică cineva să scrie, să informeze publicul că are loc un anume concert. Ele există, cu siguranţă, dar multe despre ele nu ştim. Pe de altă parte, o carenţă există. Să recunoaştem că este mult diminuată, în cadrul familiei, dorinţa de a face propagată muzica clasică. Nu neapărat să contrabalanseze ce se aude tot timpul la televizor, ci pentru cultura generală. Îmi face plăcere când aud pe cineva spunând, aş vrea să-l dau pe băiatul meu să facă pian. Nu vreau să facă neapărat carieră, dar pentru cultura lui generală. Aşa trebuie să se întâmple. Pentru cultura lui generală, un copil trebuie să ştie să cânte la chitară, la vioară sau la pian, şi e destul să ia nişte lecţii. În felul acesta se induce un „microb“ de dragoste de muzică. Japonezii au introdus obligatoriu, din clasa întâi, ca fiecare să cânte la un instrument. Nu numai la unul, ci la mai multe, pe rând. Toţi, de mici, cântă la ceva. Profesorul, dacă aude că cineva cântă altfel decât ceilalţi, adică are talent, cum spunem noi, îi cheamă pe părinţi şi-i atenţionează, vezi, domnule, că băiatul dumitale, care în acest an cântă la vioară, are talent. Ar trebui să te ocupi de el. Şcoala îşi face datoria şi depistează. Ca şi în general, apare un cibernetician, un informatician, altul apare campion de şah... Deci şcoala îşi face datoria acolo.

La noi, dimpotrivă, se scoate muzica din şcoli. Rămâne baza acasă, că vorbeam de familie. Şi, atunci, aici, undeva, la Ateneu, la Radio, trebuie să facă toată lumea ceva, să suplinească lipsa din şcoală. Dar una este să atragi un public potenţial de mâine, şi alta este să descoperi un talent, un viitor interpret. Ca să-l descoperi, trebuie să-i dai posibilitatea să cânte, să-l pui să cânte la ceva. Sunt atâtea cazuri... Mi s-a întâmplat şi mie... am avut un pian, întâmplător, în casă, al cuiva care s-a mutat şi n-a mai avut unde să-l pună. Şi l-au lăsat într-un garaj. Tatăl meu, care era abonat la Filarmonică, a zis, lăsaţi că iau eu pianul, nu-l lăsaţi în garaj, că e o crimă. Şi l-a adus în casă, iar eu am început să mă joc la el. Iar musafirii care veneau spuneau, fii atent că copilul ăsta se joacă deosebit, se joacă muzical la pian. Şi mi-a luat o profesoară de pian şi aşa am început eu...

„Muzica religioasă are un impact mare asupra publicului“

Ce se întâmplă cu alte instituţii, care odată aveau orchestre, organizau concerte?

Medicii au o orchestră, care este patronată de Filarmonică, inginerii au orchestră, patronată de Filarmonică. Apoi, sunt sunt diferite coruri, care vin la Sala Ateneului cu un concert pe stagiune, mai ales spre sărbători, de Paşte sau de Crăciun. Nu pot să le spun că sunt de amatori, au o activitate susţinută.

În ce măsură temele religioase, muzica religioasă este prezentă la acest nivel înalt al muzicii?

Este prezentă şi este iubită. Are un impact mare asupra publicului. O să observaţi când se cântă mise sau recviemuri, lumea este prezentă în număr foarte mare. Repet, această muzică este foarte iubită, căci are un ansamblu complet vocal-simfonic, şi solişti, şi instrumente speciale, orgă sau clavecin. Există o literatură uriaşă în acest sens. Sunt sute de lucrări preclasice, care n-au fost cântate niciodată aici, la noi. Nu zeci, ci sute, poate mii. Nu s-a ajuns la ele. Este ca şi cum n-ai cunoscut o carte, pe care n-ai citit-o pentru că nu ai ştiut de ea. Dar ea s-a tipărit şi este o valoare. Însă tu ai avut alte cărţi de citit până acolo. Viaţa e scurtă...

Ce alt tip de muzică este tot aşa, nedescoperit încă la noi? Poate muzica avangardei...

Muzica de avangardă e mai puţin cunoscută, însă eu vorbesc de lucrări peste care au trecut sute de ani şi care sunt valoroase, dar nu sunt cunoscute. Muzica zilelor noastre va fi cunoscută, dar nu ştiu cât va fi iubită şi cum va evolua spiritul omului, ca să o aprecieze, şi cât o va aprecia. Sunt multe opere, considerate capodopere astăzi, care au fost fluierate la premieră.

Pianul şi vioara, cele mai căutate instrumente la noi

Dvs, ca instrumentist, ce ne puteţi spune, ce diferenţă ar exista între compozior şi interpret?

Interpretul este în slujba compozitorului, el slujeşte partitura, respectă întocmai ce i se dă. Dar se bucură de farmecul noului, de faptul că recreează opera. Se bucură mai mult pentru că se adresează cuiva. Apoi, există o comuniune sufletească între scenă şi sală care nu se poate descrie. E foarte greu de vorbit despre ea, este o undă care se creează şi care îţi dă o stare de inspiraţie.

La noi, în România, ce instrumente îşi găsesc uşor virtuozi?

Cele mai căutate instrumente sunt pianul şi vioara. Este şi tradiţia, şi repertoriul foarte mare, şi posibilităţile, şi cerinţele sunt mari. Violoniştii sunt căutaţi peste tot, pentru că orchestrele sunt compuse din violonişti. A mai câştigat teren şi violoncelul, s-a creat un oarecare echilibru. La noi, în România, şi naiul este cunoscut, datorită lui Zamfir. El a scos acum nişte elevi tineri foarte buni. Mie îmi pare rău că, el fiind profesor aici, la Conservator, i s-a desfiinţat clasa lui de nai. Consider asta o greşeală.

Cum este tratată muzica în presă, de specialişti, de cronicari, care ar trebui să aibă o bună cultură muzicală? Lipsesc, observăm, aceste cronici de muzică.

Sunt convins că este foarte bine receptată şi se vede acest lucru. Dar spaţiul din ziare, în care să se vadă efortul de a pune pe hârtie tot ce simt, tot ce aud, tot ce au de spus, este mult prea limitat. Când se scrie despre un concert ceva într-un ziar, citesc şi eu, care n-am fost, şi data viitoare, când îl văd pe afiş, spun, da, despre ăsta am citit şi trebuie să mă duc. Nu au acelaşi impact cu o cronică radio, pe care cineva o ascultă sau nu, pe care cineva o asculta la bucătărie şi sună telefonul... Aici, când ai luat ziarul şi citeşti cronica, te dumireşti, evident, ce s-a cântat, cine a cântat şi cum a cântat, dacă cronicarul este de specialitate. Şi acest fapt te apropie, este un alt element care te apropie de muzică, te face măcar curios.

Dar în cărţi, cum este reflectată?

Bine, şi la sectorul de specialitate, şi la sectorul de cultură generală, şi la sectorul istoric... Apoi apar lexicoane, dicţionare şi, mai ales, există posibilitatea de a se traduce. De exemplu, dacă suntem în Anul Chopin, apar cărţi despre Chopin.