Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Nimic mai frumos decât să-ţi consacri viaţa lui Hristos

Nimic mai frumos decât să-ţi consacri viaţa lui Hristos

Un articol de: Augustin Păunoiu - 17 Aug, 2011

Scopul ultim al omului este trăirea deplină a fericirii veşnice în Dumnezeu. În Occident, pentru atingerea acestui ţel se insistă cu deosebire asupra imitării lui Hristos, iar în Orient, accentul este pus asupra îndumnezeirii omului prin trăirea misterului întrupării Cuvântului. Unitatea între cele două accente spirituale poate fi rezumată în fraza celebră a Fericitului Augustin: "Hristos este Patria şi Calea", adică, trăind o viaţă spirituală autentică, mergem spre Hristos, Patria, prin Hristos, Calea.

Atât duhovnicii orientali, cât şi cei occidentali insistă, în sfaturile lor spirituale, asupra trăirii învăţăturii evanghelice după exemplul lăsat de Mântuitorul pentru a putea participa la viaţa intradivină. Părintele Lucian Dîncă, superiorul Augustinienilor Asumpţionişti din Bucureşti, ne-a acordat un interviu pe această temă.

Părinte Lucian, ce înseamnă pentru omul de azi viaţa duhovnicească?

Spiritualitatea este partea interioară a omului ce-l atrage spre absolut, spre fericire, spre divin, spre viaţa veşnică. "Tu ne-ai făcut pentru tine, Doamne, iar sufletul nostru este fără odihnă până nu se va odihni în Tine", spunea Fericitul Augustin al Hiponei (354-430). Sufletul, suflul vieţii pus în om de Dumnezeu la creaţie, nu-şi poate găsi odihna deplină decât în Dumnezeu. Această dorinţă după veşnicia fericită, unde se va realiza marea promisiune de a-L vedea pe Dumnezeu faţă în faţă, scopul creaţiei noastre, se numeşte trăire spirituală. Astfel, învăţătura biblică ne indică un drum de spiritualitate menit să conducă pe tot omul de bună credinţă spre întâlnirea cu Dumnezeu.

Creştinul trebuie să devină un alt Hristos pentru timpul său

Care este specificul spiritualităţii occidentale? Dar orientale?

Încă din perioada patristică, spiritualitatea occidentală a insistat asupra identificării creştinului cu persoana lui Iisus Hristos. Stilul de viaţă morală, asceză şi rugăciune era modelat pe exemplul Mântuitorului. Creştinul trebuie să devină un alt Hristos pentru timpul său. Fericitul Augustin spunea credincioşilor la împărtăşanie: "Deveniţi ceea ce primiţi, trupul lui Hristos", la care ei răspundeau: "Amin", adică aşa să fie. În Evul Mediu apare chiar şi un best-seller al literaturii spirituale occidentale, "Imitatio Christi", Imitarea lui Hristos. Viaţa monahală, de pildă, se înscrie în linia imitării Mântuitorului, care a trăit în castitate în vederea Împărăţiei cerurilor, în ascultare faţă de voinţa Tatălui, în sărăcie pentru a manifesta solidaritatea sa cu cei săraci, dispreţuiţi şi excluşi. Spiritualitatea orientală este profund înrădăcinată în umanitatea credincioşilor. În Orient se pune mai mult accentul asupra trăirii în duh şi adevăr în vederea îndumnezeirii omului. Prin întruparea sa printre noi, oamenii, Cuvântul Tatălui ne-a arătat calea ce ne conduce în sânul divinităţii: Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască, spunea Sfântul Atanasie cel Mare. Viaţa ascetică şi de rugăciune, în tradiţia spirituală orientală, are ca scop pregustarea, încă din această lume, a bunurilor viitoare veşnice.

Dacă ar fi să faceţi o paralelă între omul antichităţii creştine şi cel al zilelor noastre, care sunt compatibilităţile şi diferenţele între cei doi?

În primele secole ale Bisericii, cei care deveneau creştini, atât iudei, cât şi păgâni, acceptau şi trăiau credinţa propovăduită de Apostoli. Manualul de bază care-i ghida în trăirea vieţii creştine era Biblia. În Scriptură sunt revelate principalele adevăruri ale credinţei: Sfânta Treime, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, pătimirea, moartea şi învierea Mântuitorului pentru răscumpărarea neamului omenesc din păcat şi din moarte. Tot în textele sfinte se aflau normele morale de viaţă creştină, exemple de personaje care au trăit în profunzime relaţia ce-i unea cu Dumnezeu: Avraam, Isaac, Iacob, Moise. În sfârşit, scrierile sfinte ofereau credincioşilor rugăciunile de care ei aveau nevoie pentru alimentarea credinţei lor şi manifestarea intensităţii de iubire între ei şi Dumnezeu. Adunările duminicale reprezentau izvorul vieţii lor de credinţă. O dată pe săptămână, creştinii din antichitate trăiau Paştele Domnului, experimentau, în jertfa Sfintei Euharistii, roadele mântuirii aduse de Hristos omenirii prin moartea şi învierea sa. Părinţii Bisericii îndemnau creştinii să ia parte cu multă fervoare la Liturghia duminicală deoarece acolo se citeau şi se explicau Scripturile, se făcea pomenirea morţii şi învierii Mântuitorului, se întăreau în credinţa că şi ei vor participa, în Hristos, la înviere în ziua de apoi. Iată cum descrie Sfântul Iustin celebrarea Euharistiei duminicale în secolul al II-lea: "În ziua soarelui, toţi ai noştri (creştinii) care locuiesc la ţară sau în oraşe se adună într-un singur loc: se citesc Faptele Apostolilor sau scrierile profeţilor, atât timp cât este necesar. Apoi, lectorul se opreşte, iar cel care prezidează ia cuvântul pentru a explica ceea ce s-a citit şi pentru a încuraja în credinţă pe participanţi pentru a imita acele frumoase exemple. După aceea, ne ridicăm cu toţii în picioare şi înălţăm rugăciunea noastră către Dumnezeu. După ce am terminat rugăciunea, se aduce pe altar pâine, vin şi apă, iar cel care prezidează înalţă rugăciuni şi mulţumiri lui Dumnezeu, la care tot poporul răspunde: Amin! Apoi are loc distribuirea darurilor sfinţite şi fiecăruia îi revine o parte, iar diaconilor le revine misiunea de a duce în casele bolnavilor Sfânta Euharistie" (Apologia I, 77, 3-5). Noi, creştinii de astăzi, am moştenit această credinţă, precum şi tradiţia de a se întruni duminică de duminică pentru a face anamneza mântuirii noastre. Însă uneori ne lăsăm conduşi mai mult de accesoriu, neglijând esenţialul. Biblia nu mai joacă acelaşi rol primordial şi de neînlocuit în viaţa de credinţă şi în viaţa spirituală a creştinilor de astăzi. De asemenea, Euharistia duminicală a devenit mai mult un obicei decât o necesitate vitală pentru întărirea credinţei noastre în vederea mărturisirii ei cu fermitate generaţiilor viitoare. Viaţa spirituală pierde tot mai mult teren într-o societate care se schimbă pe zi ce trece şi în care valorile creştine nu mai au acelaşi loc primordial în trăirea credinţei. Recurgerea la perioada începuturilor Bisericii va reînnoi în noi credinţa, speranţa şi dragostea, virtuţi teologale care animau primele comunităţi creştine.

Cum era văzută credinţa în primele secole creştine? Pentru ce oamenii erau în stare să moară pentru credinţa lor, iar acum facem atât de puţin pentru credinţa noastră?

Efectiv, credinţa că Iisus Hristos a murit şi a înviat pentru mântuirea neamului omenesc era atât de puternică, încât creştinii primelor secole nu ezitau să-şi dea viaţa mai degrabă pentru Hristos decât să renunţe la credinţa lor. Doctrinele păgâne prezentau învăţături iluzorii, iar oamenii se mulţumeau doar să ofere sacrificii înaintea altarelor zeilor, fără a afla răspunsuri la întrebările existenţiale ale umanităţii: de unde venim? de ce ne naştem? unde vom merge după moarte? Creştinii primelor secole erau atât de convinşi că omul vine de la Dumnezeu, că s-a născut pe acest pământ deoarece Dumnezeu are un plan de iubire pentru el, că va merge la Dumnezeu Creatorul său, încât nici chiar torturile şi moartea fizică nu-i înspăimântau. Mai mult, trebuie ştiut faptul că, până la era creştină, locul unde erau depozitaţi morţii purta numele necropolis, adică oraşul morţilor. Creştinii, datorită credinţei lor de nezdruncinat în învierea morţilor, au transformat însăşi denumirea locului unde se odihnesc morţii în kimiterion, adică dormitor, loc de dormit în aşteptarea învierii. Învierea Mântuitorului, Primul născut dintre cei morţi, a devenit pârga şi dovada grăitoare a propriei noastre învieri. Scopul omului este acela de a trăi veşnicia în compania Creatorului său. Viaţa spirituală creştină hrăneşte în noi dorinţa după această viaţă, cum spunea însuşi Sfântul Paul: "Deoarece aţi înviat cu Iisus Hristos, căutaţi cele de sus unde se află Hristos, la dreapta lui Dumnezeu" (Col. 3, 1). Probabil creştinii de astăzi nu mai trăiesc această credinţă de nezdruncinat în Învierea Mântuitorului ca o garanţie a propriei noastre învieri. De aceea pierdem gustul după Dumnezeu, pierdem dorinţa după cer şi ne mulţumim doar cu cele lumeşti, cu o viaţă trăită în belşug material, iar viaţa spirituală este redusă de multe ori la expresia sa cea mai simplă. Duhovnici renumiţi ne arată că nu avem nimic de pierdut când mizăm totul pe Dumnezeu, dimpotrivă, avem doar de câştigat, iar bunul cel mai de preţ după care aspiră tot omul este însuşi Dumnezeu.

Când credeţi că a apărut ruptura între ceea ce credem şi ceea ce trăim?

Sfântul Iacob spune în scrisoarea sa: "Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?... Credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea" (Iac. 2, 14-18). Deseori simţim în trăirea credinţei contemporanilor noştri o ruptură între ceea ce ei cred şi ceea ce ei trăiesc. Duminica, la Sfânta Liturghie trăim experienţa morţii şi Învierii Mântuitorului în jertfa euharistică, însă în timpul săptămânii viaţa se derulează ca şi cum nu ar fi existat acea experienţa trăită duminică. Viaţa de credinţă şi viaţa de toate zilele devin două căi paralele care riscă să nu se întâlnească niciodată. Mergem la biserică doar să ne facem datoria de duminică, în rest, faptele noastre sunt departe de a transpune în practica cotidiană învăţămintele primite duminică la Sfânta Euharistie. Sfântul Iacob ne-ar spune şi nouă astăzi: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Credinţa era ceva vital pentru primii creştini. Ei aşteptau cu nerăbdare întoarcerea în slavă a Mântuitorului. Astăzi ne lăsăm prea repede ademeniţi de tot felul de profeţii mincinoase şi false ce înspăimântă mare parte din contemporanii noştri, chiar şi în rândurile creştinilor. Sfântul Pavel ne spune clar, Mântuitorul va veni, însă, până la venirea sa, noi suntem datori să-l mărturisim şi să trăim în conformitate cu învăţătura sa, în spiritul Fericirilor. Atunci când ataşamentul profund la persoana lui Hristos nu mai este atât de puternic precum era la creştinii din antichitate, se produce această ruptură între credinţă şi fapte. Credinţa noastră nu mai inspiră faptele, iar faptele nu mai sunt reflecţia credinţei noastre. Doar armonia dintre ele ne repoziţionează în lumina Evangheliei, Vestea cea Bună pentru oamenii tuturor timpurilor.

Martiriul a devenit pentru Biserica antichităţii modelul suprem de trăire a vieţii creştine

Care a fost şi este rolul monahismului în istoria Bisericii? De ce credeţi că a scăzut vocaţia monahală astăzi?

Încă de la începuturile vieţii monahale în creştinism rolul lui a fost acela de a trezi neîncetat conştiinţa credincioşilor şi încrederea în valorile fundamentale propovăduite de Hristos în Evanghelie. Până în secolul al IV-lea, creştinii arătau dragostea lor faţă de Mântuitorul prin suportarea torturilor, uneori de nedescris, şi chiar prin vărsarea sângelui în timpul persecuţiilor. Martiriul a devenit, pentru Biserica antichităţii, modelul suprem de trăire a vieţii creştine. După Edictul din Milan, în anul 313, prin care împăratul Constantin cel Mare acorda libertate de expresie credinţei creştine, martiriul sângeros a devenit o raritate pentru Biserică. Atunci, Sfinţii Pahomie, Antonie cel Mare, Vasile al Cezareii au propus un stil de viaţă de şi asceză prin care să arate ataşamentul lor faţă de Hristos în viaţa de zi cu zi. Astfel a luat naştere viaţa monahală. Din ce în ce mai mulţi bărbaţi, iar în curând chiar şi femei, se retrag din oraşe în pustiu unde fondează adevărate oaze de trăire a spiritualităţii şi unde vin oameni de pretutindeni pentru a cere sfaturi duhovniceşti, a-şi mărturisi păcatele, a pleca cu sufletul mulţumit şi împăcat cu Dumnezeu. Viaţa monahală a devenit foarte repede în creştinism perla preţioasă din Evanghelie pe care mulţi o căutau, iar când au găsit-o, au lăsat toate spre a o dobândi. Sfântul Atanasie cel Mare ne povesteşte astfel începuturile vieţii monahale a Sfântului Anton cel Mare: "Într-o zi a intrat într-o biserică şi tocmai se citea pasajul din Evanghelie: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor, vino şi urmează-mă, şi vei avea o comoară în ceruri" (Mt. 19, 21). Antonie a înţeles această invitaţie ca şi cum i-ar fi fost adresată personal, a ieşit din casa Domnului… a vândut tot ce avea, a împărţit totul săracilor, a încredinţat-o pe sora lui fecioarelor consacrate, iar el a plecat în pustiu pentru a trăi în asceză" (Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, 2-3). Viaţa monahală a devenit atât de importantă pentru viaţa Bisericii, încât pentru perenitatea ortodoxiei credinţei s-a instaurat foarte repede în Orient ca episcopii să fie aleşi din rândurile monahilor, tradiţie care continuă şi astăzi în Biserica Ortodoxă. Foarte repede, Occidentul a fost fascinat de stilul de viaţă monahală iniţiat în Orient. Fericitul Augustin a fondat un stil de viaţă monahală în care contemplaţia Scripturilor, viaţa spirituală autentică, apostolatul făceau parte din trăirea cotidiană a monahilor. Ceva mai târziu, Sfântul Benedict din Nursia a sistematizat şi scris o Regulă de viaţă pentru monahii din partea occidentală a Imperiului. Progresiv, atât în Orient, cât şi în Occident, mănăstirile, din ce în ce mai numeroase, au devenit adevărate focare de spiritualitate şi de viaţă culturală. Principiul de bază al vieţii monahale era acela de a miza totul pe Dumnezeu prin trăirea sfaturilor evanghelice: castitate, ascultare şi sărăcie. Astăzi mănăstirile, în special în Occident, sunt din ce în ce mai depopulate. Viaţa monahală joacă acelaşi rol ca în antichitate şi în Evul Mediu, însă valorile promovate de aceasta nu mai ating sufletele contemporanilor. Într-o societate în care se valorizează tot mai mult succesul, cariera, puterea financiară şi sexul, viaţa monahală propune trăirea umilităţii, a ascultării, a sărăciei, a castităţii. Sunt valori care merg în contrasens cu ceea ce promovează societatea. Şi totuşi, dacă revenim la Evanghelie, Fericirile proclamate de Mântuitorul nu sunt şi ele în contrasens cu imaginea pe care oamenii timpului său o au despre fericire? A-L alege pe Hristos înseamnă a renunţa la sine însuşi pentru a-şi încredinţa viaţa altuia, înseamnă a spune asemenea Sfântului Petru: "La cine să mergem, Doamne? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (In. 6, 68).

Părinte Lucian Dîncă, pentru ce aţi ales monahismul? E uşor să fii monah în zilele noastre?

Viaţa monahală m-a fascinat dintotdeauna. După mai multe încercări şi reflecţii am decis, cu ajutorul Domnului, să mă înscriu şi eu în marea aventură a vieţii alegând monahismul apostolic după spiritul insuflat de Fericitul Augustin. În secolul al V-lea, episcopul Hiponei a fondat, în palatul episcopal, o comunitate de tineri pe care îi pregătea pentru viaţa apostolică. Mulţi dintre ei au devenit preoţi şi episcopi. Programul comunităţii consista într-o trăire temeinică a vieţii spirituale forjate prin meditarea Scripturilor, formarea teologică şi iniţiere în vederea trăirii sfaturilor evanghelice de curăţie, ascultare şi sărăcie după exemplul Mântuitorului. Stilul de viaţă monahală augustiniană corespunde aspiraţiilor mele spirituale şi dă sens existenţei mele creştine şi umane. Nimic nu mi se pare mai frumos pe lume decât a-ţi consacra propria viaţă slujirii Bisericii lui Hristos prin angajarea întregii fiinţe, trup şi suflet. Misiunea la care mă simt chemat de Mântuitorul este exigentă, uneori dificilă, însă roadele spirituale sunt pe măsură, căci ce ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, însă sufletul şi l-ar pierde? (Mc. 8, 36). Dezvoltarea vieţii spirituale, practicarea carităţii în spirit evanghelic, înrădăcinarea existenţei mele creştine în trăirea virtuţilor, abandonul total în mâinile voinţei lui Dumnezeu, toate aceste elemente care-mi îmbogăţesc sufletul, îl preamăresc pe Domnul şi-mi procură deja de pe acest pământ o pregustare a bunurilor viitoare sunt rodul milostivirii lui Dumnezeu şi a rugăciunii stăruitoare şi încrezătoare. Viaţa monahală oferă lumii mărturia că, în ciuda societăţilor în perpetuă schimbare şi a valorilor promovate amăgitoare, viaţa spirituală, profund înrădăcinată în Cuvântul biblic, este garanţia sigură a ajungerii la bucuria fără de sfârşit unde Hristos va fi totul în toţi (Col. 3, 11). Harul este cel care purifică omul, îl sfinţeşte şi-l înalţă spre Dumnezeu.

Pasionat de patristică şi istoria Bisericii primare

Părintele Lucian Dîncă este superiorul Augustinienilor Asumpţionişti din Bucureşti, o congregaţie apostolică fondată în Franţa, la jumătatea secolului al XIX-lea, de către părintele Emmanuel dâAlzon, urmând modelul Sfântului Augustin. Harisma fondatorului este aceea de a inspira în Biserica Catolică oameni meniţi să dedice întreaga lor existenţă iubirii faţă de Hristos şi faţă de ceea ce a iubit el mai mult, Maica Domnului şi Biserica. Călugării Asumpţionişti sunt prezenţi pe cele patru continente şi desfăşoară activităţi pastorale pe plan social, ecumenic şi doctrinal. După perioada de formare iniţială la viaţa consacrată, părintele Dîncă a făcut studii de master şi doctorat în teologie patristică la Universitatea Laval din Quebec, Canada. În 2003 este hirotonit preot şi activează în Arhidieceza de Quebec timp de cinci ani. Între 2008 şi 2010 a predat teologie patristică la Facultatea de Teologie din Firenze, Italia. Din toamna anului 2010, părintele Lucian este superiorul Mănăstirii Asumpţioniştilor din Bucureşti şi directorul bibliotecii bizantine a Centrului "Sfinţii Petru şi Andrei". Cercetările sale sunt în domeniul patristicii, istoriei Bisericii din antichitate şi literaturii clasice elene şi latine.