Profesorul universitar doctor Constantin Milică este cunoscut în toată ţara pentru preparatele sale din plante, care au vindecat suferinţele a mii de oameni. A fost singurul doctorand al academicianului Traian Săvulescu şi şi-a dedicat 30 de ani din viaţă studiului atent al plantelor medicinale şi transpunerii cunoştinţelor asimilate în cele peste 600 de produse pe care le produce în laboratorul Universităţii Agronomice din Iaşi. Pentru fiecare afecţiune în parte, profesorul de fiziologia plantelor are un întreg „arsenal“ de ceaiuri, tincturi, unguente, uleiuri sau siropuri, obţinute din îmbinarea, în proporţii precise, a 16 plante medicinale sau aromatice.
Când a început povestea plantelor medicinale pentru dumneavoastră?
Eu m-am transferat de la Academia din Bucureşti, la Institutul Agronomic din Iaşi, la începutul anilor â70. În afară de activitatea zilnică, de profesor la catedră, simţeam nevoia să mai fac şi altceva, care să constiuie un fel de hobby, o pasiune. La Bucureşti, pasiunea mea era filatelia. Aici n-am mai putut continua cu timbrele şi, prin urmare, am început o activitate legată de studiul plantelor medicinale şi aromatice. Treptat, pasiunea mea s-a dezvoltat, am început să fac analize ale componentelor bioactive din plante, în aşa fel încât să am posibilitatea să le cunosc şi să le valorific în modul cel mai ştiinţific posibil în tratarea diferitelor maladii psihice sau fizice.
Câte produse aţi realizat până acum?
În 30 de ani de activitate am reuşit să punem la punct 600 de preparate proprii, care sunt ceaiuri, tincturi, unguente, extracte, siropuri, băi, condimente. Toate sunt realizate după studii atente. Eu mă bazez în mod deosebit pe specialişti, şi nu pe informaţii secundare. Urmăresc ca fiecare plantă să fie susţinută de cel puţin patru specialişti din regiuni diferite ale Globului. În acest fel, pe o bază ştiinţifică serioasă, plus experienţa proprie, elaborez reţeta. Nu merg pe reţete simple, adică o plantă pentru o boală. Asta era cândva o modă, care a fost depăşită de multă vreme şi nu e deloc binevenită, pentru că fiecare plantă poate avea efecte secundare. Un exemplu, rostopasca care era folosită de oamenii de la ţară în mod obişnuit, pentru ceaiuri, la fel şi tătăneasa, despre care cercetătorii spun că pot produce grave efecte asupra organismului. Utilizarea unei singure plante poate avea efecte negative, chiar cancerigene. Trebuie văzut ce proporţie folosim în preparate înainte de toate, astfel încât o plantă să nu depăşească 8% dintr-un amestec total. Şi-atunci sunt obligat să folosesc un complex de plante, în care cele periculoase să nu intre în proporţie mai mare de 6 până la 8%.
Condimentul Moldarom, primul preparat al profesorului Milică
Care a fost primul produs pe care l-aţi preparat?
De prin 1977 am început să lucrăm în laboratorul universităţii şi primul produs a fost condimentul universal Moldarom. Preparatul era necesar în acea perioadă pentru că nu se puteau importa suficiente arome din străinătate (nucşoară, piper negru, scorţişoară sau vanilie). Am făcut condimentul pentru diferite utilizări, respectiv borşuri, chiftele, fripturi şi a fost brevetat. Dezvoltând şi perfecţionând reţetele, la ora actuală, acest condiment este foarte căutat şi cerut, cu toate că acum, în magazine, se găsesc o sumedenie de astfel de produse. Este un produs format din 16 plante şi conţine tot ce poate produce pământul românesc din punctul de vedere al plantelor aromatice. Au urmat apoi produsele hepatice. Ceaiul hepato-biliar a fost primul ceai preparat. Şi acesta este foarte solicitat la ora actuală, încât nu avem posibilitatea să-l preparăm în cantităţile dorite. Ceaiul are efecte bune asupra ficatului, mai ales în steatoza hepatică, cât şi asupra afecţiunilor de la vezica biliară (litiază biliară, dischinezie biliară, colecist).
De unde vin pacienţii dumneavoastră?
Vin oameni de peste tot din România. Poate la început mă întâlneam mai mult cu ieşenii, însă s-a lărgit aria de interes pentru preparatele noastre şi, vin oameni începând din nordul Sucevei, până dincolo de Bucureşti, foarte intens Ardealul, dar şi de peste hotare, din SUA, Canada, Italia şi nu numai români.
Tratamentul potrivit se stabileşte pe baza diagnosticului medical
Cum procedaţi în aplicarea tratamentului?
În primul rând vreau să nu mă bazez pe cele spuse de pacient. Acesta trebuie să aibă la el un document, fie că este foaia de ieşire din spital sau biletul de trimitere de la medicul de familie sau de la medicul curant, în care să fie precizat diagnosticul. Vreau să văd care este vechimea bolii, ce alte afecţiuni mai are şi după ce m-am convins de toate acestea, întreb pacientul unde-l doare. Apoi încep să-i recomand preparatele de care are nevoie. Nu merg pe încărcare, pentru că îmi dau seama că unele persoane nu au timp să-şi facă ceaiuri. De aceea, în paralel, le indic şi tincturi, siropuri, care pot să completeze eficienţa unui ceai. Apoi, toate discuţiile pe care le port cu pacienţii, într-o tonalitate cât se poate de amiabilă, sunt totalmente gratuite. Or, acest lucru schimbă puţin şi optica pacientului, care îşi dă seama că nu pentru bani se face activitatea aceasta, ci din toată inima, pentru sănătatea fiecăruia. Merg pe această idee, foarte necesară, ţinând cont şi de faptul că în Moldova, afecţiunile maladive sunt, pare-mi-se, mai frecvente decât în multe alte zone din ţară. Aici parcă s-au adunat toate bolile.
Omul modern are motive să creadă mai mult în puterea de vindecare a plantelor decât în medicamentele de ultimă generaţie?
De când este lumea şi până acum, tratamentele de bază au fost făcute cu produsele pe care ni le oferă natura. Fie că era vorba de omul primitiv, fie de cel din Antichitate, tratamentele se făceau cu plante. Cel mai mare militant al utilizării plantelor medicinale din natură a fost însuşi Hipocrate, „părintele Medicinei“. El era 100% convins că natura este cel mai bun medic. Ulterior, medicii şi farmaciştii au recomandat tot preparate din plante medicinale şi aromatice. A venit anul 1905, când chimistul german Paul Erlich a sintetizat un prim compus pur chimic, care s-a numit Salvarsan. A fost utilizat în acea perioadă la tratamentul sifilisului. Fiind un preparat foarte dur, germenii sifilisului au cam fost „bulversaţi“. Paul Erlich a luat Premiul Nobel pentru această descoperire, în 1909, iar Salvarsanul a dispărut şi sifilisul a rămas. Ulterior, au fost elaborate aproximativ 50.000 de preparate de sinteză chimică, cu radicali activi din diferite grupe ale chimiei organice. Unele dintre acestea, chiar dacă au fost verificate pe cobai, nu au avut o testare corespunzătoare şi, în consecinţă, au produs şi efecte secundare neaşteptate. Acum, pe prospectul medicamentelor sunt trecute efectele secundare, dar, din păcate, pacientul nu le ia în considerare. Au fost şi situaţii de dezastre genetice şi chiar sociale. În 1950 a fost sintetizat, într-o colaborare germano-americană, un produs care s-a numit Contergan (Germania) sau Thalidomida (în SUA), pentru proprietăţi analgezice şi era recomandat pentru femei gravide, care trebuiau să nască râzând. Fără dureri, cu o stare euforică. S-a constatat că nou-născuţii au avut însă nişte malformaţii foarte grave, încadrate în boala numită focomelie. Adică, transformarea membrelor superioare şi inferioare în aripi de focă. Controlul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) în anul 1962 a stabilit că 6.802 copii s-au născut cu această malformaţie. Preparatul a fost exclus din consum. Interesant însă un lucru, tocmai Germania, care a lansat în 1905 preparatul de sinteză chimică, este cea care a preluat acum, cu multă intensitate, ideea utilizării fitoterapiei. La ora actuală se situează pe primul loc, alături de Belgia, Franţa şi Elveţia. Din păcate pentru ei, flora spontană sau cultivată nu este atât de pură, din cauza gradului înalt de poluare. De aceea, Germania, în special, se orientează spre ţările cu un grad redus de poluare, cum este şi România, de unde importă materia primă.
România are potenţial bun pentru cultivarea plantelor medicinale
Dumneavoastră de unde vă procuraţi plantele?
O parte din materia primă o producem chiar noi, pe terenurile universităţii, iar o altă parte o luăm de la producători din toată zona Moldovei. Prima condiţie este ca plantele să fie de calitate.
Ce suprafaţă cultivată cu plante medicinale are, în prezent, România?
A fost foarte mare înainte de 1989, ajungând chiar la 100.000 de hectare. Dar, întrucât tendinţa actuală este să se schimbe această preocupare autohtonă şi să beneficiem numai de ce ne dau alţii, s-a redus suprafaţa la vreo 30.000 de hectare. Reducerea este substanţială, mai ales în momentul acesta, în care avem asigurată ieşirea în afara graniţelor, când avem posibilitatea să producem material nepoluat şi să-l distribuim în toate ţările europene, unde poluarea este foarte avansată. Avem şi potenţial, cu o floră de 3.500 de specii, dintre care 350-400 sunt recunoscute în cadrul OMS ca plante medicinale cu efect bine conturat.
Ce implică o cultură de plante medicinale?
Nu este costisitoare, dar, cel mai important, nu este cunoscută şi nu a fost în tradiţia populară. La ţară se ştia numai de porumb, grâu, fasole, eventual de cartof, în nord. Şi dacă bunicii asta au cultivat, de ce să se apuce acum cineva să cultive gălbenele. Cam asta-i mentalitatea. Costurile sunt o nimica toată, dar cultura trebuie întreţinută în mod serios. De exemplu, o cultură de gălbenele poate să fie supravegheată de un copil sau de o bunică. La interval de 3-4 zile, cineva trebuie să treacă prin cultură şi să recolteze florile, pentru ca alţi muguri să se transforme în floare şi, în felul acesta, în loc să recolteze numai o floare de la o plantă, pot să recolteze 12 sau chiar 20 de flori. Altfel, floarea îşi face fructul şi s-a terminat. Munca nu e grea. Producţia este foarte economică, pentru că se pot obţine în jur de 5.000-6.000 de kg de flori proaspete, respectiv 1.200-1.500 kg de flori uscate la un hectar. Un kg se valorifică cu 5-6 lei, deci câştigul este substanţial, de la o cultură care poate fi dată în seama unei bunici. E o sursă bună de câştig. Pe când în cazul porumbului, se obţin, să zicem, 3.000 de kg la hectar, se vinde cu 3.000 de lei vechi kilogramul, scădem cheltuielile şi nu rămânem cu nimic. Unde mai pui că în cazul plantelor medicinale poate fi valorificată forţa de muncă neutilizată.
Bolile ficatului şi cancerele au incidenţa cea mai mare
Cu ce afecţiuni vă întâlniţi mai frecvent?
Din păcate, cele mai frecvente afecţiuni sunt cele legate de ficat şi tumorile maligne, fie că este vorba de cancer uterin, fie că e vorba de cancer de sân sau cancere la stomac, la ficat, la colon, ganglionar, care afectează persoane de vârste cu totul variate. Nu e vorba numai de vârstnici, ci şi de foarte mulţi tineri. Vin aici foarte multe persoane disperate, îi las să plângă şi îmi spun că li s-a comunicat, direct sau indirect, că peste două luni trebuie să se pregătească de final. Am avut cazul unui ofiţer superior, al cărui băiat era bolnav de cancer la plămâni. A fost anunţat pe 3 decembrie că nu se mai poate vindeca şi că la Crăciun familia trebuie să fie pregătită pentru înmormântare. Vă daţi seama că mama copilului a leşinat când i s-a spus asta. A venit ofiţerul la mine şi am început tratamentul cu produsul numit CIM 20, un ceai şi cu tinctura respectivă. A trecut Crăciunul acela, băiatul este student acum şi îşi trăieşte cu bucurie viaţa, care era pusă într-un vârf de pioneză. Şi ca el, mulţi alţii.
Unde greşesc oamenii, domnule profesor, încât ajung la boli atât de grave?
În sistemul de viaţă şi în sărăcia care nu depinde de ei. Dar nici bogăţia nu este bună. Ne putem imagina că oamenii care trăiesc în SUA ar trebui să fie centenari, pentru că trăiesc în condiţii extraordinare. Nu este adevărat. Speranţa de viaţă, la ei, este, în medie, mai mică decât la noi. Sunt unele ţări în care populaţia este preocupată de sănătate, oamenii sunt ordonaţi, cum este cazul Suediei.
Atenţie la ce şi cât mâncăm!
Ce rol are alimentaţia în fitoterapie?
Are un rol esenţial. În produsele pe care le consumăm sunt foarte multe substanţe ascunse, de natură toxică, care se acumulează în organism şi dau diferite afecţiuni. Aceste substanţe toxice trebuie să fie metabolizate şi degradate, până la nivel de dioxid de carbon şi apă de către ficat. La persoanele la care ficatul nu are funcţionalitate perfectă, această metabolizare nu se face, şi tot sângele care trece prin ficat nu lasă în interior toxinele, ci le plimbă în continuare. Un exemplu îl constituie psoriazisul, la care, din cauza toxinelor respective, care nu sunt degradate şi metabolizate de către ficat, boala poate să persiste zeci de ani. Sunt persoane care a început boala când erau şcolari şi nu s-au vindecat nici până la pensie.
Suntem în postul Crăciunului. Recomandaţi perioadele de post?
Trebuie să consumăm tot ce este util organismului, dar în aşa fel încât să nu avem nici carenţe, dar nici să facem excese. Posturile alimentare sunt metode foarte bune de vindecare a unor boli grave, declanşate de un regim nutritiv necorespunzător. În afară de purificarea şi dezintoxicarea organismului, alimentaţia de post contribuie la o autoînnoire a celulelor, o întinerire a ţesuturilor şi la o creştere considerabilă a imunităţii. Totodată, scade concentraţia în proteine şi lipide din creier, precum şi doza de zaharuri din sânge şi urină şi, astfel, contribuie la remedierea principalelor boli, cum sunt cancerele, cardiopatiile, artritele, scleroza în plăci şi îmbătrânirea prematură.
▲ Laborator de ceaiuri unic în ţară
Cele 600 de ceaiuri şi tincturi sunt produse în laboratorul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară (USAMV), unicul de acest gen din România. La prelucrarea plantelor şi la transformarea lor în preparate vindecătoare lucrează, sub stricta supraveghere a profesorului, doar 6 laboranţi. O parte din plantele utilizate sunt cultivate pe terenurile experimentale ale universităţii, iar restul sunt achiziţionate de la diferiţi culegători şi cultivatori din Moldova, la preţurile stabilite de conducerea universităţii.
Toate preparatele sunt realizate în laborator, după metode ştiinţifice şi după atenta analiză a fiecărei afecţiuni în parte. Printre plantele cel mai frecvent utilizate, care au darul de a reda sănătatea, se numără salcia, frasinul, tătăneasa, pelinul, muşeţelul, teiul, mesteacănul, urzica, pirul, trifoiul roşu, troscotul, tarhonul, coada calului şi socul.
▲ Profesorul Milică este specialist în fiziologia plantelor
Profesorul Constantin I. Milică este specialist în fiziologia plantelor la Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ din Iaşi, în prezent fiind coordonator de doctorate. În paralel, coordonează activitatea Laboratorului AROMA din cadrul aceleiaşi universităţi, în care sunt produse preparatele din plante care i-au adus celebritatea.
Este absolvent al Institutului Agronomic din Bucureşti şi al Facultăţii de Chimie Alimentară din Timişoara. A fost singurul doctorand al academicianului Traian Săvulescu. Printre succesele sale profesionale se numără ocuparea a numeroase funcţii: coordonator al Centrului Naţional de Documentare Agricolă şi Silvică din cadrul Academiei Române, reprezentant al României la Institutul Internaţional de Documentare de la Roma şi apoi de la Berlin, în anii â60.
