„Nouă o să ne meargă foarte bine câţiva ani de acum încolo“

▲ „Teoria economică spune: capitalul este laş. Marile companii, marile capitaluri nu intră dacă riscă. Ele nu riscă. Şi n-au intrat în anii ’90, ci mai târziu“ ▲ „Prin ’90, cei îmbogăţiţi îşi puneau neapărat ghiul pe deget. Acum îşi cumpără maşini de lux. Aceste investiţii în bunuri perisabile nu mă încântă“ ▲ „Nouă o să ne meargă foarte bine câţiva ani de acum încolo... Până va primi certificat de bună purtare şi Ucraina. În momentul în care Ucraina va fi interesantă pentru piaţa de capital, s-ar putea să nu mai fie interesantă România, indiferent ce guvernare este“ ▲ Interviu cu domnul Mircea Ciumara, fost ministru, directorul general al Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române ▲

Domnule Ciumara, ce s-a întâmplat în România din punct de vedere economic, din 1990 şi până acum? Mai întâi, ce spune un economist de specialitate, care a făcut politică, poate să existe democraţie şi libertate, fără proprietate privată?

Democraţie fără proprietate privată nu există. Cât priveşte libertatea, pot să spun că este un concept mult mai complicat... Ar putea exista, dar depinde ce înţelegeţi prin libertate...

Mă refer la libertatea în care pot funcţiona instituţiile mari într-un stat democratic.

Chiar şi în condiţiile democraţiei, libertatea nu funcţionează... După 11 septembrie 2001, în SUA, libertatea a fost foarte puternic îngrădită. Sistemul democratic nu este o garanţie a libertăţii. Libertatea individuală a fost puternic îngrădită în SUA din mai multe motive: pentru protecţie împotriva terorismului, în primul rând. În privinţa democraţiei, sunt de acord, e condiţionată de existenţa proprietăţii private. În privinţa libertăţii, aici e mai complicat, dacă ne gândim că lumea se schimbă...

„Dacă evaluam avuţia, nu se mai putea fura în linişte“

Să ne aducem aminte că, în anii ’90, când s-a pus problema instalării regimului democratic, în economie s-a spus: tot ce a fost făcut de comunism, a fost rău. De unde această idee?

Această idee a fost tendenţioasă... Dacă în ’90, o mare parte din noi eram naivi şi sufletişti, alţii ştiau precis ce au de făcut. În condiţii de turbulenţă, ei îşi făceau afacerile. Noi făceam demonstraţii în Piaţa Universităţii şi alte năzbâtii şi ei îşi strângeau bănuţii... Ne-au făcut spectacol, ca noi să nu ne dăm seama că ei, în spate, lucrează şi au lucrat foarte bine. În 1995, am încercat să facem evaluarea avuţiei naţionale, ceea ce încercase şi Antonescu, în 1940. N-a reuşit. Încercase şi Ceauşescu şi tot nu a reuşit. Preşedintele Curţii de Conturi Europene ne-a spus: nu veţi reuşi nici voi. Şi aşa a fost... N-am reuşit... Dacă evaluam avuţia, nu se mai putea fura în linişte...

De ce aveaţi nevoie de evaluarea avuţiei naţionale? Încercaţi să puneţi în mişcare piaţa de capital, să faceţi o privatizare benefică?

Să ştim exact cât avem în ţară. Dacă era ordine, nu se putea fura. Încă din â90, când au fost înregistrate primele noastre cazuri de distrugere a structurilor economice şi a tot ce vrei, când de fapt s-a furat masiv, cum se mai fură şi azi, nu s-a dorit ordine.

Înţeleg că încercaţi să faceţi puţină ordine, ca să aplicaţi ideile de privatizare, aşa cum vă cereau toate instituţiile economice internaţionale. S-a găsit metoda pieţei de capital, care începuse cu distribuirea de acţiuni sub formă de cupoane...

O întreprindere privată funcţionează mai bine decât una de stat... Pe un funcţionar de la un minister oarecare nu-l interesează dacă o întreprindere de stat de la Bistriţa-Năsăud sau Botoşani funcţionează sau nu, pe când proprietarul unei întreprinderi private este precaut. Privatizarea este o soluţie. Problema este: în folosul cui o fac? Mie, personal, puţin îmi pasă dacă proprietarul firmei se numeşte Ismail sau Popescu. Să fie locuri de muncă, să aibă oamenii salarii - asta mă interesează. Cum facem privatizarea, în favoarea cui o facem? În favoarea celor îmbogăţiţi, de după 1989, care au apărut nu se ştie de unde, brusc, cu bani pe piaţă, în favoarea unuia din Ţările Arabe sau din Statele Unite?...

„Această invazie de escroci a fost formidabilă...“

Când s-a înţeles şi am devenit conştienţi de această realitate, acum, după atâţia ani, sau chiar atunci, când eraţi la guvernare?

Din ’90 se înţelegea acest lucru... Lupta dintre capitalul autohton şi capitalul străin s-a dat dintotdeauna cu multe ascunzişuri. Cine beneficiază de facilităţi? Cei din ţară sau cei din exterior? Şi ce fel de facilităţi sunt acestea? Eu nu am negociat cu Fondul Monetar sau cu Banca Mondială. Eu am negociat cu nişte reprezentanţi ai lor, cu nişte indivizi, cu nişte persoane... Persoana cu care am negociat de la Fondul Monetar ştiam că vine din ţara X şi s-ar putea să apere interesele ţării sale. El are interes la firma Y şi s-ar putea să apere interesele firmei sale personale. M-am întâlnit cu cineva de la Fondul Monetar şi l-am întrebat: „Domnule, ce interese ai dumneata la «Shell», de vrei să-mi iei Petromidia?“. Era reprezentantul FMI şi avea interese personale la „Shell“. Nu numai eu, personal, am negociat în aceste condiţii, ci toţi. N-a venit nimeni din afară să ne ajute...

În aceste condiţii, statul român nu-şi apăra cât de cât interesele? Dvs., cei care negociau, nu primeaţi informaţii dinainte, despre aceste persoane dubioase, de la SRI şi SIE?

Stăteam de vorbă cu diferiţi de oameni, făceam schimb de cărţi de vizită şi, după ce ieşeau pe uşă, puneam mâna pe telefon şi interogam Serviciul de Informaţii şi întrebam dacă cel care m-a vizitat avea vreun dolar în cont. Şi, la a doua întâlnire, ştiam cu cine stăteam de vorbă. În special, astfel se comportau cu noi cei dispuşi să obţină credite pentru noi. Duceam lipsă de bani, am avut o situaţie disperată, în 1997... Din câte am înţeles, există şi acum păstrată, la Banca Naţională, pentru amuzament, oferta unei asemenea persoane, care voia să obţină pentru noi un împrumut de o mie de miliarde de dolari. Era o mulţime de escroci... Venise unul din Japonia, care a declarat că ne obţine 3 miliarde de dolari cu împrumut. Ambasada Japoniei a garantat că este om serios, ba chiar şi serviciile de informaţii ne-au arătat că e om serios, iar Emil Constantinescu: „Domnule, primeşte-l pe acesta cu fanfara militară...“. Mă rog, era vorba de trei miliarde de dolari... L-am plimbat vreo 3 zile până mi-am dat seama că este un escroc. Probabil, îngerul meu păzitor mi-a şoptit că ceva nu-i în or-dine. El avea nevoie de o hârtie de la mine, în care să scriu că ne reprezintă interesele, pentru a negocia. Cu hârtia asta el putea obţine nu ştiu câte miliarde de dolari şi dispărea cine ştie pe unde. Această invazie de escroci a fost formidabilă...

Până când a durat această situaţie dificilă în economia românească?

Şi acum merge... După ’90, întreprinderile cu capital străin beneficiau de nişte avantaje, iar cele autohtone, nu... Atunci, Vasile al meu de la Chiazna, ca să beneficieze de aceste avantaje, îşi lua un asociat de unde vrei, care venea cu un dolar - capital străin - şi beneficia de toate facilităţile fiscale... Şi atunci ne-am trezit noi, prin 1992-1996, că aveam o mulţime de societăţi cu capital străin, capital care apărea doar simbolic. Suma totală investită de străini era un mizilic. În general, teoria economică spune: capitalul este laş. Marile companii, marile capitaluri nu intră dacă riscă. Ele nu riscă. Şi n-au intrat. În anii â90, intra capitalul de risc. Adică cei care dă-deau lovitura obţineau un profit de 500% şi, după aceea, plecau în alt loc. În acei ani am avut o invazie a capitalurilor speculative, neserioase, cu bani puţini, cu afaceri dubioase... Această situaţie s-a schimbat, între timp, iar capitalurile speculative au fugit spre alte ţări, spre alte zone.

„Privatizarea pe cupoane a fost un dezastru“

De ce n-a mers acea privatizare pe cupoane, pe care a iniţiat-o primul guvern? Era cumva morală, căci fiecare primea o parte din avuţia naţională.

Acea lege emisă de Mircea Coşea a fost una pur electorală. Legionarii spuneau: „omul şi pogonul“ şi a prins foarte bine. Şi au venit ăştia şi spuneau: „omul şi milionul“ sau „omul şi cuponul“... Practic, a fost un dezastru din mai multe puncte de vedere. Acele întreprinderi erau pe butuci, aveau nevoie de bani, iar mare parte din dezastrul din întreprinderi nu era imputabilă directorilor. Aveau nevoie de bani ca să se modernizeze sau să retehnologizeze, cum se spune acum. Acest sistem de care îmi spuneţi dvs. nu le asigura fondurile necesare prin care să-şi pună tehnologia la punct. Cei care cumpărau întreprinderi aveau nevoie de un surplus de capital, ca să permită modernizarea întreprinderii. În 1989, toate întreprinderile noastre erau pe butuci. Acest sistem de cupoane nu aducea un surplus de capital ca să poată moderniza întreprinderile. La noi, unde s-a aplicat, au fost situaţii în care directorul întreprinderii cu încă vreo 2-3 prieteni i-au convins pe salariaţi să le dea cupoanele lor şi s-a privatizat întreprinderea în folosul conducerii. Întrebaţi pe oricine vreţi în România şi n-o să vă poată spune ce-a făcut cu cuponul de atunci.

S-au îmbogăţit, până la urmă, câteva persoane, informate, care au beneficiat de naivitatea celorlalţi... Bineînţeles, metoda cerea ordine şi timp. Apoi, aţi venit în 1997 şi aţi mers pe ideea privatizării prin licitaţie. Şi aici există o mare problemă, aceea că, licitând, apar interesele. Licitaţiile pot fi manipulate. A apărut un alt tip de mare hoţie. Un caz cunoscut este privatizarea IMGB

Vedeţi cât am luat noi pe IMGB şi câte datorii are acoperite. Datoriile IMGB-ului, acoperite de Kvaerner, au fost enorme. În al doilea rând, esenţial pentru noi a fost să funcţioneze, ca să asigure locuri de muncă şi valută din export.

Şi au funcţionat aceste contracte? Investitorii au creat locuri de muncă, au retehnologizat?

Nu sută la sută, dar au funcţionat... Am vândut Gala-ţiul mai ieftin decât Electroputere Bucureşti, dar cei care au cumpărat, indienii, au plătit datoriile Galaţiului, şi astăzi funcţionează. Dacă vă uitaţi pe situaţia exporturilor din România, metalurgiei îi revin cam 20% din încasările noastre. Faptul că funcţionea-ză şi avem locuri de muncă, faptul că au plătit datoriile este cel mai important. Dacă s-a implicat şi Marea Britanie în această privatizare, probabil că sunt şi multe interese strict economice în joc.

De ce, totuşi, n-au fost traşi la răspundere o mulţime din cei care n-au investit şi, în consecinţă, n-au creat locuri de muncă; ci, mai mult, au pus lacăt la fabrici, după ce au vândut din ele tot ce era de vândut, cum a fost în cazul întreprinderii ARO Câmpulung? Asta s-a întâmplat pe vremea guvernului dvs.

Noi aveam o datorie faţă de Suedia, datorie pe care trebuia s-o plătim. Fondul Monetar nu ne spunea asta. Ne spunea că trebuie să ne rezol-văm problema cu Suedia şi ne priveşte pe noi cum să facem asta. Când era dl Văcăroiu premier, au venit suedezii: „Domnule, aveţi o datorie de 18 milioane de dolari...“. Dar, actualizând, am făcut calculul şi s-a ajuns la suma de 3,2 miliarde. Văcăroiu - să înnebunească. Zic suedezii: „Nu vă cerem bani, ştim că nu aveţi, ne daţi toate hidrocentralele voastre“. Văcăroiu s-a blocat, şi avea dreptate... Cum, adică, să dăm tot ceea ce era mai rentabil? Eu, mai târziu, am negociat cu ei.... Le-am spus, bani nu avem, în contul datoriilor vă dăm întreprinderi, dar nu hidrocentralele, cele mai rentabile, ci şi întreprinderi păguboase. Intenţionau să ia Camioane Braşov, să facem acolo camioane Volkswagen, iar piesele de schimb să se facă la Câmpulung. Le dădeam nişte întreprinderi falimentare şi ei le puneau pe picioare. Atunci s-a făcut un tam-tam că eu aş fi vrut să vând România Suediei... N-am vrut s-o vând. Eu salvam o situaţie.

„Am dat domenii de interes strategic al statului român altor state“

Ce se întâmplă cu privatizarea resurselor naturale, cu Petrom? Am înţeles că, în alte ţări, resursele naturale nu s-au privatizat.

O să vă speriaţi ce se întâmplă cu Petrom... Nu cunosc, în afara intereselor strict economice, ce alte interese au intrat în joc. Dar gândiţi-vă şi dvs., nu este ridicol să vând Petrom-ul unei firme care n-a avut niciodată rafinare, exploatare de resurse, n-are nici o experienţă în materie?... Toţi spun cât de dubios şi de discutabil este contractul, dar nimeni nu începe o verificare a lui. Ceva este în spate, dincolo de interesul strict comercial. Nu ştiu şi nu mă pronunţ. În majoritatea cazurilor, au fost interese strict personale de îmbogăţire. De ce m-am lăsat de politică? Sunt interese ale unor persoane cu funcţie foarte mare în stat, care fac totul să nu se ştie adevărul. Dar aceste resurse sunt de interes strategic. În caz de război, să zicem, eu trebuie să mobilizez petrolul, gazul metan, minereurile pentru asta, iar ele sunt la firme private. Şi, de fapt, nici la firme private nu se află... Eu n-am privatizat, de fapt, eu am vândut statului austriac ceea ce era al statului român. OMV este o firmă de stat. N-am dat proprietatea noastră la firme private, ci la alt stat. Am vândut România altor state. Am vândut atributele suveranităţii naţionale către alte state. Renault, alt caz, este firmă de stat în Franţa. Am dat producţia noastră de autoturisme de la Piteşti, care funcţiona excelent, Franţei. Am dat domenii de interes strategic al statului român altor state.

Se poate face o analiză a dezechilibrelor produse de aceste cazuri? Şi, mai ales, cum ating ele siguranţa naţională?

Deocamdată, nu generează dificultăţi în privinţa securităţii naţionale. De ce, deocamdată? Când noi am vrut să intrăm în Uniunea Europeană şi în NATO, am întâmpinat mari piedici de la vecinii noştri: Ungaria, Cehia, mai ales. N-aveau nimic împotriva noastră... În momentul în care noi am primit certificat de bună purtare şi am devenit o ţară intrată în Uniunea Europeană, în NATO, cu o legislaţie pusă la punct, toate investiţiile străine au venit aici, şi nu la ei. Noi le-am tăiat creanga de sub picioare, i-am lăsat fără investiţii străine. Şi Ungaria, şi Cehia se zbat acum în mari dificultăţi financiare. Iar în România se fac investiţii foarte mari. Economia îşi are evoluţia ei. De opt ani, am schimbat atâtea guverne, dar nu de ele depinde mersul economiei... Noi, acum, trăim o perioadă foarte bună fiindcă avem capital străin masiv aici. Anul trecut au venit 5 miliarde de dolari. Zece miliarde ne vin în anul acesta... Când ei ne-au sabotat să intrăm în Uniunea Europeană n-au făcut-o din antiromânism sau mai ştiu eu ce... Ei aveau interesele lor economice. Nouă o să ne meargă foarte bine câţiva ani de acum încolo... Până va primi certificat de bună purtare şi Ucraina. În momentul în care Ucraina va fi interesantă pentru piaţa de capital, s-ar putea să nu mai fie interesantă România, indiferent ce guvernare este.

„Vom avea o creştere economică foarte mare până când intră Ucraina în UE“

În America, sistemul financiar se zguduie. Ne vor lovi şi pe noi bolile economiei americane?

Eu mă uit la televizor, n-am ce face... Mulţi analişti care apar spun: „Domnule, se devalorizează leul...“. Asta pe mine mă bucură, nu mă întris-tează. Este adevărat că cei care au credite în valută au probleme. Devalorizarea leului, însă, înseamnă stimularea exportului şi restrângerea importului. Cel mai nevralgic punct al României este că noi importăm mai mult decât exportăm. Devalorizarea leului pentru România este un avantaj mare. Americanii au politică de stat pentru devalorizarea dolarului.

De unde producem noi bani? Căci producţia internă a fost dărâmată. După cum spuneţi că importurile sunt prea mari, reiese că noi cumpărăm ce produc alţii. Iar banii vin din munca acestor oameni care lucrează ca nişte sclavi în afară, în Italia, în Spania, mai ales?

Din punctul meu de vedere, cele trei milioane de oameni care lucrează în străi-nătate au mai multe avantaje. Unu, trimit valuta acasă... În Maramureş, de exemplu, s-a construit enorm din aceşti bani. În al doilea rând, lucrând în sistem occidental, ei învaţă disciplina muncii de acolo. Să presupunem că n-o să vină toţi înapoi. Unii o să rămână şi o să rămână, din păcate, cei mai buni, care se pot integra. Dar, chiar şi aşa, e un câştig.

Foarte mulţi oameni din cei plecaţi investesc în construcţii, nu în activităţi economice... Aceşti bani stau pe loc, nu circulă.

Aici sunt câteva lucruri distincte. O dată, românul vrea să aibă casă şi-şi face casă, indiferent ce se întâmplă... Faptul că aceste construcţii nu respectă nişte norme de urbanism este altă problemă. Poate cel mai dezolant pentru mine, din acest punct de vedere, este comuna Cornu... Mai mulţi oameni politici şi-au făcut acolo vile, case care nu seamănă cu specificul românesc. Nu se încadrează în mediu. O să vină şi aici legi după care cei care construiesc trebuie să respecte tradiţia locului şi alte criterii... Mai rău, după mine, este faptul că foarte mulţi bagă câştiguri foarte mari în autoturisme. Nu vei găsi în Statele Unite, în Franţa, Germania atâtea maşini de lux câte există în România. Prin â90, cei îmbogăţiţi îşi puneau neapărat ghiul pe deget. Acum îşi cumpără maşini de lux. Aceste investiţii în bunuri perisabile nu mă încântă. Ce se bagă în proprietăţi imobiliare, aceea rămâne, e un câştig. În toată istoria capitalismului mondial, care se repetă la noi aproape identic, prima dată se dezvoltă capitalul comercial. Ştim foarte bine că, după â90, la noi au apărut buticurile. La ora actuală, domeniul comercial este suprasaturat. Lupta este extrem de dură şi supravieţuiesc doar marile magazine. Acum se investeşte în industrie. Acum, marile investiţii, Renault din Piteşti, Ford din Craiova, acest domeniu este acum cel mai curtat de investitori, care bagă banii în acest domeniu şi-i mobilizează pe mai mulţi ani, pe 5-6-10 ani. Noi avem în faţă două probleme... Vom avea investiţii străine foarte mari şi o creştere economică foarte mare, până când intră Ucraina în Uniunea Europeană. În al doilea rând, actualmente, există interes pentru industrie. Într-un an-doi, interesul pentru industrie va scădea şi va în-cepe interesul pentru agricul-tură. Peste doi-trei ani, dezvoltarea economică a României se va baza pe agricultură.

▲ „Ţăranul dispare... Va veni fermierul, ceea ce este altceva“

Ce s-a întâmplat rău în agricultură, în România, până acum, încât mult timp o parte din pământ nu a fost cultivată?

Eu pot să vă spun ce nu s-a întâmplat prost... În România, avem 15 milioane de hectare de teren agricol, din care 10 milioane de hectare de teren arabil. Din cele 10 milioane de hectare de teren arabil, în mod real, sunt utilizate doar 6 milioane de hectare. Celelalte 4 hectare n-au fost folosite. Maică-mea, în vârstă de 80 de ani, a primit înapoi nişte pământ. Fiind bolnavă de inimă, nu putea să-şi lucreze pământul. Felul de restituire a proprietăţii a generat o pulverizare fantastică a proprietăţii.

Vor veni cu adevărat şi bani de la Uniunea Europeană?

Noi dăm bani la Uniunea Europeană şi nu suntem în stare să luăm de acolo măcar cât am dat. Noi nu primim pomană de acolo. Măcar cât am dat, cotizaţia României, nu suntem în stare s-o luăm pentru că nu avem proiecte. Banii se consumă, în Germania, în Franţa, în Italia. Aceştia sunt încântaţi de prostia noastră.

Am negociat bine domeniul agriculturii cu Uniunea Europeană?

Eu mă tem că nu am negociat prea bine, din mai multe motive... În primul rând, pentru că nu avem negociatori competenţi. Alte ţări, când au intrat în Uniunea Europeană, şi-au pregătit 5-7 ani negociatorii şi după aceea au început negocierea. Noi, românii, care le ştim pe toate, am avut nişte oameni care habar n-aveau de negocieri. Vă dau două exemple. În domeniul zahărului, Uniunea Europeană ne dă voie să avem industrie de produs zahăr câtă sfeclă avem. Numai că fabricile noastre de zahăr importau sfecla din Moldova şi din alte părţi. Fabricanţii noştri nu s-au gândit la asta şi am păţit-o...

Ce se va întâmpla în zona satului, dacă se vor introduce metodele industriale agrare? România are o tradiţie în a munci individual pământul. Iar acest fapt a generat un mod de a trăi?

Ţăranul dispare... Va veni fermierul, ceea ce este altceva. Tradiţia ţărănească dispare. Mai înainte, când un tânăr se însura, veneau neamurile şi-l ajutau să-şi facă casă... Nu se mai ajută acum. Ca să nu mai spun că s-au împrăştiat foarte mult. Civilizaţia sătească ţărănească va dispărea. Cel mai rău dintre sălbatici este sălbaticul civilizat. Ţăranii mei care au invidiat oraşul caută să evolueze. N-o să mai aibă duşumea din scândură, sănătoasă. Peste duşumeaua de scândură pun linoleum. Am un prieten, un sculptor foarte bun din Bucovina. Mi-a spus că toată Bucovina e numai flori de plastic. A văzut cum o ţărancă spăla cu detergent florile de plastic pe care le ţinea în casă. Din păcate, este o decădere culturală. Ei încearcă să imite oraşul şi e o decădere cumplită. Din punct de vedere cultural, ei renunţă la lucrurile lor, domnule, e ţărănesc, e urât, e învechit...

Există fonduri pentru dezvoltarea agriculturii?

Sunt câteva lucruri aici... Sunt fonduri, dar săracul ţăran nu ştie cum să ajungă la ele. E o birocraţie mult mai cumplită decât pe timpul lui Ceauşescu. Bietul ţăran nu ştie cum să completeze nişte hârtii. Corect ar fi ca primăriile să creeze un serviciu care să-i înveţe pe oameni cum să-şi facă hârtiile. E o birocraţie cumplită în Uniunea Europeană. Birocraţia comunistă a fost floare la ureche. În al doilea rând, sunt interesele. Am încercat să susţin nişte investitori din aceştia. Nu pot să dau nume, dar pot să vă spun că au intrat banii la o anumită bancă şi directoarea băncii a virat toţi banii la firma soţului ei. Ca el să fie cel care să obţină banii, nu altcineva. Asta este lumea reală, de interese concrete. Ar trebui ca administraţiile locale, primăriile să-i înveţe pe ţărani să ajungă la bani. Eu am o cabană undeva, la Izvoarele Târnavele Mari. E un potenţial turistic enorm acolo. Ţăranca de acolo, în loc să întoarcă fânul toată ziua, să-şi facă o cabană, unde vine turistul, îi dă nişte ouă, lapte şi e mai uşor şi mai bănos. N-o învaţă nimeni să facă asta. În loc ca domnii primari şi consilieri să-şi dezvolte interesele comerciale şi personale, să-i înveţe pe oameni cum să dezvolte zona.

Dar nu sunt programe de dezvoltare la nivel judeţean? Eu aşa ştiam...

Da, există, dar prin programele astea se face un simpozion la nivel judeţean, se papă banii şi cu asta s-a terminat. Spre exemplu, sunt sume fabuloase date pentru ţiganii din România, dar ei nu ştiu asta. Sunt tot felul de ONG-uri dubioase care fac conferinţe ş.a., iar bietul ţigan tot amărât şi analfabet rămâne.

Dar infrastructura este pregătită să facă faţă dezvoltării economice din România?

Eu vă dau un exemplu... Noi am câştiga enorm din agroturism. Vine francezul, neamţul, suedezul etc. Cum face? Vine la noi cu maşina lui joasă. Primul lucru de care se loveşte sunt drumurile proaste. Bine, ajunge el cu chiu, cu vai până la Gheorghe, în vârful dealului. El vrea să mulgă vaca, să spargă lemne o jumătate de oră, apoi vrea un duş. Are apă curentă? Apoi, vrea să poată comunica prin laptop cu cei de acasă şi să poată să-i spună gazdei“ „Vreau bulz, vreau omletă“, iar gazda noastră, în afară de româneşte, nu ştie nici o altă limbă. WC-ul este execrabil. Românii noştri au un obicei destul de tâmpit: îşi fac casa mare la stradă şi bagă în ea mobilă şi covoare şi el stă cu familia în spate, în bucătăria de vară. Deci, construcţiile pentru agroturism le am. Dotate cu tot ce-i mai luxos. Dar pentru a ajunge un turist străin la ele e nevoie să fie şoseaua ca lumea, să aibă apă curentă, să aibă canalizare, internet, gazda - în stare să schimbe două vorbe într-o limbă de circulaţie.