Tinerii de astăzi nu fug de Biserică şi de spiritualitate, ci, mai degrabă, sunt „ajutaţi” să uite de credință din cauza noianului de informaţii, de oferte, de tentaţii din care nu mai ştiu ce să aleagă. De aceea „educaţia religioasă este foarte importantă în formarea tânărului, pentru că trăim într-o lume din ce în ce mai secularizată, în care sunt din ce în ce mai marginalizate valorile creştine”. Despre problemele complexe cu care se confruntă tinerii și despre pastoraţia pe care o face profesorul la şcoală în cadrul orei de religie am dialogat cu prof. dr. Denisa Mănoiu, inspector şcolar pentru disciplina religie ortodoxă, mentor, formator, expert în management educaţional şi profesor de religie la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi” din Iaşi.
Putem pune semnul egal între pastoraţie şi educaţie?
Cred că se poate gândi în termeni de sinonimie, pentru că tot un fel de pastoraţie este şi ceea ce face profesorul la şcoală, în sensul de a orienta gândirea, de a ajuta, de a fi alături şi împreună cu ceilalţi, colegi profesori şi elevi deopotrivă. Profesorul împleteşte informalul cu formativul, astfel că pastoraţia este prezentă în şcoală, însă într-o formă informală, pentru că profesorul, şi ne referim în special la profesorul de religie ortodoxă, îi ajută pe copii, îi informează, dar în acelaşi timp îi îndrumă spre pridvorul bisericii. Şi aici aş dori să fac o paranteză, pentru că s-a tot bătut monedă şi astăzi se tot spune că profesorul de religie îndoctrinează copiii, că vine cu tot felul de lucruri impuse de Biserică, însă lumea nu a înţeles şi unii sunt răuvoitori şi nu au vrut să înţeleagă sau au distorsionat. Este un contrast izbitor între ceea ce s-a întâmplat la Revoluţie, când oamenii care au ieşit pe străzi şi s-au jertfit pentru libertate Îl căutau pe Dumnezeu şi spuneau „Tatăl nostru”, şi ceea ce se întâmplă astăzi. Unii nici măcar nu cunosc programa de religie, nu ştiu ce face profesorul de religie, dar îşi dau cu părerea. Ni s-a pus aşa o pecete, că noi facem rugăciuni, cântecele, că îi mai şi obligăm pe copii să scrie în caiete. Nu, noi facem o predare metodico-pedagogică în şcoală şi plecăm de la o programă foarte bine gândită, pliată pe particularităţi de vârstă: vorbim despre credinţa noastră ortodoxă, vorbim şi despre celelalte confesiuni, dar şi despre istoria religiilor. Nu e o gândire obtuză şi o încorsetare în această programă, dar lumea nu ştie şi pică în păcatul acela al judecării aproapelui fără să aibă date concrete, clare, de la oameni pregătiţi, care pot să spună aceste lucruri.
Ţine pur şi simplu de normalitate să-ţi cunoşti religia, să te iniţiezi în tainele credinţei tale, ceea ce facem în ciclul primar şi gimnazial, iar mai apoi la liceu să abstractizezi şi să faci corelaţii cu alte confesiuni, religii etc. Noi nu îndoctrinăm, facem această pastoraţie pentru că, până la urmă, să-ţi cunoşti religia este şi o chestiune culturală. Chiar vreau să subliniez aici că un om fără cunoştinţe de religie are o deficienţă culturală, pentru că totul este legat de religie, de la monumente de artă şi până la anumite abordări sociale.
Pastoraţia noastră este una metodico-pedagogică în duhul credinţei, pentru că suntem profesori de religie ortodoxă. Cum spuneam, profesorul de religie, prin informaţiile pe care le oferă, îi aduce pe copii, pe tineri, până în pragul bisericii. De aici, cine doreşte să intre dincolo de prag o face prin credinţă proprie, prin propria convingere interioară, prin raportarea la viaţa liturgică. Această credinţă, această convingere nu se poate insera oricum, dar cunoscând anumite lucruri, tu, adolescentul, tânărul, te poţi ruga ca Dumnezeu să-ţi deschidă larg această perspectivă.
Unde se termină pastoraţia profesorului şi unde începe pastoraţia preotului?
Pastoraţia profesorului de religie şi pastoraţia preotului ajung să se întrepătrundă, să existe de la un punct o anumită conexiune şi comuniune. Pastoraţia preotului nu se termină la uşa bisericii, iar pastoraţia profesorului de religie nu se încheie la uşa şcolii. Cum spuneam, profesorul de religie aduce copilul, adolescentul, în pridvorul bisericii, iar acesta, în măsura în care doreşte să descopere, este însoţit de către preot în profunziumea Sfintelor Taine. Este o complementaritate, se îmbină anumite lucruri, noi îndrumăm, îi învăţăm, însă da, există şi anumite diferenţe, pentru că preotul merge foarte mult pe catehizare, pe învăţarea practică în biserică şi prin exemplul propriu. Iar preotul este prezent în viaţa oamenilor şi în afara sfintelor slujbe.
Fiecare profesor face pastoraţie, sau doar cel de religie?
A păstori înseamnă a fi alături de cineva, a-l proteja, a-l îndruma, a lucra împreună pentru binele tuturor. Prin natura muncii lui, prin ceea ce face, profesorul de religie este mai apropiat de copii, la ora de religie a devenit o uzanţă ca profesorul să fie deschis şi să răspundă tuturor întrebărilor venite din partea copiilor, este o apropiere firească. De multe ori poate face rabat şi lasă tema pe care o are în ziua respectivă, se abate de la programă, aşadar, pentru a se ocupa de problemele şi discuţiile pe care în special adolescenţii le ridică la un moment dat. Lucru aproape imposibil la o altă disciplină.
Profesorul de religie are avantajele lui, copiii iubesc ora de religie, dovada fiind numărul mare de participanţi la olimpiade, dar şi o cruce mai grea de dus, pentru că el munceşte la fel de mult ca şi ceilalţi, dar nu întotdeauna îi sunt recunoscute meritele.
„Tinerii vor să afle anumite lucruri pentru că acestea completează ceva în viaţa lor”
Cât este de importantă educaţia religioasă în formarea tinerilor?
Vreau să fiu realistă şi vă dau un răspuns cât se poate de sincer şi de ancorat în realitate. Educaţia religioasă este foarte importantă în formarea tânărului care şi-o doreşte, pentru că trăim într-o lume din ce în ce mai secularizată, în care sunt din ce în ce mai marginalizate valorile creştine. Tânărul, adolescentul din ziua de astăzi, doreşte să facă ora de religie atâta timp cât răspunde unor nevoi personale. Trebuie să recunoaştem că sunt zone în care lucrează Dumnezeu şi nu noi. Dumnezeu lucrează în sufletele oamenilor şi oamenii au raţiune interioară pe care o pun în practică. Asta se întâmplă şi cu tinerii: simt că au nevoie de ceva, vin la ora de religie, rămân la ora de religie, vor să afle anumite lucruri pentru că simt că acele lucruri completează ceva în viaţa lor. Bineînţeles că ţine şi de măiestria didactică, de modul de a fi al profesorului, de carismă, de vocaţia lui, dacă ştie să şi-o manifeste, să-i ţină acolo la modul voliţional.
Educaţia religioasă este foarte importantă în formarea lor pentru că, obiectiv vorbind, îţi oferă nişte repere pe care societatea de astăzi nu ţi le mai dă. Eşti într-un noian cu tot felul de informaţii, de oferte, de tentaţii din care nu mai ştii ce să alegi. Şi tinerii spun că au nevoie de nişte repere: „cum e mai bine să?”, „ce spune în privinţa unui anumit aspect Biserica?”. Îi interesează aceste lucruri şi este cunoscut faptul că despre Biserică s-a tot căutat, s-a tot scormonit pentru a scoate la iveală tot felul de lucruri negative, tot răul pe care unii l-au rostogolit şi l-au mistificat. Dar iată că Dumnezeu, din lucrurile acestea rele, face ceva minunat şi bun, determinându-i pe tineri să fie interesaţi de un anumit fenomen. Ei caută să afle informaţii din ambele surse, şi nu se mai mulţumesc doar cu prezentarea dintr-o singură perspectivă, cum se întâmplă deseori în spaţiul mediatic pe anumite subiecte. Tinerii îşi doresc să vadă în tine, în profesorul de religie, un om normal care se mai uită şi la televizor, care urmăreşte ştirile, care este ancorat în viaţa cetăţii. Ei vin la ora de religie şi întreabă anumite lucruri, solicită lămuriri sau iniţiază dezbateri pe marginea unor subiecte prezentate la televizor, în mass-media etc. Datorită faptului că tinerii au un anumit bagaj de cunoştinţe, câmpul informaţional este foarte larg pentru ei, tu, ca profesor de religie, trebuie să îi aduci în zona aceea a prezenţei lui Dumnezeu în care ei să înţeleagă raţiunea acestei prezenţe în viaţa lor. Dar nu oricum, ci într-un fel în care să şi-o poată împropria cu scopul final de a le facilita alegerea din noianul de tentaţii şi „minunăţii” care îi fascinează şi nu mai ştiu la un moment dat ce să aleagă. În tot acest zgomot, ora de religie le oferă tinerilor o oază de bucurie şi de linişte.
Medii diferite, probleme diferite
Care sunt problemele adolescenţilor de astăzi?
Problemele lor sunt multe, diverse şi acutizate în ultimul timp. De la o viaţă libertină pe care tot le-o împinge noua abordare mondială de tipul „faci ce vrei, când vrei, cum vrei”, fără reguli, fără nimic, până la probleme legate de avort, de contracepţie. Este trist că li se livrează nişte idei şi produse în aşa fel încât exclud alternativa. De exemplu, dacă le spui că au ca alternativă abstinenţa, trebuie să le explici totodată şi de ce, și le explicăm că psihicul lor, mentalul lor trebuie să ajungă la o anumită maturitate când pot să discearnă ce să facă. Sau că este bine să treacă prin anumite faze şi nu să se arunce direct în vâltoare, pentru că la un moment dat nu mai deţii controlul.
Aşadar, problemele lor sunt multe, dar sunt ele aceleaşi şi în mediul urban, şi în cel rural?
Mulţi părinţi din mediul rural, prea mulţi din păcate, neavând locuri de muncă, au plecat pe drumul lor de bejenie în străinătate, iar copiii sunt lăsaţi în grija rudelor şi suferă sufleteşte din cauza depărtării. Apoi, mulţi suferă pentru că sunt captivi mediilor viciate în care părinţii au diverse dependenţe care i-au copleşit, în special dependenţa de alcool. De asemenea, sunt şi foarte mulţi copii săraci. Însă în mediul rural parcă lipsurile îi aduc mai mult pe aceştia către biserică, pentru că în biserică găsesc sprijin, „părintele îi ajută de fiecare dată”. Am întâlnit mulţi copii care mi-au spus: „Merg la biserică pentru că părintele mă ajută, mă îmbracă, mă hrăneşte, mă ascultă” etc.
Pe de altă parte, în urban modernizarea oferă o paletă largă de activităţi care distrag foarte bine de la spiritualitate, te fac să uiţi de biserică. Părinţii, fără să generalizez, sunt indiferenţi, au uitat de educaţia religioasă, au uitat că e bine să facă religie în şcoală pentru că îi ajută şi ca mod de gândire, pentru a fi obiectivi când vine momentul să discearnă. Părinţii au uitat, de asemenea, că se pot culturaliza şi prin spiritualitate şi preferă să meargă spre ceea ce numesc eu „modă culturală”: vacanţe exotice, staţiuni de schi, cinematograf, teatru ori operă. Am avut elevi născuţi în Iaşi care nu ştiau unde este Mitropolia, monument istoric de referinţă, dar ştiau nume de staţiuni din Alpi. Şi mă întreb ce fel de culturalizare este aceasta? Nu este culturalizare, este o dezrădăcinare a mentalului prin adoptarea unor mode precum cea amintită mai sus şi combinată cu moda cumpărăturilor, a petrecerilor glamuroase etc. Mai există unii părinţi care sunt adepţii ideii că psihologul face suficient şi nu mai au nevoie de preot, de Biserică. Și ne întoarcem astfel spre creştinismul primar, în care să-i învăţăm pe oameni ce înseamnă prezenţa lui Hristos în viaţa noastră, să-i învăţăm din nou să se întâlnească cu Biserica, şi nu doar să se întâlnească, ci să conştientizeze că Biserica suntem noi toţi. Dacă în mediul rural colegii profesori se confruntă cu probleme legate de sărăcie, şi de multe ori le aduc copiilor mâncare, caiete sau haine, profesorii din urban duc totuşi o luptă mai grea, pentru că au de-a face cu distrugerea de conştiinţe şi drept urmare încearcă din răsputeri să-i întoarcă cu faţa către Hristos. Ştiţi, sunt anumiţi oameni care trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi îţi reproşează că nu trebuie să-i vorbeşti copilului despre moarte, pentru că îl traumatizezi. Dar moartea este o realitate. Este tristă şi nocivă în acelaşi timp acea existenţă transformată de către socialul nostru într-o aparentă viaţă eternă în care nici nu trebuie să vezi că mori. Aceasta este problema majoră cu care se confruntă profesorul de religie în mediul urban: de a arăta că ora de religie este importantă atât pentru sufletul elevilor, cât şi pentru formarea lor culturală.
Ce se poate face?
În mod cert este nevoie de o revigorare a familiei, de coborâre din nou a preotului în cetate şi de a aduce familia din nou în biserică prin intermediul modelului personal şi al faptei concrete. Putem crea din nou comuniunea şi comunitatea prin relaţionarea directă, să punem în practică, de ce nu, agapa creştină ce se practica odată, pentru a ne bucura astfel împreună în Hristos. Noi ne întâlnim la biserică, dar nu ne cunoaştem cu adevărat. Şi asta trebuie să facem: un efort minim de a cunoaşte bucuria sau suferinţa celui de lângă noi, cu care ne rugăm împreună în biserică. Astfel se creează comuniunea între oameni, iar copilul meu, venind cu mine în biserică, va învăţa că aici găseşte tot ce are nevoie din punct de vedere spiritual, hrana vie Care este Hristos, prin Sfintele Taine, soluţii la probleme, dar şi din punct de vedere material, pentru că în biserică ne ajutăm reciproc. Şi de aici, din biserică, se va îndrepta şi spre şcoală ideea clară de comunitate, că trebuie să lucreze spre binele copiilor atât profesorii, cât şi părinţii. Faptele personale, comuniunea între oameni - de acolo trebuie plecat, să mutăm, dacă vreţi, agapa creştină de pe Facebook în realitate, în Biserică. Modelul personal poate schimba în bine societatea şi cred că asta vrea Dumnezeu de la noi: faptele să vorbească pentru noi.
Ceea ce spuneţi se întâmplă, poate în mod paradoxal, în Occident, unde românii din diasporă se întâlnesc la Sfânta Liturghie şi la agapa de după. Se află într-o comuniune mult mai strânsă în bisericile de acolo, avându-l în centru pe preot.
Da, într-adevăr, Biserica renaşte în diasporă, pentru că românii de acolo au gustat pâinea amară a străinătăţii, a dezrădăcinării de locurile natale, de valorile morale ale credinţei strămoşeşti. Şi simt că au nevoie de cei ai lor, vor să se regăsească pe ei şi să regăsească Ortodoxia adevărată. Şi de aceea o trăiesc frumos şi real în biserică, cu preotul în mijlocul lor. Pe când la noi, în ţară, este de lucrat şi de desţelenit. Dar trebuie să facem lucrul acesta pentru a rezista valului de desacralizare care vine.
