Nicolae Paulescu: „Soluţia este iubirea“

Nicolae Paulescu este unul dintre cele mai mari nume ale medicinei româneşti. Spunem româneşti, şi nu mondiale, pentru că românii poartă încă mâhnirea privării de un premiu Nobel cu care acesta trebuia să fie laureat pentru descoperirea insulinei. În "Jurnalul fericirii", Nicolae Steinhardt se minuna de o vorbă auzită de la doctorul Răileanu: "Profesorul Paulescu înainte de a-şi începe cursul rostea întotdeauna Tatăl nostru". Am stat de vorbă cu prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, de la Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice "Prof. Dr. N. Paulescu" şi membru corespondent al Academiei Române, pentru a-l descoperi pe Nicolae Paulescu omul.

Domnule prof. dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, în ce măsură are România o tradiţie în domeniul diabetologiei?

Profesorul Ion Pavel, student al lui Paulescu, a fost unul dintre fondatorii diabetologiei europene, în sensul că el a intuit mult mai bine decât alţi profesori de medicină internă importanţa acestei boli, care necesită o abordare particulară, într-un context social deosebit. Din acest motiv, atunci când a înfiinţat centrul de diabet, primii angajaţi au fost şase asistente sociale, care aveau sarcina nu numai să diagnosticheze pacientul, dar să meargă, fiind distribuite în cele şase sectoare ale Bucureştiului, acasă la fiecare pacient, pentru a vedea condiţiile în care trăiesc, şi mai ales să îi înveţe dieta la faţa locului.

Cel mai important moment pentru diabetologia modernă a fost înfiinţarea în 1942 a primului registru de diabet: în plin război mondial, când carnea se găsea mai greu, profesorul Pavel a făcut un anunţ în ziare că pacienţii diabetici pot obţine un tichet de carne săptămânal. Aşa s-au înregistrat primii 800 de bolnavi într-un registru plin cu notiţe de toate felurile şi numărul acesta a continuat până în zilele noastre, când avem aproape 200.000 de pacienţi înregistraţi, fiind cel mai vechi registru de diabet din Europa.

Când a început lumea medicală să îşi pună întrebări cu privire la premiul Nobel primit de doi doctori canadieni în 1923 pentru descoperirea insulinei?

Ian Murray, un mare diabetolog scoţian, încercând să facă un istoric al descoperirii insulinei, citind în literatura timpului o serie de lucrări, a constatat cu surprindere că nu canadienii au descoperit insulina, ci acest profesor Paulescu, pe care el nu-l cunoscuse, nu auzise de el, şi atunci a scris o scrisoare către Catedra de fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, fără să pună numele cuiva, pentru că nu ştia cine conduce catedra. Profesorul James Jackson i-a scris lui Ian Murray despre profesorul Pavel de la Bucureşti. În momentul în care profesorul Pavel a primit scrisoare de la Murray, a dat imediat curs solicitării, luând legătura cu nepotul de soră al profesorului Paulescu, care locuia pe Calomfirescu nr. 15, într-o casă cunoscută în zonă drept "casa cu geamuri bombate" pentru că, fiind construită pe la 1865, adusese de la Viena nişte geamuri bombate. Acest lucru fascina copiii din zonă şi aşa i-a rămas numele. Din păcate, casa se găseşte într-o situaţie precară şi ne zbatem de mai multă vreme să o reparăm.

Profesorul Pavel i-a trimis lui Ian Murray extrasele din lucrările lui Paulescu şi între cei doi a existat o corespondenţă din 1967 până în 1974, când Ian Murray a murit. Ian Murray fusese fondatorul Federaţiei Internaţionale de Diabet şi foarte interesat de istoria diabetului. Chiar de pe această poziţie, cu mare reputaţie şi cu multe lucrări publicate, a avut mari dificultăţi în a aborda subiectul descoperirii insulinei.

Profesorul Ian Murray a reuşit să publice primele două lucrări, care au stârnit foarte multe adversităţi din partea nord-americanilor, întrucât canadienii consideră că acesta este brandul lor naţional. Documentele arată cu totul alt lucru. Descoperirea insulinei a fost făcută cap-coadă de Paulescu, ca hormon antidiabetic, pe care l-a caracterizat foarte bine cu experimente extraordinar de bine făcute. El a publicat acest lucru în Franţa, în cele mai reputate reviste. Canadienii însă au avut o şansă absolut de neimaginat: deşi Paulescu publicase lucrările acestea, fiind după Primul Război Mondial, n-a avut o efervescenţă foarte mare, dar, cu toate acestea, cei trei canadieni care fuseseră până atunci implicaţi în studiul secreţiei endocrine cunoşteau lucrările lui Paulescu.

Dacă nominalizarea descoperirii insulinei la premiul Nobel se făcea mai târziu şi exista o documentare temeinică a comisiei, credeţi că rezultatul ar fi fost altul?

Cu siguranţă ar fi fost altul. A profetizat-o, într-un fel, unul dintre membrii comisiei care a evaluat dosarele. A primit un dosar în care nu scria mai nimic. Şi atunci el a returnat dosarul directoratului, spunând chiar aşa: "Am participat de multe ori ca membru în comitetul de decernare a premiului Nobel. Niciodată nu am fost în situaţia de a judeca un dosar cu foarte puţine date, doar pe informaţii că s-a spus la radio, că s-a scris în ziare... Dacă vom proceda aşa, vom putea constata ulterior că altcineva a făcut mult mai mult în acest domeniu". Parcă profetic, omul acela a spus un lucru care s-a adeverit cu prisosinţă!

Paulescu era un tip de o modestie ieşită din comun, dar o nedreptate ca asta pentru el era ceva care nu trebuie să se întâmple în mediul academic. Data lucrărilor şi valoarea lor erau singurele argumente care arătau ce a făcut fiecare în acel domeniu. A încercat să îi ia pe francezi de partea lui, dar în momentul în care cineva a primit un premiu Nobel, nu mai găseşti oameni care să te sprijine pe tine, drept contestatar, oricâtă dreptate ai avea.

Românii, în general, ştiu despre Paulescu doar că a descoperit insulina şi că a fost privat de un premiu Nobel. Ce ar trebui să se mai ştie despre Nicolae Paulescu ca om?

A fost cel mai important profesor de medicină din Bucureşti şi se spunea că cine trecea la examenul de fiziologie al lui Paulescu se putea considera deja medic! Era un om de o rigoare totală, aveau mulţi aversiune faţă de el, că nu funcţionau aşa-numitele intervenţii la el. Prefera să stea cu studenţii peste vară să-i ajute să înveţe, dacă nu puteau trece examenul, dar nu altfel. De aici şi-a primit din partea multor confraţi ai lui multe adversităţi. Era cel mai temut, dar şi cel mai iubit profesor de medicină. Insulina, fiind considerată drept cea mai mare descoperire făcută în secolul trecut, aparţine românilor şi va trebui să rămână a românilor, pentru că o asemenea descoperire nu se face de două ori. Un lucru ca acesta va trebui să ni-l însuşim ca un bun naţional pe care ni l-a lăsat acest mare om de ştiinţă, a cărui memorie trebuie să o afişăm cât se poate de evident, fără ostentaţie, dar cât se poate de consistent. Paulescu era un om foarte religios. În apropierea casei lui este Biserica "Sfântul Mina". Am aflat că uneori, după slujbă, rostea un scurt cuvânt. A fost un om foarte profund, cunoscător de greacă veche, latină şi franceză. Cânta la orgă şi compunea, avea un talent mare la desen şi la tot ce înseamnă miniatură.

Am considerat că este bine să republicăm lucrarea extraordinară de sinteză a lui Paulescu, "Traité de Physiologie médicale", cuprinzând 2.000 de pagini în trei volume, scrisă între 1916 şi 1919, când Facultatea de Medicină s-a închis din cauza războiului şi el a putut avea răgazul să scrie. În acest tratat este prezentată pentru prima dată şi descoperirea insulinei, ajunsă cam la trei sferturi din programul de cercetare; mai rămăsese un sfert. Acolo e dovada scrisă că el deja în 1916 ştia de descoperirea insulinei, iar ultima parte a fost ca o piesă care s-a potrivit perfect în ansamblu, atunci când a fost completat protocolul de experimentare. Paulescu în acest tratat pentru prima dată a interpretat din punct de vedere fiziologic instinctele şi patimile. El a demonstrat originea divină a omului, aducând argumente bine justificate: în această problemă evoluţie-creaţie, omul nu are o soluţie nici faţă de una, nici faţă de alta la modul absolut. Este una dintre problemele insolubile, pentru că omul nu are acces nici la început şi nu poate prevedea nici viitorul. El a justificat până la ultima cauză existenţa omului şi a terminat prin a spune că soluţia este iubirea. Dacă nu, totul e în zadar!