„Noi trebuie să ne vedem istoria pe stradă“

Unele dintre clădirile-monument ale României au fost salvate, fiind restaurate cu costuri uriaşe. Altele nu au avut acelaşi noroc. Abandonate din lipsa banilor, a neglijenţei sau a unei educaţii deficitare a populaţiei sau a administraţiilor locale, unele dintre aceste clădiri se degradează de la o zi la alta, generând un peisaj cultural-istoric trist. Despre soluţiile care ar putea salva ce a mai rămas din patrimoniul naţional, într-o discuţie cu Vasile Munteanu, directorul Direcţiei judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.

Pentru început, o să vă rog să ne explicaţi ce condiţii trebuie să îndeplinească o clădire pentru a fi clasată monument istoric?

Chiar dacă nu am fi specialişti în acest domeniu, sunt câteva criterii pe care ni le dă bunul simţ: vechime, valoarea arhitectonică, valoarea memorială a unei clădiri. Raportarea la trecut noi o facem de câte ori este nevoie şi o facem şi atunci când credem că ne-am săturat de modelele trecutului. De pildă, Bojdeuca lui Creangă - prin cuvântul monument înţelegem ceva monumental, de obicei, o clădire de mari dimensiuni, sofisticată, din materiale preţioase. Ei bine, aici nimic din toate acestea; este o clădire mică, din paiantă, o casă de margine de târg, dar vedeţi câtă fluctuaţie de public este acolo, pentru că există duhul scriitorului, care învăluie totul.

Mai sunt şi alte criterii. Spre exemplu, poţi declara câteva monumente istorice într-o anumită zonă, doar pentru a păstra, să spunem, un anumit regim de înălţime. Aici unii nu vor fi de acord cu mine, din raţiuni urbanistice. Dar, dacă ai acceptat un bloc cu zece etaje într-un loc, de fapt ai deschis o cutie a Pandorei şi cei din vecinătate vor revendica şi ei dreptul de a verticaliza. În felul acesta, foarte multe zone din Iaşi au avut de suferit, profitându-se de absenţa unei legi a patrimoniului, care a fost adoptată abia în 2001. Vă dau cazul zonei Zlataust, casa Teodorenilor, Casa "Otilia Cazimir", Biserica "Sf. Ioan Gură de Aur".

În România niciun proprietar nu a dorit să-şi claseze casa

Care e procedura care trebuie urmată de persoanele particulare care deţin o clădire ce ar putea fi clasată monument istoric?

Clasarea unui monument aflat în proprietate particulară, tehnic vorbind, nu poate fi făcută de noi, Direcţia de Cultură, decât la cererea proprietarului. Din câte ştiu eu, în România niciun proprietar nu a dorit să-şi claseze casa. Mai pe înţelesul tuturor, dacă mâine am descoperi, printr-o minune, o casă care a aparţinut lui Ştefan cel Mare şi pe care a lăsat-o moştenire urmaşilor pe cale civilă, n-am putea să o clasăm. Asta se întâmplă cu foarte multe conace, care au fost revendicate în momentul de faţă şi care nu fuseseră clasate, pentru că au fost transformate în sedii de I.A.S., de C.A.P., brigăzi de tractoare în cel mai bun caz. Şi-atunci avem o mare neputinţă în a ne completa lista. Legea spune că există şi o clasare din oficiu, dar care se referă doar la clădirile aflate în patrimoniul public sau religios.

Ce modificări suferă statutul unei clădiri după ce este clasată?

Există un statut special al clădirii, este protejată, atât de protejată încât proprietarii văd această protecţie ca pe o corvoadă. Există interdicţii pe care le au proprietarii şi este greu, într-o lume în care spui că proprietatea este sacră, inviolabilă, că fiecare dispune de proprietatea sa aşa cum doreşte, să vezi că o proprietate a ta este grevată de atâtea servituţi. Nu mai poţi să-ţi repari casa decât după un proiect pe care îl întocmeşte un arhitect acreditat de Ministerul Culturii, nu mai poţi să o transformi după gustul propriu; nici măcar nu o poţi vopsi în culorile pe care le doreşti, nemaivorbind de o greutăţile în a transforma interioarele. În acelaşi timp însă, clădirile sunt şi protejate. În jurul lor, pe o rază de o sută de metri, în mediul urban, este instituită o zonă de protecţie. Asta nu înseamnă că pe o rază de o sută de metri nu se poate construi nimic, ci se construieşte cu reglementări, cu aprobări. Pentru monumentele de categorie B, adică cele de importanţă locală şi zonală, dosarul este judecat la Iaşi, de către o comisie independentă. Aici sunt şi câteva sincope. Această comisie se întruneşte în biroul meu, decide asupra unor construcţii care se ridică sau nu în oraşul nostru, eu nu fac parte din acea comisie, acea comisie nu semnează avizele finale, iar eu le semnez, chiar dacă nu sunt de acord. Sunt, deci, nişte contradicţii, dar avem totuşi o comisie formată din profesori universitari de la Facultatea de Arhitectură, Universitatea Tehnică, de la Facultatea de Istorie, persoane care nu sunt angajate ale Ministerului Culturii sau ale Direcţiei, şi-atunci putem conta pe libertatea lor de gândire şi de expresie.

Proprietarii săraci nu pot restaura clădirile cu valoare de monument

Vorbeaţi de această protecţie. Totuşi, simpla apartenenţă a unei clădiri la lista monumentelor istorice este suficientă pentru a-i asigura supravieţuirea?

Se pare că nu, pentru că în cele din urmă nu o lege protejează, ci acţiunile care se întâmplă zi de zi asupra unui monument. Legea nu prevede ce se întâmplă atunci când o persoană este pauperizată complet. Nu prevede decât obligaţia acelei persoane de a-şi îngriji casa şi de a o face să arate bine. Însă eu am semnalat în nenumărate rânduri că sunt atâţia bătrâni care s-au trezit cu moşteniri după zeci de ani uneori, care sunt complet ruinaţi. Avem atâtea case care au fost proprietate privată, statul comunist le-a naţionalizat, le-a folosit 60 de ani, iar acum le-a retrocedat, de cele mai multe ori unor persoane care au fost timp de 60 de ani marginalizate, cu membri închişi la Aiud, Gherla, la Canal sau în altă parte, cu copii care au fost daţi afară din şcoli pentru că nu aveau origine sănătoasă, au avut slujbe prost plătite sau meserii marginale şi s-au trezit acum moştenind un palat. Cum să-l aducă la standardele pe care le-am dori fiecare dintre noi pentru un monument istoric? Şi-atunci, fie vedem aceste monumente abandonate şi degradându-se sub ochii noştri, fie aceşti oameni au fost pradă uşoară pentru tot felul de grupuri interesate în achiziţia unor asemenea imobile (acea vestită mafie imobiliară).

Cred că va trebui legiferat din nou, pentru că monumentele aflate în proprietate particulară - şi acestea sunt marea problemă - nu pot fi reabilitate în momentul de faţă fără contribuţia financiară a statului, într-un anumit cuantum. Cred cu tărie că în momentul în care pui restricţii unei persoane în ce priveşte proprietatea sa, trebuie să vii şi cu măsuri compensatorii. Nu-l poţi obliga să-şi păstreze proprietatea după anumite cerinţe, fără să-l şi ajuţi în acest sens. Va trebui să avem un sprijin financiar şi pentru restaurarea monumentelor istorice. Pentru că restaurarea are un cost dublu sau chiar triplu faţă de construcţia nouă.

Apoi, în Iaşi avem o serie de case abandonate prin anii â60-â70, atunci când populaţia evreiască a plecat masiv înspre Israel, nerevendicate până în momentul de faţă (probabil n-au mai fost urmaşi), dar care, după plecarea proprietarilor, au fost ocupate abuziv de persoane cu mari probleme sociale (familii dezorganizate, oameni ai străzii etc). Cum putem prin legile pe care le avem să restaurăm acel monument, care mai întâi de toate ar trebui evacuat? Problema socială şi umană se află chiar înaintea interesului unui monument. Poţi să evacuezi în momentul în care oferi oamenilor o locuinţă socială, ori noi nu am făcut din păcate nimic în acest sens.

Şi totuşi, domnule Munteanu, în alte părţi s-au putut restaura astfel de clădiri. Mă gândesc la centrul vechi al oraşului Botoşani, aflat până nu demult într-o situaţie asemănătoare cu cea despre care vorbeam.

Prioritatea noastră au fost clădirile emblematice ale oraşului. Să nu uităm că numai în urmă cu 4-5 ani, la Iaşi nu exista nicio clădire începută: sediul Filarmonicii stătea cu schele de vreo 20 de ani şi abia se termina Muzeul Unirii, Palatul Copiilor era un focar de infecţie în centrul Iaşilor, Biblioteca Universitară era complet nerezolvată, despre Biserica Armenească se spunea că este în colaps şi că nu mai există nicio soluţie care să o aducă într-un stadiu final, la Teatrul Naţional de 25 de ani se juca în frig şi în praf. Astea au fost priorităţile, pentru că avem nevoie de locurile simbol ale oraşului. Noi avem o zestre imensă, care a fost neglijată multe decenii la rând.

Unde s-au găsit persoane responsabile, s-a găsit şi soluţia.

Dacă facem acum o plimbare ce începe din Copou, vom vedea o altă faţă a oraşului: Casa Racoviţă (Centrul Cultural Francez), care este restaurată, apoi vizavi fostul Centru Cultural German, care arată bine, Universitatea, Palatul Cantacuzino, locul în care a locuit regina Maria, în timpul Primului Război Mondial (Palatul Copiilor), care a avut parte de o restaurare exemplară, Biblioteca Centrală Universitară, un model de restaurare, Spitalul Militar (Şcoala fiilor de ofiţeri), Casa Pogor, Muzeul Unirii, Biserica Armenească. Apoi avem lucrări care continuă la Palatul Culturii, Mănăstirea "Trei Ierarhi" va fi dezvelită (în sfârşit!) după 20 de ani anul viitor, Casa Orest Trafali, lucrările de la Mitropolie, Teatrul Naţional care deja şi-a dat jos schelele, Casa Balş din clădirea Filarmonicii, care deja a fost reabilitată. Nou-venite în această familie a restaurărilor sunt Biserica Banu şi Biserica "Sf. Sava", care vor fi finalizate la anul.

Ce se întâmplă cu celelalte clădiri, cele care dau farmecul aşezării de odinioară, aşa-zisa arhitectură minoră?

Ştiu că asta urma să mă întrebaţi. Într-adevăr, acestea pigmentează şi dau romantism zonelor şi poate chiar demnitate istorică. A fost mai întâi un proiect legat de strada Cuza Vodă, în valoare de 20 milioane de euro, care s-a discutat foarte serios anul trecut. Dar finanţatorul, care era o instituţie europeană, a pus o condiţie: eu nu pot să discut cu 300 de proprietari, vreau un singur partener, care ar fi trebuit să fie Primăria. Ei, pentru că acolo s-au făcut vânzări, tot soiul de succesiuni, era vorba de peste 300 de proprietari şi alţi chiriaşi, care au refuzat să renunţe timp de doi ani la casele lor, în vederea restaurării. Acei bani s-au pierdut şi nimeni nu vede cum se vor putea pune de acord 300 de oameni ca să restaureze un corp monolitic.

În ceea ce priveşte celelalte case din oraş, principalii duşmani ai caselor sunt chiar proprietarii lor. Mulţi încearcă să-şi extindă construcţiile pe verticală. Noi ducem o muncă de prevenţie extraordinară, încercând să împiedicăm pe cât posibil acest fenomen.

La simpozionul "Monumentul - Tradiţie şi viitor", care a avut loc pe 12 octombrie la Iaşi, aţi adus în atenţie o problemă extrem de importantă pentru comunitate - "permanentizarea schelelor" în cazul unor clădiri-monument. Cine credeţi că a avut mai mult de pierdut din acest punct de vedere, generaţia tânără, aşa cum pomeneaţi atunci, sau întreg oraşul Iaşi?

Evident că întreg oraşul. În general, eu spun că schela este o premiză a transformării în bine. Cu condiţia să nu se permanentizeze. Da, am avut exemple în care schelele au stat 20 de ani pe o clădire: la Casa Balş, chiar la Muzeul Unirii, la Casa Pogor. Or, lucrurile acestea pot duce la exasperare uneori. Iar eu cred în dimensiunea paideutică a monumentelor. Învăţăm istoria şi vizual; noi trebuie să ne vedem istoria pe stradă. Şi mă întrebam cine răspunde pentru atâta deficit de educaţie pe care-l au tinerii în momentul de faţă în oraşul nostru? Nu doar fetiţa mea de zece ani nu a văzut Biserica "Trei Ierarhi", nu au văzut-o nici cei care se află la liceu în momentul de faţă.

Aşadar, în momentul de faţă nu există o strategie sau o politică la nivel naţional privind salvarea monumentelor de patrimoniu?

În momentul de faţă, Ministerul Culturii lucrează la un nou cod al patrimoniului şi eu aştept rezolvări de la acest cod. Nu aş spune că în cele din urmă totul se reduce la bani, dar pentru nişte lucrări de restaurare banii sunt necesari sau indispensabili.

Există unele clădiri cu valoare de monument, restaurate după bunul plac al proprietarului (ferestre de termopan etc.). Pot fi sancţionaţi în vreun fel aceşti proprietari?

Mulţi dintre ei au dosare penale pentru abuzurile pe care le-au făcut. De curând, am primit formulare de tip nou pentru amenzi, care sunt în cuantum mare. Până acum noi nu am putut să aplicăm amenzi. Acum am primit aceste formulare; ne mai lipseşte un tip special de legitimaţie pentru acest lucru. Avem aliat un departament al Poliţiei - Departamentul de Patrimoniu - şi în sfârşit după ani şi ani de zile avem şi noi poliţişti specializaţi în acest domeniu, mulţi dintre ei absolvenţi ai Facultăţii de Istorie, oameni care înţeleg fenomenul. Ni s-a adus, astfel, un plus de forţă în activitatea pe care o desfăşurăm, am putut pătrunde mai lesne în controalele noastre.

Un raport al Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul construit, siturile istorice şi naturale semnala, în 2009, "predominanţa dramatic negativă a tabloului general referitor la starea patrimoniului". Există riscul ca România de mâine să nu mai ştie cum arăta România de ieri?

România, în întregul ei, nu şi-a văzut niciodată trecutul. Şi-a văzut prin ochii unor oameni avizaţi trecutul, iar educaţia este pentru toţi, dar cultura este pentru fiecare în parte. Indiferent de măsurile care se vor lua vreodată, educaţia poate creşte, nu însă şi cultura, pe care eu o consider o chestiune personală: te îmbogăţeşti tu însuţi şi-ţi formezi ochiul pentru a vedea trecutul. Dacă vorbim însă despre un peisaj cultural-istoric pe care să-l vadă România de mâine, el va exista, dar va fi mai sărac decât astăzi.