„Ne angajăm în psalmodie ca într-o călătorie a Revelației”

Când vorbim despre dezvoltarea muzicii psaltice pe teritoriul țării noastre inevitabil domeniul ne poartă către Buzău, care de-a lungul istoriei a constituit unul dintre cele mai reprezentative centre de cultură și artă din acest spațiu, cu o școală de muzică psaltică unde s-au format unii dintre cei mai mari protopsalți și imnografi. În prezent, tradiția muzicală bizantină este dusă mai departe de părintele profesor Constantin Stoica de la Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul” și ucenicii săi din Corul Vlaho-Bizantin, care, prin partiturile valoroase culese din vechi manu­scrise redescoperite, ne poartă prin istorie în duh de rugăciune. 

Vorbiți-ne despre începuturile acestui cor. De unde provine denumirea lui și cine face parte din ansamblu?

Corul și-a început repetițiile în ianuarie 2014 pentru ca, la finele aceluiași an, să lanseze deja o carte cu CD dedicate muzicii din epoca brâncovenească. Cei care au trudit la descifrarea și interpretarea acestor partituri erau atunci studenți în București, la Facultatea de Teologie și la Universitatea Națională de Muzică. Între timp, unii au devenit clerici, ceea ce nu-i împiedică să se implice în continuare în proiectele corului, ale cărui rânduri sunt formate acum mai ales din elevi și absolvenți ai Seminarului Teologic din Buzău. Numele asumat de această formație trimite la exprimarea din prefața „Psaltichiei Rumănești” a lui Filothei sin agăi Jipei. Autorul folosește acolo termenul „vlahomusichie” pentru a desemna repertoriul de muzică bisericească specific ritului constantinopolitan tradus în limba română. Am avut în vedere și numele celebrei formații conduse de profesorul protopsalt de vrednică pomenire Lykourgos Angelopoulos: Corul Bizantin Grec. Simplu, natural, fără trimitere la vreun nume propriu, acoperind semantic realitatea brută - un grup de greci care cântă ceea ce este îndeobște apreciat ca fiind muzică bizantină. Corul nostru se dorește un corespondent românesc al acestui demers. De altfel, receptările numelor de psalți și autori români în manuscrisele de muzică bisericească folosesc apelative ca „vlah”, „vlahul”, „moldovlahul” etc. De aici până la a gândi denumirea de Corul Vlaho-Bizantin a fost un drum cât se poate de natural.

Ce partituri abordează acest grup psaltic și din ce perioadă istorică?

Alegerea partiturilor este dictată de specificul proiectelor în care este implicat corul la un moment dat. Pretențiile de nivel academic pe care ni le impunem ne orientează atenția, în mod firesc și frecvent, către cântările din manuscrisele de care, slavă Domnului, colecțiile românești nu duc lipsă. În principiu, cântăm tot ceea ce dă mărturie despre Adevăr, căci scopul imnodiei în Biserică acesta este. Nu facem muzică de dragul muzicii. Nu transformăm muzica într-un idol. Ne angajăm în psalmodie ca într-o călătorie a Revelației. Așa că am cântat și piese moderne - înțelegând prin aceasta muzica psaltică de după 1814, dar și piese foarte vechi sau reconstituiri ale unor cântări protocreștine, cum ar fi primul imn cunoscut până astăzi în istoria Bisericii ca fiind închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care l-am reconstituit pornind de la ipostazele din antifonariile ambrosiene, coroborate cu tradiția orală a Bisericii de Constantinopol. De aceea l-am și imprimat în limbile greacă și latină: „Ypo tin sin evsplanchnian.../ Sub tuam misericordiam...” Am cântat și folclor, colinde culese din satele Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, dar niciodată în sfântul lăcaș.

De unde culegeți aceste partituri inedite? 

Când vine vorba despre muzica psaltică, aproape că nici nu mai e nevoie de culegere, dacă prin culegere înțelegem ceea ce fac etnomuzicologii, care depun eforturi considerabile cu munca pe teren și căutarea comorilor din ce în ce mai greu de dibuit. Repertoriul psaltic, marea muzică a Bisericii, este un ocean vast. Manuscrisele sunt cu miile și sunt peste tot, aproape că ne pică în cap. Autorii sfinți și cuviincioși, care n-au lipsit Bisericii în nici o epocă, ne trag de mânecă. Sunt atât de multe cântări și atât de valoroase, încât nici nouă, nici generațiilor următoare, nu ne vor ajunge viețile pământești ca să valorificăm cu totul. De aceea, mă mir când contemporani de-ai noștri se erijează în compozitori, considerând că dacă scriu cântări cu fraze frumoase, cantabile, fac muzică bisericească. Partiturile despre care mă întrebați nu sunt deloc inedite, ele sunt muzica firească a Bisericii. Când oamenii vor face efortul de a deschide cărțile, aceste muzici vor deveni comune, desigur, nu în sens valoric, așa cum continuă să fie în marile centre ale Ortodoxiei: Patriarhia Ecumenică și Sfântul Munte. De recuperarea și exegeza pieselor s-au ocupat marii noștri dascăli din secolul al 19-lea. Fără munca titanică a lui Hurmuz Arhivarul sau Grigorie Protopsaltul n-am fi cunoscut astăzi ce se cânta în admirabila epocă de renaștere a artelor din timpul dinastiei Paelologilor, n-am fi putut cânta, adică, partituri de Ioan Glykys, Xenos Korones, Ioan Kladas sau Sfântul Ioan Cucuzel. Dar și minunatul nostru înaintaș, Macarie Ieromonahul, amintește că înainte de „descoperirea” Noii Sistime, prefăcuse în românește întreg repertoriul psaltic. Piesele de valorificat ne așteaptă în colecțiile clasice, ca „Progaki” și „Pandekti” în limba greacă sau tomurile „Antologhiei” editate de Părintele Macarie în limba română. Acestea conțin cântări din toate epocile istorice. Mai departe, dacă se dorește a se cânta din manu­scrise, eventual a se descifra muzica de acolo, sunt câteva coruri în țară la repetițiile cărora merită participarea. Sper ca și Corul Vlaho-Bizantin să fie unul dintre ele.

Ce impact a avut epoca brâncovenească în evoluția muzicii psaltice în arealul românesc și ce specificitate componistică au partiturile din acea perioadă?

Epoca brâncovenească este o reflexie locală a Epocii Lalelei (Lale Devrî) din Imperiul Otoman, care, la rândul ei, este ipostaza răsăriteană a ceea ce se cunoaște îndeobște sub denumirea de baroc. Toate artele au înflorit atunci. Curțile domnești de la București și Iași, bisericile metropolitane de aici, erau locul de întâlnire al marilor oameni de cultură ai Ortodoxiei, inclusiv al muzicienilor. La Crăciunul din 1704, slujba de la Mitropolia din București a fost oficiată de trei patriarhi. Și tot aici și-a petrecut o bună parte a vieții marele muzician al Bisericii, arhiereul Ghermanos al Noilor Patre. Destule manuscrise muzicale păstrate din această epocă stau mărturie despre calitatea psaltichiei în spațiul românesc, paradosită și performată de cei mai buni dascăli și interpreți ai epocii. Au fost, de altfel, și anii în care un ieromonah român, Filothei Jipa, și-a asumat istovitoarea misiune a traducerii întregului repertoriu psaltic aflat în uz. A apărut astfel „Psaltichia Rumănească” (ms. rom. 061 BAR), a cărei redactare s-a încheiat în 1713. Pe lângă câteva piese vechi atribuite lui Kladas, Korones sau Sfântului Ioan Cucuzel, de asemenea pe lângă unele aspecte locale - celebrul Canon al Floriilor „pre glasul cel rumănesc”, considerat „mai lesne și mai frumos”, manuscrisul conține muzica ce se interpreta la strana Bisericii din Constantinopol, anume scriitura protopsaltului Panaghiot Hrisafi cel Tânăr și a arhiereului Ghermanos Neon Patron. Specificitatea lor componistică rezidă într-o nouă calofonie, adică înfrumusețare, aplicată de astă dată mai ales melosurilor stihirarice, spre deosebire de prima calofonizare operată de Sfântul Ioan Cucuzel și de colegii lui de generație și care avea în vedere mai ales cântările papadice.

Ați realizat și un proiect cultural dedicat muzicii bisericești din epoca brâncovenească. În ce a constat?

Proiectul a început odată cu Corul Vlaho-Bizantin, sau poate că tocmai pentru acest proiect a fost creat corul. Vedeți, noi avem melosurile în limba greacă, așa cum le-au lăsat cei doi corifei ai veacului al 17-lea, Hrisafi cel Tânăr și arhiereul Ghermanos. Avem și exegeza acestor cântări, notată la începutul secolului 19 de dascălii noii sistime. Deci știm cum se cântau aceste piese și din când în când le mai interpretăm la strană. De pildă, în noaptea de Înviere, când mulțimea poporului sărută Sfânta Evanghelie, psalții sunt cumva obligați să cânte „Ziua Învierii” de Hrisafi, pentru că variantele moderne sunt prea scurte. Și, desigur, avem traducerea lor în limba română, în scriitura muzicală veche, de la 1713, dar nu și exegeza acestei scriituri. Adică nu știm cum anume ar fi propus Filothei sin agăi Jipei să sune în românește cântările patriarhale din epoca sa. Așa că am început o veritabilă trudă de arheologie, colectând și coroborând mici fragmente, ca într-un mozaic, comparând cu efortul exegetic desfășurat în limba greacă sau folosind cântări răzlețe considerate reminiscențe ale exegezei operate de Macarie Ieromonahul asupra repertoriului de veche sistimă, înainte de deschiderea școlii de la Biserica „Sfântul Nicolae”-Șelari, în 1816 - aceste cântări ne-au fost semnalate de cercetătorul independent, monahul Filotheu Bălan. Produsul finit al proiectului constă într-un CD însoțit de broșură cu studiu introductiv și partituri, purtând titlul „Muzica Sacră a Epocii Brâncovenești”. Lansat în decembrie 2014, discul conține piese muzicale din „Psaltichia Rumănească” a lui Filothei sin agăi Jipei, unele dintre ele exighisite și, evident, imprimate în premieră absolută. Dar acesta, cu mila Domnului, a fost doar primul nostru demers de acest gen.