„Nimeni nu poate renunța la nevoia de sărbătoare”

Ne aflăm în perioada sfârșitului de an, un timp pe care îl trăim cu toții cu intensitate, cu gândul la colinde și colindători, la bucuria de a ne ști aproape unii de ceilalți, la rădăcinile noastre. Și ce poate fi mai potrivit în această stare de sărbătoare decât un dialog despre cultura noastră tradițională și despre fenomenala capacitate a acesteia de a înmagazina influențe, dar de a rămâne, în esență, la fel de profundă, la fel de înviorătoare, ca un izvor din care ne extragem mereu puterea de a merge îna­inte. O privire spre zestrea culturală păstrată în Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei, dar și o invitație la luciditate atunci când vorbim despre prefacerile lumii rurale, într-un interviu cu cercetătoarea Ioana Repciuc, șefa Departamentului de Etnologie din cadrul Institutului de ­Filologie Română „A. ­Philippide” al Academiei Române, filiala Iași.

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la înființarea Arhivei de Folclor a Moldovei și Bucovinei. Ce a însemnat înființarea arhivei pentru etnografia acestei zone?

Spre deosebire de alte științe umaniste, etnologia a beneficiat destul de târziu de informații științifice înregistrate, direct de la sursă. Arhivele și nevoia aceasta de a înregistra au apărut în secolul al XIX-lea, în Europa, mai ales în Anglia, Germania și în țările nordice și, inevitabil, și cărturarii români au resimțit-o. Primele arhive de folclor au început în 1927-1928. Este vorba despre înregistrările etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și George Breazul, care au stat la baza ­Arhivei de Folclor a Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București. O altă acțiune importantă pentru cu­noaș­terea culturii tradiționale, acoperind toate compartimentele acestui domeniu, a fost campania desfă­șurată, în perioada 1929-1930, de Ion Mușlea, creatorul Arhivei de Folclor a Academiei Române din Cluj. El a completat aceste ­chestionare cu ajutorul învăță­torilor, al preoților, al intelectualilor rurali, peste tot în țară. ­Datorită lui avem informații și despre Moldova și Bucovina.

În 1970, în momentul în care s-a creat Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei, acest teritoriu era mai puțin cercetat, chiar dacă am avut în Moldova mari cărturari care au înțeles importanța folclorului și înregistrarea lui. Și aici mă refer în special la preotul bucovinean Simion Florea Marian, care a cules informații și datorită căruia avem acele mari volume publicate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX despre sărbători și obiceiuri, despre obiceiurile familiale. Dar sursele pe care le avea Simion Florea Marian erau oarecum eterogene și limitate - își lua informația din periodice, din revistele de popularizare ale vremii și din cunoaș­terea personală, din cunoștințele pe care le avea datorită enoriașilor săi. Așa stăteau lucrurile atunci când profesorul Ion H. Ciubotaru s-a hotărât să creeze acest tezaur local de informație despre cultura tradițională. El a urmat expe­riența înaintașilor lui și a realizat în primul rând un chestionar - Chestionarul folcloric și etnografic general, publicat în 1970 și trimis în 1.800 de localități din Moldova și Bucovina.

Cum a fost utilizat acel ­chestionar?

Chestionarul avea 250 de pagini și 1.175 de întrebări și a fost primit cu mare entuziasm în satele în care a ajuns. Academia Română i-a încurajat pe intelectualii locului să-l completeze cu ajutorul sătenilor. Mitropolia Moldovei și Bucovinei a scris scrisori preoților din satele Moldovei să sprijine acest demers academic. Și, din fericire, au fost profesori, preoți, învățători devotați care ne-au ajutat foarte mult. S-a răspuns la chestionar și aceasta a fost prima fază a întemeierii Arhivei de Folclor a Moldovei și Bucovinei. Mai departe, ținând cont de infor­mațiile care s-au întors la Iași în chestionarele completate, cei patru cercetători de atunci - profesorul Ion H. Ciubotaru, Lucia Cireș, Lucia Berdan și Silvia Ciubotaru - au mers pe teren, timp de 20 de ani, culegând direct informații și înregistrându-le pe benzi de magnetofon, făcând fotografii și filme etnografice. Așa s-a constituit a treia mare arhivă multimedia din țară, un reper pentru modul în care analizăm și înțelegem astăzi satul moldovenesc.

Ce înseamnă acest tezaur în cifre?

Arhiva conține peste 300.000 de documente etnofolclorice, informația provenind de la circa 15.000 de subiecți (oameni din satele Moldovei și Bucovinei). 600 de sate dintre cele în care a ajuns chestionarul au fost anchetate direct de către cercetători. Există în arhivă peste 30.000 de fotografii etnografice. Sunt 780 de benzi de magnetofon înregistrate și 1.280 de CD-uri pe care a fost transferată arhiva benzilor de magnetofon. Până acum, au fost publicate 25 de volume cu informații din această arhivă, în ultimii ani axându-ne mai ales pe tipologii, corpusuri de text și chiar corpusuri de fotografii. În cel mai recent volum, dedicat arhitecturii țără­nești din Moldova, pe care l-a publicat colega mea Adina Hulubaș, a fost reprodus un număr impresionant de fotografii de arhivă. Este important ca în afara discursului științific, pe care îl realizăm ca și cercetători, să oferim publicului larg informație verificată, de la sursă, despre cultura tradițională a noastră, a tuturor.

De ce se face distincția aceasta între Moldova și Bucovina, în cazul Arhivei de Folclor?

Dacă ar fi să ne gândim la epoca lui Ștefan cel Mare, probabil că ar trebui să spunem că zona aceasta se numește Moldova și atât. Însă, din perspectiva etnologiei, nu putem pune semnul egalității între cele două regiuni, având în vedere traseul istoric diferit pe care Bucovina l-a avut. Prin urmare, credem că este un semn de respect să luăm în considerare caracteristicile socio-istorice ale regiunii și să le punem în relație cu trăsăturile arealului respectiv din punct de vedere ­etnografic.

„În cultura tradițională ­nimic nu e încremenit”

O parte din materialul documentar cules pe teren, începând din anii ‘70, se referă la datinile de iarnă. Despre ce obiceiuri ar fi vorba?

Când vorbim despre obiceiurile de iarnă, în limbajul etnologic înțelegem acea perioadă de 12 zile dintre Ajunul Crăciunului și Bobotează. Este o perioadă specifică, prin care mentalitatea tradițională anticipează cele 12 luni ale anului care vine. Iar prin obiceiuri de iarnă înțelegem toate manifestările folclorice, ritualice dintre cele două mari repere ale calendarului creștin - Crăciunul și Boboteaza, începând cu colindatul din Ajunul Crăciunului (colindele creștine, care vorbesc despre Nașterea Mântuitorului, dar și colindele profane, care vorbesc despre realități ale satului tradițional și pun accentul pe atmosfera de sărbătoare), Steaua, Plugușorul (în perioada Anului Nou), Semănatul, Sorcova (obiceiuri agrare, care povestesc și anticipează muncile agricole din timpul primăverii și al verii). Mai există și obiceiuri destinate sărbătoririi Nașterii Domnului - Irozii sau Viclaimul, aduse în Moldova și Bucovina prin influența ardelenească. Tot în perioada Anului Nou avem teatrul folcloric și jocurile cu măști (alaiurile cu măști animaliere - Capra, Căiuții, Ursul), dar și manifestări care sunt mai degrabă formule noi, aproape exotice, de exemplu Cocostârcul, Struțul, Leul. Și pot să vă spun că avem în arhivă, înregistrate din 1968-1970, într-un sat din Neamț, manifestări ca Girafa, Renul, ­Tigrul, Cimpanzeul. Această capacitate de a cumula influențe, de a se înnoi, dar de a rămâne, în profunzime, la fel, este un bun exemplu că în cultura tradițională nimic nu e încremenit. Avem și alaiuri cu măști antropomorfe, care reprezintă vârstele, cum ar fi Babele și Moșnegii sau Anul Nou și Anul Vechi. De asemenea, măști care reprezintă categoriile socio-profesionale - ursarii, arnăuții, roșiorii sau măști care reprezintă grupurile etnice - turcii, ­arapii, evreii.

Cum sunt azi percepute datinile legate de sărbătorile de sfârșit de an, acolo unde încă se mai păstrează?

Sarcina deontologică a etnologului nu este să dea verdicte, ci să constate. Și observăm că lucrurile sunt în dinamică, dar că datele principale ale culturii tradiționale nu se schimbă, oricât ni s-ar spune, uneori grăbit, de către oamenii satului, că trecutul era altfel. Aceste răspunsuri grăbite fac parte din percepția ima­ginarului popular de a vedea trecutul ca pe o epocă de aur. Nu degeaba Lucian ­Blaga vorbea despre percepția românească asupra timpului - că ne aflăm în „timpul-cascadă” și că trecutul este epoca în care ne era mai bine, eram mai fericiți și mai bogați spiritual. Însă, chiar dacă se schimbă cuvintele ori detaliile unui ritual, nevoia de sărbătoare a omului se menține și, de fapt, menține în viață aceste manifestări. Pentru că nimeni nu poate refuza și renunța pentru totdeauna la bucuria sărbătorii și la ­nevoia de sărbătoare.

„Funcția colindei nu s-a schimbat” 

Prin ce transformări a trecut colinda, ca formă de expresie a spiritualității rurale, în timp?

În satul tradițional era un gest obligatoriu ca fiecare gospodărie și fiecare familie să fie colindate, pentru că bucuria vestirii Nașterii Domnului trebuia să fie făcută direct, de la om la om. Pornind de la acest element, e clar că lucrurile s-au schimbat; azi, colindătorii sunt rudele, prietenii noștri. Dar nevoia de a deschide ușa, ca să fim colindați, arată că funcția colindei nu s-a schimbat. Repertoriul colindelor tradi­ționale a fost, în trecut, unul foarte bogat. Textele erau adaptate în funcție de destinatarii colindatului. Aveam, prin urmare, colinde de fată, de flăcău, de gospodar, de gospodină, colinde în funcție de categoria socio-profesională - de preot, de cioban, de agricultor. Evident, acest conți­nut nu mai poate fi adaptat astăzi noilor categorii socio-profesionale, colindele cele mai răspândite rămânând cele care exprimă bucuria Nașterii Mântuitorului. Dar și colindele laice, și colindele religioase, dincolo de conținutul lor, transmit același mesaj - al bucuriei, al abun­denței, vorbesc mereu despre acele mese bogate pe care le are gospodarul, despre lumină, despre soare, despre florile dalbe, anticipând bucuria renaș­terii naturii, vorbesc despre a fi împreună.

Care este specificul jocurilor cu măști, care reprezintă o marcă a arealului moldovenesc?

Pentru că am vorbit anterior despre colinde, aș vrea să înțelegem complementaritatea între aceste două tipuri de manifestări de la sfârșitul anului. Dacă aminteam despre bucuria și lumina pe care colindele le transmit, jocurile cu măști materializează imaginea despre prezența, în comunitatea umană, în cele 12 zile, a spiritelor naturii. E vorba despre acele manifestări care materializează partea întunecată a lumii. Pe lângă lumină există și întuneric în lume, iar cele 12 zile prezintă colectivitatea umană așa cum este, cu rele și cu bune, cu bucurie, dar și cu pericolul forțelor răului, pe care îl vedem încorporat în aceste măști care ne sperie, dar care trebuie să fie prezente, fiindcă ne ajută să le conștientizăm.

„Românii din diaspora păstrează mai mult decât noi coordonatele culturii tradiționale”

Anul acesta ați finalizat un proiect realizat printre românii din diaspora, în cadrul căruia ați încercat să sondați tocmai acele filoane de identitate românească pe care reușesc să le ducă cu ei în țările în care locuiesc temporar sau pentru totdeauna. Legat de obiceiurile de iarnă, ce ați observat în familiile de migranți români?

Am avut șansa de a merge chiar în acele țări în care românii reprezintă o pondere importantă: Italia, Spania și Franța. Având reperul datelor noastre din arhivă și al modului în care cultura tradițională este conservată în țară, ne-am dat seama că românii din diaspora păstrează, de fapt, poate mai mult decât noi coordonatele culturii tra­diționale. Locuind într-un mediu străin, pentru ei a devenit aproape o chestiune de supraviețuire spirituală, culturală. Când vorbim despre sărbători, trăirea în comunitate este foarte importantă și, prin urmare, se adună, mai ales datorită bisericilor românești din diaspora, și recreează atmosfera comunității, se colindă unii pe alții. Cred că ar trebui să învățăm de la ei să prețuim ceea ce avem. Nouă, aici, ni se pare un lucru facil să avem parte de colindători, să fim unii cu alții, dar ei trebuie să facă un efort de a transfera acele elemente de cultură tradițională din mediul lor de viață în cel străin, în care au ajuns. Prin urmare, din acest proiect am învățat foarte multe lucruri despre modul în care supraviețuiește și se adaptează cultura noastră.

Cât din fondul acesta îl înțeleg și copiii lor, cei care s-au născut și au crescut într-o țară și o cultură tradițională diferite de cele ale propriilor părinți?

Pentru românii din afară e foarte important ca și copiii lor să învețe limba română, nu ­neapărat pentru a comunica în familie, ci pentru a reuși să comunice cu rudele și mai ales cu bunicii rămași în țară. Și, de asemenea, pentru a înțelege cultura română atunci când vin în vacanță. Foarte mulți părinți fac eforturi, prin școli private, prin mici grupuri de învățare create, să transmită aceste cunoștințe copiilor lor. Noi am înțeles care sunt nevoile și așteptările lor și am creat, la sfârșitul acestui proiect, un instrument, un fel de manual auxiliar, la care au contribuit toți colegii implicați - etnologi, istorici, arheologi, filologi, sociologi, specialiști în filosofie. Strategia pe care am avut-o în a comunica acelor copii informațiile relevante pentru cultura română a fost prin a face comparație cu cele din cultura principală, cea a majorității, în care trăiesc. Am vrut să înțeleagă că ei trăiesc într-o societate deschisă, multiculturală, diversă, dar să nu uite că o parte a acestei culturi europene, în care ei trăiesc, este și cultura română. Acesta este un prim pas pentru ei, ca, mai ­departe, să o descopere.

Lumea rurală este, în mod firesc, într-o continuă transformare. Cum percepe etnologul de azi aceste schimbări, care se resimt nu numai în ceea ce privește nivelul de trai sau aspectul arhitectural al unei așezări, ci mai ales în ceea ce privește mentalitatea omului din acest spațiu, felul în care înțelege el lumea din care vine?

Cultura tradițională poate fi, cred, o foarte bună resursă pentru omul de astăzi, pentru a se conecta la realitatea socială, un fel de kit de supraviețuire. Pentru că ne oferă informații despre cum ar trebui să trăim ca să găsim în noi resursa aceea pe care o aveau bunicii noștri, de a trăi în comunitate și de a lucra pentru comunitate. Cultura tradi­țională este o cultură a comu­nității, a iubirii de semeni, așa cum spune și învățătura creștină, și, dacă ne referim la obiceiurile de iarnă, pe care eu le studiez și în mijlocul cărora ne aflăm azi, acesta este și mesajul profund pe care ni-l transmit: a te bucura de semeni, a fi în comuniune cu ceilalți. Dacă am reuși să înțelegem și mesajul colindelor, și mesajul obiceiurilor populare, cred că am fi mai buni. Și cred că aceasta ar fi o cale ­potrivită să trăim astăzi.