„Nu sunt un artist, sunt un împătimit al fotografiei“

Nu-i place să vorbească prea mult despre sine, dar îşi deschide sufletul, ca o carte, în imaginile pe care ni le dăruieşte. Ozolin Duşa, căci despre el este vorba, reprezintă unul dintre numele rezonante ale fotografiei româneşti. De 27 de ani încoace a fotografiat tot ce a simţit că trebuie surprins pe obiectiv pentru a fi transmis mai departe, iar expoziţiile sale vorbesc de la sine despre harul cu care a fost dăruit. Un interviu cu un împătimit al Fotografiei, Ozolin Duşa.

În primul rând o să vă-ntreb de unde vine numele Ozolin Duşa? Nu pare unul foarte românesc…

Are rezonanţe slave, dar nu e deloc slav. Duşa este numele de familie, moştenit de la tata, care era de prin Măneciu - Prahova, iar Ozolin vine de la o combinaţie. Când m-am născut eu, tata fiind fotbalist, era Ozon (n.r. - Titus Ozon, un mare fotbalist român, care a trăit între anii 1927-1996) atuncea în vogă, iar pe mama o chema Lia. Din combinaţia asta a ieşit Ozolin. Iar în limba rusă, pentru că tot vorbeam de rezonanţele slave, duşan înseamnă suflet.

Povestiţi pe blogul d-stră că v-aţi cumpărat primul aparat foto prin 1983. Ce aparat era?

Era un Seagull chinezesc cu film îngust. Un fel de poveste acum, în era digitală...

Îl mai aveţi?

Îl mai păstrez pe undeva, pe la Botoşani.

Păstraţi toate aparatele pe care le-aţi avut de-a lungul timpului?

Nu. Dar sunt aparate care mi-au rămas. De obicei, nu-mi vând aparatele. Am şi aici, pe birou, ultimul aparat Cannon cu film, pe care l-am folosit.

"Când am văzut cum apare imaginea în revelator, s-a produs un declic"

Tot în '83, odată cu primul aparat, s-a instalat şi dorul acesta, nesfârşit, pentru fotografie?

Nu. Pe-atunci eu scriam poezie şi aveam nevoie de imagini pentru a ilustra poeziile pe care le trimiteam la reviste. Prima oară când am văzut cum apare imaginea în revelator, s-a produs un declic. De-atunci, practic, a pornit toată nebunia asta. La mine a fost şi o chestie foarte scurtă în timp; totul s-a derulat cu repeziciune: în â85 am avut prima expoziţie, în â86 primele acceptări la saloanele naţionale, în â87 la saloanele internaţionale şi după aceea totul se scrie ca o poveste fără sfârşit.

Vă amintiţi care a fost prima fotografie care să vă fi mulţumit, pe care să o fi considerat atunci, la începuturi, reuşită?

Pe-atunci, neavând o cultură vizuală, făceam fotografii instinctual; era un talent înăuntrul meu, pe care apoi l-am cultivat. Important este că l-am descoperit. Am avut noroc şi de o mulţime de oameni, de prieteni, din toată ţara, care m-au ajutat cu sfaturile lor: profesorul Iarovici (n.r. Eugen Iarovici), unul dintre marii teoreticieni ai fotografiei româneşti, care atunci scria cărţi despre fotografie, prof. Gheorghe Lăzăroiu de la Sibiu, profesorul Mircea Oprişor de la Iaşi - Dumnezeu să-i ierte!, că deja sunt amintiri. De la ei am învăţat. A contat foarte mult şi faptul că am văzut fotografie şi nu numai fotografie, am văzut pictură multă şi astfel mi-am format o cultură vizuală. După aceea totul a fost simplu sau a devenit simplu.

Fotografia - o profesiune de credinţă

Cum se întâmpla toată treaba asta cu fotografia? Bănuiesc că, în paralel, aveaţi o meserie…

Eu întotdeauna am avut altă meserie. N-am fost niciodată fotograf şi nici n-am să fiu. Când am descoperit fotografia, eram transportor la Intreprinderea de fire şi fibre sintetice "Melana" din Botoşani. După aceea am trecut pe la Trustul de Construcţii, am făcut fotografie la Staţiunea de Cercetare pentru creşterea ovinelor de la Popăuţi - fotografiam mieluţii (râde). Am fost şi o perioadă de vreo 14 ani freelancer şi-am trăit din fotografie, dar fotograf-fotograf n-am fost niciodată. Făceam fotografie din pasiune. A fost mai întâi un hobby, care apoi s-a transformat în profesie, iar astăzi în profesiune de credinţă. Nu ştiu ce-aş face acum, dacă nu m-aş putea ocupa de fotografie.

Ce însemna să faci fotografie în anii '80? Fotografii erau foarte rari şi destul de apreciaţi.

În anii '80 fotografia nu însemna ce înseamnă astăzi. Oameni care se ocupau de aşa ceva erau foarte puţini. Era şi penurie de materiale. Nu găseai aparate, nu găseai film, soluţie, hârtie. Era destul de complicat să-ţi faci o filieră la Târgu Mureş, la fabrică, să poţi face rost de materiale. În fiecare oraş, fotografii aşa-zis profesionişti erau cei care aveau în faţa atelierului un ursuleţ, o căprioară. Făceau un anumit gen de fotografie. Erau fotografii oraşelor. Apoi erau o serie întreagă de pasionaţi, care, în timpul liber, făceau fotografie. Ce era important atunci este că la celebrul festival Cântarea României fotografia avea şi ea un loc şi nu era politizată. În general, aici fotografii se prezentau cu peisaj, portret sau eseu şi exista un foarte bine pus la punct sistem de saloane naţionale de fotografie, cam 12-14 pe an, şi aveai cu cine să te confrunţi. Îmi amintesc că am luat atunci o droaie de premii. Eram, în accepţiunea mea, cel mai mare fotograf din România. Dar mi-a trecut repede şi chestia asta şi bine că mi-a trecut.

"Fotografia e aceeaşi, fie că e alb-negru, fie că e color"

Aţi început, bănuiesc, cu fotografie alb-negru. Fiind singurul tip de fotografie, pe-atunci păreau anoste. Acum sunt parcă revalorizate. E doar o senzaţie?

Şi-aici e o întreagă discuţie. Fotografia alb-negru predomina atunci pentru că materialele erau mai ieftine, dar se putea face şi fotografie color. Evident, la nivelul de atunci, cu materialele care existau. Acum, odată cu explozia digitalului, primează fotografia color şi în momentul în care vedem fotografia alb-negru ni se pare că e mai misterioasă. Nu. E aceeaşi fotografie, fie că e alb-negru, fie că e color; important e ca imaginea aceea să-ţi spună ceva şi tu, ca privitor, să nu spui doar că-ţi place sau nu-ţi place. Pentru că noi, marea majoritate, cu educaţia plastică pe care-o avem de la şcoală, doar la asta ne putem raporta: ne place sau nu ne place. Nu reuşim să ne explicăm foarte mult de ce.

Am văzut că există astăzi o tendinţă, mai ales în rândul tinerilor, să se ducă înapoi spre fotografia alb-negru. Numai că din nefericire nu-i înţeleg partea tehnică. Fiindcă de cele mai multe ori se face doar o desaturare a imaginii color, şi-atunci fotografia nu mai are contraste, nu mai are tonuri, semitonuri. Or, fotografia alb-negru avea nuanţe de gri-uri foarte multe, avea tonuri.

Dumneavoastră pentru care dintre cele două tipuri optaţi?

Eu fac fotografie color şi-am să fac asta toată viaţa. Eu am trecut la color încă dinainte de 1990. Ştiu fotografi mari care n-au ştiut să facă pasul de la alb-negru la color şi s-au pierdut, dar eu am reuşit. Culoarea este cea care îmi încântă sufletul, îmi spune ceva, care mă face să trăiesc. Ultima expoziţie pe care am făcut-o, o expoziţie de macrofotografie, pe Gardul Parcului Copou, este cu gâze. Încercaţi să vă imaginaţi dacă ar fi spus acelaşi lucru acele fiinţe minuscule în alb-negru...

"Cel mai bun aparat este cel pe care-l ai"

Pentru că tot am vorbit de diferenţe, ce tip de aparat v-a fost mai la îndemână: cel digital, de astăzi, sau cel vechi, cu film?

Eu n-am făcut niciodată astfel de diferenţe, pentru că tot timpul a trebuit să mă limitez la ce aveam. Aşa că mi-au produs satisfacţii aparatele şi obiectivele pe care le-am avut şi cu care am lucrat. Acum am reuşit să-mi fac o trusă de aparate şi obiective foarte performante. Dar am lucrat cu obiective şi aparate slabe foarte mult timp, încercând să compensez pe partea de prelucrare. După mine, cel mai bun aparat este cel pe care-l ai. Important este omul care se află în spatele aparatului. Aparat îşi permite acum, probabil, destul de multă lume. Dar dacă nu ştii să-l foloseşti... Aparatul îţi poate face singur o imagine tehnic corectă, dar dacă imaginea aceea nu are un mesaj, n-are o compoziţie, nu spune nimic, degeaba.

Pomeneaţi mai devreme de faptul că în raport cu o fotografie, cei mai mulţi dintre noi pot spune doar că ne place sau nu ne place. E de vină prea puţina educaţie plastică din şcoli?

Cred că orele acelea de desen din şcoală sunt foarte puţine, iar pe copii nu-i interesează, la fel cum nu-i interesează orele de sport sau de muzică. Şi-atunci intervin nişte lipsuri. Copilul, maturul de mai târziu, se va confrunta cu o problemă. Se va vedea în faţa unui tablou, a unei sculpturi, a unei imagini şi nu va putea să spună decât că-i place sau nu, dar nu va putea să-şi explice de ce. Fiindcă nu are acel ABC pe care ar fi trebuit să-l ia din şcoală.

Aţi făcut mulţi ani şi fotografie de presă. Care-i diferenţa între un fotograf de presă şi unul obişnuit?

După '90 am lucrat în presă, în Botoşani. Fotograful de presă e un fotograf special, e un om tot timpul pregătit să declanşeze, care gândeşte cu mult înainte ceea ce se va întâmpla la evenimentul la care participă. Până la urmă, orice fotograf este un martor al timpului său, dar cu-atât mai mult fotograful de presă trebuie să ştie să poată să surprindă momentul, să poată să ilustreze un material pe care-l face reporterul şi mai mult - nu se prea practică la noi - ar trebui ca un fotograf de presă, un fotoreporter, să poată să aducă de la un eveniment 5-6 imagini care să vorbească de la sine. Să nu aibă nevoie de cuvinte - să aibă doar titlu şi o frază introductivă, iar în rest să vorbească imaginile. Din păcate oamenii ăştia sunt puţini şi, mai mult, fotografii de presă de la noi sunt foarte prost echipaţi. Nu au cum să-şi dorească să-şi facă meseria foarte bine din cauza tehnicii pe care o au. Dar asta nu mai e problema lor, ci a celor care-i angajează.

În plus, ziarele ar trebui să aibă şi un editor de imagine foarte bun, care să ştie cât să taie dintr-o imagine; lanţul e destul de complicat.

Antrenor la Şcoala de fotografie

Acum faceţi în Iaşi o şcoală de fotografie. E mai greu să iniţiezi decât să fii tu însuţi iniţiat?

Ideea aceasta legată de cursurile de fotografie pe care le fac a venit după o experienţă de 27 de ani, în care s-au acumulat foarte multe lucruri, în care am citit, am învăţat, am văzut foarte multă fotografie. S-au adunat, deci, nişte lucruri, pe care am considerat că e timpul să le dăruiesc mai departe. Nu mă consider un artist, mă consider un împătimit de fotografie. Am trecut anul acesta o cumpănă foarte mare, în martie, când am făcut un accident vascular şi-am început să văd viaţa cu totul altfel. Am conştientizat că am primit o viaţă nouă şi am zis să n-o risipesc numai cu mine, ci să dăruiesc din ceea ce ştiu şi celorlalţi. Mi se pare cel mai important.

Cât despre şcoala de fotografie, nu e vorba doar de Ozolin Duşa, ci de un concept care se cheamă FotoIaşi, un grup de fotografie care s-a cristalizat de trei ani încoace. Totul a început în 2008, cu un atelier foto la Centrul Cultural Francez din Iaşi, de care m-am ocupat. Apoi s-a închegat FotoIaşi şi, în doi ani şi jumătate, avem 26 de expoziţii realizate. Iar în octombrie o să vernisăm primul Salon naţional de fotografie al Iaşului, care nu s-a mai făcut din 1987. Deci, nu e numai o şcoală de fotografie, ci este un grup care se cheamă FotoIaşi şi care la ora actuală este un nume în fotografia românească. Fac parte din grup, chiar dacă îl coordonez, şi împreună facem totul. Cursurile de fotografie sunt nişte lucruri aparte. Eu nu mă consider profesor, ci antrenor, în toată treaba asta. Ca antrenor, trebuie să ştii să ţii un echilibru între oamenii pe care-i ai la curs, fiindcă sunt de vârste diferite, sunt de culturi diferite, iar rolul tău este să-l poţi ajuta să reuşească să facă o fotografie corectă, un portofoliu corect. Am auzit că există şi cursuri de artă fotografică. Mi se pare o aberaţie. Nu poţi să faci artist dintr-un om căruia i-ai pus aparatul în mână de doar 7 săptămâni. Îl minţi pe om în faţă şi asta nu se face.

Acum chiar am iniţiat un nou concept de curs, Fotografia de hobby, în care voi încerca să-i învăţ pe pasionaţi ce înseamnă fotografia de oameni, fotografia de locuri, fotografia de locuri şi oameni. Ne vom axa pe evenimentele la care participăm zilnic: botezul copilului, prima zi de şcoală, concedii, excursii, nunta, un gen de fotografie utilitară, de care omul are nevoie la ora actuală, dar care poate fi făcută şi corect.

Pentru cei care se află la un nivel superior din acest punct de vedere veţi organiza, probabil, alt tip de curs.

Încercăm să acredităm nişte cursuri de perfecţionare în acest domeniu la Ministerul Muncii, adică să putem elibera nişte diplome care să fie recunoscute pentru omul care vrea să-şi deschidă o afacere. Deci cursuri de alt nivel vor fi pentru oamenii care au deja un curs de iniţiere în fotografie. Sperăm să reuşim să facem aceste cursuri de prefecţionare din ianuarie.

Vorbeaţi mai înainte despre cum se face o fotografie corectă. Din ce se naşte o fotografie, dintr-o idee, dintr-o trăire specială?

Nu, e mult mai simplu. Dintr-o apăsare pe declanşatorul aparatului de fotografiat (zâmbeşte). De-acolo se naşte. Trebuie însă ca ochiul tău să fi văzut ceva în momentul în care ai declanşat, astfel încât imaginea aceea să spună ceva.

Ce-are ochiul unui fotograf în plus faţă de noi, oamenii obişnuiţi?

Are suflet ochiul...

"Fotografia va guverna lumea"

Există ceva ce v-aţi fi dorit să fotografiaţi până acum şi n-aţi reuşit încă?

Nu. Am fotografiat ceea ce am simţit până acum. Am, totuşi, un regret, dacă ar fi să mărturisesc până la capăt. Am fotografiat vreo 12-13 ani la rând România, există un album cu aceste poze pe care l-am vândut unei edituri acum cinci ani şi care nu a fost scos nici până azi. De-atunci am adunat materiale pentru încă un album cu România, un album cu Moldova de Nord, unul cu Maramureşul. Sunt nişte lucruri care-mi stau ca o ghiulea atârnată de picior şi pe care sper să reuşesc să le scot, pentru că sunt oameni, sunt locuri, sunt sărbători, sunt mănăstirile noastre, pictura interioară, lucrări care poate nu-s prea interesante pentru noi, cei de-aici, ci pentru cei de-afară, care privesc România aşa cum o privesc şi o văd doar prin prisma infracţiunilor. Am fost plecat anul acesta aproape o lună în străinătate şi peste tot m-am izbit de oameni cerşind care vorbeau limba română. Nu e normal aşa ceva. Şi asta-i imaginea României, oricât de sinceri şi de deschişi am fi noi către cei de-afară.

Rămâne fotografia o artă a viitorului?

Trăim într-o lume a imaginii şi-atunci este clar că fotografia va guverna lumea. Tehnic vorbind, nu ştiu sub ce formă, dar în mod cert va exista o dominaţie a imaginii.

Scurtă biografie

Născut la Dorohoi, în 1961, Ozolin Duşa a urmat cursurile Liceului Pedagogic din Botoşani, este absolvent al Academiei de Arte "George Enescu" din Iaşi, Departamentul Teatru, Secţia Teatrologie, şi masterand al aceleiaşi universităţi, Secţia Foto-video. Începând din 1983 a făcut studii libere de fotografie. De-a lungul a 27 de ani a expus peste 1.600 de imagini diferite în expoziţii personale, peste 500 de fotografii în saloanele naţionale de gen, peste 100 de fotografii în saloanele internaţionale de gen, iar peste 100 de fotografii i-au fost premiate, individual sau în cadrul colecţiei, în saloanele naţionale şi internaţionale de gen. De asemenea, a publicat numeroase albume de fotografie reprezentând locuri, oameni, datini şi obiceiuri, mănăstiri şi biserici.

Este membru, din 1986, al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (AAFR). Din 1991 este membru al Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică (FIAP).