Biolog ca formare, dar intelectual de o anvergură ce a depășit cu mult frontierele de mentalitate ale epocii în care a trăit, Nicolae Leon (1862-1931) a fost una dintre personalitățile care au marcat medicina românească. A înființat, la Iași, primul laborator de parazitologie din România, contribuind la prevenirea și combaterea unor maladii care devastau comunitățile din acea perioadă. Despre contribuțiile esențiale pe care le-a avut ca profesor, cercetător și publicist am discutat cu Richard Constantinescu, iatroistoriograf, titular al disciplinei Istoria medicinei și coordonator al Centrului Cultural „I.I. Mironescu” al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.
„Nu poţi să-l citeşti pe părintele Stăniloae fiind oricum!“
Anul acesta se împlinesc 110 ani de la naştere şi 20 de ani de la trecerea în veşnicie a părintelui Dumitru Stăniloae. În memoria personalităţii sale uriaşe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2013 ca „Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae“. Între activităţile dedicate de Patriarhia Română acestuia se numără şi Concursul Naţional „Dumitru Stăniloae“, care s-a desfăşurat în trei etape (eparhială, mitropolitană şi naţională), pe două secţiuni: seminarii teologice şi facultăţi de teologie. Stăm de vorbă, în cele ce urmează, cu Nicolae Muntean, câştigătorul Premiului I la nivel universitar.
Nicolae, eşti câştigătorul premiului I într-un concurs important, primul de asemenea amploare organizat de Patriarhie. Ce reprezintă acest premiu pentru tine?
Pentru mine, acest premiu şi acest concurs au însemnat o responsabilizare. Faptul că Dumnezeu a rânduit să iau acest premiu reprezintă o mare răspundere. În primul rând, această recunoaştere din partea comisiei de corectori şi apoi a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mediatizarea evenimentului, felicitările din partea tuturor cunoscuţilor m-au pus într-o situaţie din care nu mai pot să ies. Ceea ce vreau să punctez este faptul că nu îmi mai permit, de acum încolo, să mă comport, să vorbesc şi să fiu oricum. Desigur, asta nu înseamnă că acest premiu m-a încătuşat în vreun fel. Nu! Tot eu sunt, şi cu premiu şi fără el, numai că nu aş vrea să fac ceva din care opinia publică să zică: „Asta ai învăţat de la părintele Stăniloae?“ Sau „Ai învăţat degeaba... nu te-ai ales cu nimic!“ Cât despre concurs, a fost o şansă unică ce mi-a adus lumină în multe neclarităţi. La început, am privit acest concurs mai superficial. Nici nu mă gândeam că o să trec de prima fază. De fapt, nici nu prea voiam să trec, pentru că aveam de pregătit licenţa şi nu mai voiam altceva să-mi apese pe umeri. După ce am văzut rezultatele, primul gând a fost acela de a mă duce la profesorul meu şi să îi zic că nu vreau să merg la concurs, ci să trimită pe altul. Am crezut că poate e vreo greşeală. La prima fază a concursului au participat mulţi colegi mai mici şi mai mari care avuseseră rezultate importante la alte competiţii din trecut, şi mă gândeam că nu e posibil să mă trimită chiar pe mine. Am tot stat în cumpănă, m-am tot gândit, şi în final am zis: „Voia lui Dumnezeu... fie ce-o fi!“
Cum te-ai pregătit pentru concurs?
Pentru acest concurs m-am pregătit atât cât mi-a permis timpul. Având în vedere că sunt în anul IV de studiu, nu am putut să studiez precum aş fi vrut. Adică, deşi mi-am alocat destul timp pentru acest concurs, am fost foarte stresat. De multe ori, deschideam studiile părintelui şi gândurile mă năpădeau încât nu puteam să citesc nimic. Stresul de care eram cuprins se concretiza în întrebările de tipul: „Ce fac? Sunt în urmă cu licenţa. Ce o să zică profesorii mei dacă iau ultimul loc la concurs?“ Voiam să mulţumesc pe toată lumea - şi pe mine, şi pe ei. Poate dacă acest concurs s-ar fi desfăşurat anul trecut, aş fi fost mult mai liber din punct de vedere psihic.
Această pregătire a fost doar un demers ştiinţific sau ai simţit şi o apropiere de părintele Stăniloae?
Eu cred şi simt că, într-un fel, m-am apropiat de el. Erau momente când citeam şi nu înţelegeam anumite idei expuse în studiile lui. În acele momente, închideam ochii, îmi aplecam capul spre piept şi ziceam: „Părinte Stăniloae, de unde eşti, descoperă-mi învăţătura cuprinsă aici!“ Desigur, nu se întâmpla vreun act miraculos pe loc, dar mă linişteam şi eram mai calm. Aş vrea să mai fac o mărturisire destul de importantă, zic eu: în zilele când vorbeam urât cu cineva, răspundeam urât sau făptuiam alte păcate, oricât aş fi vrut, nu înţelegeam nimic din ce citeam. Parcă citeam în altă limbă. Nu poţi să-l citeşti pe părintele Dumitru Stăniloae fiind oricum!
Faptul că ai studiat gândirea teologică a părintelui Dumitru Stăniloae ţi-a influenţat modul de a privi lucrurile?
Da. Cu siguranţă, da. Tot ceea ce ştiam despre Dumnezeu, lume şi om, până să citesc din opera părintelui Dumitru Stăniloae, ştiam într-o lumină rece. Parcurgând opera părintelui, am început să observ altfel cele din mine şi din jurul meu. Opera lui m-a făcut să fiu sensibil, să privesc lucrurile cu mai multă iubire. Acuma, să nu credeţi că dacă se apucă cineva să citească din părintele Dumitru Stăniloae va trăi aceleaşi sentimente. Noi, oamenii, suntem unici şi vedem fiecare în felul nostru.
Cum l-ai caracteriza pe părintele Stăniloae dacă ar fi să foloseşti un minimum de cuvinte?
Un părinte înţelept şi bun.
Care din învăţăturile părintelui Stăniloae te-a atras cel mai mult? Crezi că poate avea o aplicabilitate în contextul social actual?
Totul m-a atras la el. Însă o semnificaţie aparte a avut învăţătura despre om - chip al lui Dumnezeu. Precum este un Dumnezeu în trei Persoane, la fel este un Om în mai multe persoane. Legătura aceasta ontologică dintre persoane m-a fascinat complet. Faptul că persoana umană are nevoie de altcineva pentru a exista, pentru a intra în categoria omeniei, este pur şi simplu fascinant. Un „eu“ are nevoie de un „tu“ pentru a fi om. Egoistul nu este persoană, ci este individ. Mi-a plăcut foarte mult imaginea aceea cu plasa de ochiuri pe care părintele a dat-o pentru a exemplifica relaţiile dintre oameni. Prin legăturile dintre ochiuri (persoane), fiecare dă şi primeşte, ca într-un tot unde nimeni nu este singur. Imaginea totului, adică a omenirii, poate să fie frumoasă sau mai puţin frumoasă, în funcţie de relaţiile dintre subiecte. Această învăţătură, dacă ar fi conştientizată de persoanele umane care trăiesc în societatea actuală, ar ridica standardul de a fi al fiecăruia dintre noi. Persoana umană are capacitatea de a iubi, de a vorbi, de a gândi. Ea nu poate să iubească, să vorbească şi să gândească de una singură pentru că nu ar mai fi persoană. Societatea noastră trebuie să depăşească categoria lui „eu - raportat la nimic“ şi să intre în categoria lui „eu - raportat la un tu“. Trebuie să privim mai mult la celălalt şi să ieşim din sfera egoismului ucigător.
Cum îţi propui să aprofundezi pe mai departe studiul operei părintelui Stăniloae?
O să încerc să citesc cât mai mult din opera părintelui. Dar nu numai atât, ci şi opera celor din care el se inspiră. Însă, precum aţi spus, doar îmi propun. Nu ştiu ce va fi. Un lucru îl ştiu sigur: niciodată nu voi putea aprofunda opera părintelui Dumitru Stăniloae doar la nivel raţional. Dacă nu o să trăiesc cu el în inimă, întrupând învăţătura lui, va fi prea puţin. Precum iubirea se aprofundează în practică, la fel şi opera părintelui. Iubirea nu se citeşte pe buzele cuiva, ci prin faptele lui.