„Nebunia“ contemporană: graba către toate păcatele lumii

Suntem cu toţii, în prezent, martorii unei lumi grăbite, care uită, în iureşul ce a cuprins-o, să mai trăiască în ritmurile fireşti ale existenţei umane. Repeziciunea cu care se petrec lucrurile pare să îndreptăţească afirmaţiile de genul: „Omenirea a înnebunit“. Cât de „nebună“ este lumea în care trăim, ce înseamnă psihozele sociale şi cât de dificil de definit devine normalitatea, în contextul actual, ne-a explicat prof. univ. dr. Constantin Romanescu, medic psihiatru, membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Ce este psihoza, ca boală, domnule profesor?

Psihozele sunt numai partea cea mai gravă a nebuniei. Sunt multe alte forme ale nebuniei, cu aspect mai puţin dramatic, dar care sunt mai importante poate pentru evoluţia omenirii decât sunt psihozele.

Suntem într-o perioadă în care această nebunie, nu psihotică, aceasta mai puţin spectaculară, a luat un avânt aşa de mare încât lumea se întreabă dacă omenirea nu a înnebunit.

În urmă cu 50 de ani, la venirea mea în acest spital, bolnavi erau foarte puţin şi cu manifestări foarte interesante. Îmi amintesc că am intrat în vizită la nişte bolnavi şi s-a prezentat la mine un domn în pijamale, foarte elegant, cu nişte mustăţi impozante, foarte plin de sine, şi m-a întrebat dacă sunt nou-venit. Mi-a zis: „Eşti foarte tânăr şi lipsit de experienţă, dar aş vrea să stăm de vorbă“. Mie nu mi s-a părut suspect. Mi-a dat şi o scrisoare în care era povestită situaţia lui. Scrisoarea era scrisă în ruseşte, englezeşte şi în româneşte. Ce era cu el? Se considera Stalin şi spunea că l-a răpit Jukov, un foarte mare mareşal al URSS şi l-a adus la spital ca să-l compromită. Spunea acolo că ceea ce mă va ruga să fac va duce numele meu în istorie. De-aici începe nebunia, care e tragicomică, bufă. „Să mă scoţi de-aici, spunea, noaptea; să fiu răpit cu caii, dus până la Prut şi e suficient. Eu îţi voi da o adeverinţă şi vei fi numit mareşal al Uniunii Sovietice“. N-am ajuns mareşal şi nici nu l-am putut ajuta, dar am rămas uimit de cât de normal poate părea şi cel mai anormal om. Sunt mici poveşti care-ţi arată, până la sfârşit, că feţele nebuniei sunt multiple. Uneori sunt pline de haz, alteori sunt pline de sânge, adesea sunt banale. Sunt cazuri în care acestea au un pronunţat aspect filosofic, în detrimental celui medical.

Poate fi nebunia pe deplin definită?

În momentul de faţă domneşte un spirit haotic şi noi nu ştim ce este nebunia, un nebun şi, mai mult, eu cred că nici nu trebuie să ştim. Sarcina noastră, ca medici, ca oameni, este să ştim nu ce este nebunia, ci ceea ce nu este. De-a lungul anilor, am ajuns la concluzia că bolile psihice sunt sistematizate, în timp ce normalitatea nu este. Bolnavul este mai previzibil decât omul normal. El este închis într-o cuşcă din care nu poate ieşi; asta-i drama. E o pasăre care nu poate zbura, e un condamnat la o anumită soartă. Boala psihică este unul dintre aspectele existenţei umane, este o formă de a fi. În psihiatrie, când ajungi să delimitezi foarte bine normalul şi anormalul, devii deja un filosof al specialităţii.

„Normalitatea este o convenţie“

Unde se termină normalul şi unde începe anormalitatea?

Am avut norocul, în cariera mea, să beneficiez de o bursă la Paris, la un mare spital de psihiatrie. Şi am urmărit cu mare atenţie, odată, un subiect. Era o zi ploioasă, afară era o rebeliune studenţească şi m-am ascuns într-un soi de butic. Era acolo un cuplu pe care-l cunoşteam din vedere: un bătrân total ruinat şi sigur degradat, cu o bătrână, în aceeaşi stare, cu un aspect desprins din Dostoievschi, amândoi. Eu îi vedeam tot timpul într-un colţ al spitalului în care lucram; erau cerşetori şi îi găseam tot timpul pe un grătar de canalizare, pe unde venea căldură. Sunt, din fire, generos cu acest tip de oameni, fără să intru prea mult în intimitatea lor, şi mă opream tot timpul să le dau câte ceva. Generozitatea aceasta a fost încurajată şi de un răspuns foarte simplu pe care l-am găsit în Tolstoi, care spunea: „Cum să nu dai, dacă-ţi cere? Cu ce drept nu-i dai? Cu ce drept îi judeci?“. M-au văzut când am intrat în acea cafenea şi m-au chemat la masa lor. M-au întrebat de ce fac gestul acesta, pentru ei, de fiecare dată. Le-am răspuns ce credeam, ce citisem din Tolstoi, iar bătrânul mi-a spus: „He, he, cu omul acesta aş avea multe de vorbit…“. Era foarte cultivat. Am vorbit mai mult cu dânsul şi m-am apropiat de lumea aceasta a cerşetorilor printr-un interviu neplanificat şi foarte deschis.

Mi-a făcut un fel de dialectică a indivizilor din punctul de vedere al unui om total decăzut. Spunea că există oameni care dau din nevoia de a da, pentru plăcerea de a da, care nu se gândesc la ei când dau; ăştia sunt puţini. Cei mai mulţi dau ca să se pună bine cu Dumnezeu. Există şi inşi care dau din ambiţie. Unii dau ca să fie văzuţi. „Sunt multe motive pentru a da. Unul dintre ele este prostia. Eu m-am întrebat dacă dumneata nu eşti un prost că ne dai nouă“, spunea bătrânul. Mi-a făcut, aşadar, un tablou al raporturilor pe care omul le are cu lumea, tulburător de fidel. Ca să constat, după mai multe convorbiri pe care le-am avut ulterior cu dânsul, că este un bolnav psihic cu foarte multe internări la activ, dar care, ca om, era agreabil şi deosebit. Îngrijea o femeie fără picioare, cu care nu avea nici o legătură. Aşadar, raportul între normal şi anormal este atât de suplu şi normalul nu este ascuns nici de o parte nici de alta, încât pare că trebuie să iei lucrurile ca atare.

Ce este normalitatea? Un anumit stil şi anumite reguli, dar respectarea acestora nu implică deloc „normalitate“. Sigur, implică un minimum de comportament nenociv. Nu poate să fie normal un criminal, dar şi acesta poate să fie normalizat. Nu mă-ntreb cât de normali sau anormali sunt vicioşii. După mine, normalitatea înseamnă ceea ce este acceptabil la un moment dat într-o anumită societate. Chiar acceptând şi lucruri foarte puţin obişnuite pentru noi, trebuie să fim foarte atenţi asupra modelului care-l face pe un anumit ins să iasă la suprafaţă. Normalitatea este o convenţie. Nu poţi să dai diagnosticul de normalitate, poţi, însă, interesant, să defineşti la infinit anormalul: spui că-i hoţ, că-i beţiv, că-i prea religios sau ateu. Dar normalul poate să fie anost. Esenţial este, mi se pare, să respecţi legile omeniei. Şi-n legile acestea aş include respectul pentru societatea în care trăieşti, faţă de familie şi faţă de condiţia ta de om. Pe noi, în psihiatrie, ca în toate meseriile, de fapt, ne interesează educarea fondului bun al omului şi antrenarea lui pentru situaţiile dificile ale vieţii.

„Din cauza grabei de a avea mult, avem mult, dar prost“

Societatea contemporană este cuprinsă de o criză a nebuniei?

Psihologii şi sociologii sunt cu toţii de acord că societatea se află pe o pantă descendentă din punct de vedere mintal. Se poate vorbi de atitudini de anomalie, de anormalitate. Apar tot felul de manifestări anormale, care reprezintă un avertisment foarte serios. După părerea mea, societatea este cuprinsă de această criză, care-i mult, mult mai gravă decât criza economică, cu care, de altfel, are legătură. Sărăcia este mama tuturor viciilor, iar bogăţia este mama multor păcate. Şi-atunci, când intervin mari disjuncţii, schizofrenii între societăţi, neapărat ajungem în pragul nebuniei sau ne comportăm nebuneşte. Încă de acum o sută de ani s-a introdus sintagma de anomie socială. Şi eu cred că acum anomie socială există cât încape, ba chiar dă pe dinafară.

Cum se manifestă această anomie a societăţii?

În momentul de faţă, suntem deja intraţi într-o stare de anormalitate socială. Nu văd cum se explică altfel manifestările abracadabrante şi îngrozitoare la care asistăm aproape în fiecare zi. În momentul de faţă, cel mai şocant lucru mi se pare viteza, graba. Ne grăbim de parcă avem de mai multe ori întâlnire cu moartea şi nu o singură dată. Suntem grăbiţi către nu ştiu ce. Nu mai reuşim să fim în starea pură de existenţă calmă. Cumpărăm maşini care nu merg cu 100 km/oră, ci cu peste 200, şi pe care le utilizăm la maximum. Nu ştim să punem frână la marile tentaţii. Suntem grăbiţi să ne îmbogăţim. Dar repede! Suntem grăbiţi către toate păcatele lumii. Suntem prea amatori de astfel de câştiguri uşoare. Vrem musai să trăim foarte bine, să avem o casă cu 16 camere şi să avem 3-4 maşini în curte. Pentru ce? Vrem neapărat să cunoaştem toate ţările lumii.

Foarte bine; şi eu mi-am dorit, însă am obosit. Constat că tot aşa de plăcut şi de înţelept este omul care n-a văzut atât de multe. Vrem să citim tot ce apare. Pentru ce? Tâmpenii citesc vrând-nevrând. Mare parte din literatura contemporană este execrabilă, şi subliniez termenul.

Ne întrebăm adesea de ce nu mai citeşte tineretul. Cred că întrebarea aceasta este falsă. Tinerii ştiu să citească, dar n-au ce.

Din cauza grabei de a avea mult, avem mult, dar prost. Evenimentul construcţiei casei este unul dintre cele mai teribile. Cunosc o foarte tânără familie care a reuşit să-şi ia o casă şi e foarte fericită. Dar sunt foarte mulţi alţii care nu se mulţumesc cu o modestă căsuţă şi vor adevărate palate. Aici intervine fenomenul de precipitare. Treci prin viaţă neliniştit, mereu vrei ceva.

„Noi am uitat că există o viaţă care trebuie preţuită“

Ce efecte are precipitarea, despre care pomeneaţi, asupra societăţii în ansamblu?

Pe fondul supralicitării vitezei, al supraevaluării sexualităţii, încetul cu încetul ne deteriorăm şi devenim, în ciuda bunăstării, o societate degradată. Noi am uitat că există o viaţă care trebuie preţuită. Mi-aduc aminte de bunica mea, una dintre cele mai înţelepte femei pe care le-am cunoscut. Era o femeie fără prea multe studii, dar autodidactă. Ştia trei limbi străine învăţate de ea, singură, cu creionul în mână. Ştia pe dinafară romane întregi şi avea doar două clase primare. Această femeie era de o normalitate extraordinară. De câte ori îmi amintesc de ea, o văd stând în grădină, împletind sau citind, sau făcând povidlă sau dulceaţă de cireşe amare, cu două-trei animale în jur. Şi simt că mai mare fericire decât a trăi cum trebuie, în ritmul normal al existenţei nu există. Ştiu că bunica nu avea nici tensiune mare, pulsul era normal, pentru că trăia în ritmul dat de Dumnezeu, exista în ritmurile sufletului, care şi el are pulsul său optim. Dacă ar fi locuit la Paris sau la Monte Carlo, sigur n-ar mai fi trăit la fel. Pentru că purtăm în noi aceste ritmuri, ca pe un al doilea sânge. Bunica mea, făcând dulceaţă de cireşe amare, poate fi imaginea idilică a normalităţii.

Acum am ajuns, prin aceste obiceiuri, să trăim într-o lume din ce în ce mai artificială. Nouă ne este parcă mai apropiată lumea obiectelor, decât lumea plantelor, o lume a înţelepciunii, pe care începem să n-o mai înţelegem. Nu mai suntem ceea ce suntem; poporul care spune „frunză verde“. Starea de normalitate intervine atunci când îţi doreşti să te confunzi cu natura şi să depăşeşti dorinţa de artificial.

Românii suferă acut de mimetism

De unde vine graba aceasta, ce o alimentează?

Cred că ar trebui să ne gândim mai mult la prostia omenească, să o stimăm mai mult, să scriem mai mult despre ea. Dar nu aşa, măsurată cu centimetrul psihologului, ci prostia asta care-i activă şi uneori nocivă. Omul, care a ajuns în spaţiu, care a inventat atâtea, nu poate să inventeze ceva care să-l facă mai înţelept, mai cuminte. Ăsta, se pare, e cel mai greu lucru. Şi cel mai nefiresc. Firesc e poate să fim nebuni, pentru că tot mai nebuni suntem. Eu mă uit la aceste deşănţări sociale, la paradele acestea ale homosexualilor. Pentru ce? Vorbesc acum ca medic şi cred că aceasta este o mărturisire a degradării totale a omului. Chiar mergând până la aspecte criminale. Pentru că este criminal să faci familii în care copilul să fie adoptat de doi taţi. Ei nu se gândesc că este o crimă inoculată în sufletul acestui copil. Am rămas uluit şi pur şi simplu nu mi-a venit să cred că această plagă a gândirii este considerată de unii psihiatri cumpăraţi (nu cu bani, ci cu snobism) ca fiind normală. Am auzit chiar spunându-se că în România homosexualitatea este reprimată, pentru că altfel românii sunt homosexuali în proporţie de 90%. Cum se poate aşa ceva? Este altă grabă spre degradare. Suntem aşa de lipsiţi de vlagă intelectuală, încât tolerăm opiniile proaste ale altora. Adică, dacă tu eşti prost, trebuie să fiu şi eu prost numaidecât. Acest spirit de mimetism al românului este foarte grav. Şi-atunci ies aceşti copii care se vopsesc, se denigrează. Este un fel de sinucidere mascată să vrei să fii altcineva.

„Partea inteligentă a omenirii rămâne, totuşi, copilul“

Sărăcia, ca şi bogăţia, sunt generatoare de stări de nebunie?

Din cauza sărăciei se ajunge la dorinţa de a avea mult, cât mai mult. Sărăcia nu-i bună. Modestia e bună pentru antrenamentul vieţii, dar când e deja exagerată, când seamănă mai mult cu sărăcia, e un sfetnic rău. A fi sub nivelul de trai e deja un viciu social. În America, mai ales, sunt semnalate frecvent cazuri în care sărăcia împinge către nebunie. În special, în contextual crizei pe care o traversează.

Cât de vinovată este mass-media pentru propagarea acestor „nebunii“ contemporane?

Atâta timp cât prostia şi ignoranţa sunt vinovate, şi mass-media este foarte vinovată. Dar s-ar putea interveni oricând prin nişte legi pe care Parlamentul ar putea şi ar trebui să le dea. Este o aberaţie a sănătăţii mintale şi ar trebui blamată, nu aplaudată. Noi suntem astăzi victime nu ale nebuniei clinice, aceea care într-adevăr este o tragedie, ci suntem victimele unei nebunii de prejudecată, ale unei nebunii sociale, care e chiar mai periculoasă.

Partea inteligentă a omenirii rămâne, totuşi, copilul, care poate fi genial uneori. Tineretul nu face parte din nebunia socială. Noi, cei agasaţi de trecut, de suferinţe şi de experienţe negative facem parte din această nebunie. Tineretul, mi se pare mie, că merge către normalitate.

Aţi trăit în perioada crizei din 1933. Predispun astfel de momente, marcante, la psihoze în plan social?

Am trăit, într-adevăr, acea perioadă, extrem de grea, dar nimeni n-a recurs la gesturi disperate, nimeni n-a luat-o razna. Era foarte greu să-ţi procuri anumite lucruri, erau multe lipsuri, dar a trebuit să trecem peste toate. Eu cred că şi acum ar trebui să învăţăm să strângem din dinţi, să strângem cureaua, pentru că altă soluţie nu există.

▲ Psihiatru şi eseist

Profesorul Constantin Romanescu, reputat psihiatru al Spitalului de Psihiatrie Socola din Iaşi, membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, este cel care în 1975 a iniţiat şi înfiinţat Catedra de psihologie medicală (prima din ţară), la UMF Iaşi. Între 1959-1968 a fost şeful Secţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) de malario-terapie, al doilea centru de acest profil din lume. A fost bursier OMS la Paris (cinci teme în patru ani), Liverpool, Roma. De-a lungul carierei universitare şi medicale a publicat 15 cărţi şi 250 de lucrări de specialitate, iar din anul 1989 a început să se afirme ca eseist. În anul 2003 a iniţiat „Centrul de neuroştiinţe“ al Academiei de Ştiinţe Medicale (Socola), al cărui coordonator este şi în prezent.