„Nu trebuie să ne fie ruşine că am apărut târziu în istorie“

▲ „Eu socotesc că sunt doi întemeietori de filosofie românească, Dimitrie Cantemir şi Samuil Micu. Ei sunt aproape topologic la graniţă. Cantemir, în partea răsăriteană, vine pe filieră greacă, dar era cunoscător şi de latină. Samuil Micu e în partea apuseană şi vine pe filiera limbii latine.“ ▲ „Nu suntem o cultură prea bogată încât să ne permitem să eliminăm din ea. Că destul au fost ani de zile, după 1947, când s-a eliminat foarte mult.“ ▲ „Dacă iei istoria Academiei, sunt atâţia membri ai acesteia despre care lumea nu mai ştie nimic. Şi sunt alţii care sunt mari figuri ale istoriei noastre naţionale, dar care n-au intrat în Academie.“ ▲ Interviu cu profesorul de filosofie Gheorghe Vlăduţescu, membru al Academiei Române ▲

Domnule profesor, de unde începe cursul istoriei filosofiei româneşti? De ce s-a individualizat, la noi, filosofia atât de târziu faţă de Occident? Cu ce alt model al ţărilor mai mici din jur poate fi asemănat, cu o cultură mică?

Vechimea întru culturile mari sau mici este doar un indicator, dar nu un criteriu de separaţie. Nu fixează vechimea mărimea unei culturi, majoratul unei culturi sau, dimpotrivă, nu trece în minorat pe altele, care sunt de dată istorică ceva mai recentă.

„Cultura umanistă, filosofia, literatura se produc în limbă“

Mulţi cărturari spun că în istoria noastră veche există o mulţime de valori, de reminiscenţe care nu pot fi valorizate sau care nu au fost analizate... Nu le puteţi aminti? În perioada începuturilor creştinării românilor, în Dobrogea s-a discutat filosofie, filosofie creştină...

Da, s-a vorbit cu ani în urmă de cultura străromână... Un mare patrolog al nostru, Ioan Coman, a şi scris o carte, „Scriitori străromâni bisericeşti“. Este foarte bine pentru istoria creştinismului să se facă asemenea recuperări... Această secvenţă străromână este de mare importanţă pentru creştinarea autohtonilor. Dar eu nu pot să spun că aceştia erau scriitori care intră în cultura română. Pentru că, totuşi, cultura umanistă, filosofia, literatura se produc în limbă. Noi suntem - şi cred că asta este dimensiunea noastră principală -un fenomen în limbă. Fără ea, suntem orice altceva, dar nu fiinţe culturale.

Noica spunea că rezervorul limbii române este încă neexploatat... El a şi publicat câteva cărţi pe această temă, a deschis nişte căi... Limba română este o limbă adecvată discursului filosofic şi cărui gen de filosofie i-ar servi cel mai bine?

Cred că este o exagerare sau un eufemism... O exagerare care ţine de un anumit snobism cultural să spui că sunt anumite limbi care-s predestinate sau sunt optime pentru filosofie, pentru poezie sau pentru orice altceva, iar altele mai puţin... Limbajele filosofice moderne vin din latina medievală şi ar fi o nedreptate cumplită să spunem că limba latină nu are virtuţi filosofice numai pentru că romanii nu au avut filosofi care să concureze cu filosofii grecilor... La fel şi limbile filosofice moderne vin toate din limbajele filosofice, din limba latină sau din neogreacă. Nu trebuie să ne fie ruşine că am apărut târziu în istorie, contează dacă atunci am însemnat ceva în istorie.

„Dimitrie Cantemir este un personaj european prin opera sa“

Şi vin cu întrebarea firească - am adus ceva nou când am apărut? Când şi cum am apărut, de fapt?

Eu socotesc că sunt doi întemeietori de filosofie românească, Dimitrie Cantemir şi Samuil Micu. Ei sunt aproape topologic la graniţă. Cantemir, în partea răsăriteană, vine pe filieră greacă, dar era cunoscător şi de latină. Samuil Micu e în partea apuseană şi vine pe filiera limbii latine. De ce spun eu că ei sunt întemeietorii?!... Pentru că ei, mai înainte, au lucrat pe limbă. Dimitrie Cantemir a scris în latină. El are o scriere, un roman alegoric, e vorba de „Istoria ieroglifică“, iar această istorie are la început un fel de dicţionar... Este, cum zice el, scara numelor străine tâlcuitoare. Sunt vreo 250 de cuvinte, dintre care cam 50 sunt termeni de filosofie. Începi să întemeiezi o cultură poetică sau filosofică atunci când lucrezi în primul rând pe limbă. Cantemir avea conştiinţa faptului că a face filosofie înseamnă să determini limba să primească filosofia, în primul rând. Asta este esenţial... El mai face ceva în „Istoria ieroglifică“... „Istoria ieroglifică“, zic eu, este scrisă după modelul unui mare dialog roman al lui Cicero, „Despre supremul bine şi supremul rău“. Acolo, Cicero pune în faţă personaje care expun o filosofie sau alta. El stă în spatele lor. Autorul este ca un narator. Fiecare filosofie expune o altă filosofie. Cantemir face la fel. Adică personajele animaliere ţin discursuri de un fel sau de altul. Se poate învăţa pe „Istoria ieroglifică“ cum a apărut limba filosofică românească. Acest lucru e important în această înfruntare, în acest dialog, care, de fapt, e unul al discursurilor filosofice.

Din câte ştiu, este singurul român trecut pe frontispiciul de la Sorbona. Se pare că el este românul care a fost bine receptat de Occident... A fost premiat, la vremea lui, de Academia din Berlin...

Mai întâi să ne gândim că a scris şi în latină, şi apoi a scris „Istoria Imperiului Otoman“... Asta cu Academia din Berlin nu e atât meritul lui, cât a fost iniţiativa lui Petru cel Mare... Nu trebuie să batem monedă pe chestia asta, cum că titlurile fac omul, nu... Dimitrie Cantemir este un personaj european prin opera sa... Opera istorică este cea cunoscută. El a intrat prin operă în Franţa, cu „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman“, nu prin faptul că a fost membru al nu ştiu cărei societăţi savante. Astea sunt lucruri temporare. În genere, titlurile nu creează valoarea. Opera este cea care rămâne. Întâmplarea face că sunt şi eu membru al Academiei, dar, dacă iei istoria Academiei, sunt atâţia membri, de când există ea, despre care lumea nu mai ştie nimic. Şi sunt alţii care sunt mari figuri ale istoriei noastre naţionale, dar care n-au intrat în Academie. Mă gândesc, de pildă, la Lovinescu... Lovinescu a fost, incontestabil, un mare om de cultură, critic literar cu un simţ al valorilor nemaipomenit, apoi un istoric literar. A avut un simţ pentru filosofia politică, pe care politicienii şi teoreticienii nu l-au avut. El, de pildă, a lansat teoria despre care s-a discutat mult, cea a sincroniei culturale. Asta este, noi ce facem acum? De fapt, încercăm o sincronizare culturală, depăşim treptele istoriei.

„Am fost avantajaţi de faptul că noi venim şi din limba neogreacă, dar şi din limba latină“

Noi am fost avantajaţi de faptul că limba greacă a fost prezentă mereu în zona noastră culturală, în societatea noastră? Bizanţul, de care am fost legaţi mereu, a fost dominat de cultura greacă, iar după secolul al XVIII-lea, s-a folosit limba greacă în instituţiile româneşti... Am fost avantajaţi de asta?

Am fost avantajaţi de faptul că noi venim şi din limba neogreacă, dar şi din limba latină. Cel de-al doilea întemeietor al filosofiei româneşti este Samuil Micu. Micu n-a scris nişte cărţi de filosofie de concepţie proprie. Nu era filosof, era teolog, ştia multă teologie, a tradus şi Biblia. El a tradus din latină nişte manuale de filosofie. Şi, în acest fel, a pus limba română în faţa acestui experiment, care este acela al limbii latine, după cum şi Cantemir a jucat pe cele două mari limbi. Pentru că el a fost şi de formaţie de cultură greacă, şi de cultură latină. Una dintre primele lui scrieri, numită impropriu „Metafizica“, a fost în latină. „Istoria Imperiului Otoman“ a fost scrisă în latină. Suntem la confluenţa acestor două mari culturi: cultura orientală, spaţiul limbii greceşti, şi cultura occidentală, spaţiul limbii latine. Nu e vorba de un conflict al zonelor, al regiunilor, cum se vorbeşte acum, în vremea noastră. Noi am fost, de fapt, la confluenţa acestor regiuni, la întretăierea acestora.

Perioada interbelică, despre care se vorbeşte atât de mult în literatură, cum aţi caracteriza-o, pentru filosofie, la noi? Perioada deschiderii lui Maiorescu, cu deschiderea către spaţiul german, ne aşezase bine... Filosofia românească a ajuns la zi, a fost introdusă în spaţiul universitar, ca şi în cultura occidentală.

Perioada interbelică ţine de la Rădulescu-Motru, din generaţia imediat post-maioresciană, până la anti-maiorescieni, cum au fost cei din noua spiritualitate, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Eliade. Ce se întâmplă? Ea este încă înrădăcinată în cultura germană, în cultura franceză, în parte, dar, în acelaşi timp, începe să devină ea însăşi... Cu personalismul energetic al lui Rădulescu-Motru, se poate vorbi de prima filosofie românească care nu are valoare doar pentru timp. Când spui că e foarte valoroasă pentru timpul lui este un fel ascuns, şi parşiv chiar, de a spune că nu prea mai are valoare. Ideea personalismului energetic este o idee cu care, eventual, în ideea antropologiei, se poate lucra. Rădulescu-Motru era un filosof în ritmul timpului. Este apoi, tot în această tradiţie post-maioresciană, Mircea Florian... Mircea Florian a fost, cum zicea Blaga, „boicotul istoriei“. Păcat că nu a fost cunoscută la vreme, dar filosofia lui, mai ales filosofia „datului“, cum spunea el, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi fost acum o filosofie de referinţă. Apoi, este cartea la care a lucrat, după 1944, în tăcere - „Filozofia recesivităţii“. Se poate vorbi deci de o filosofie distinctă, în corul atât de complex din perioada interbelică. Apoi este Blaga...

Blaga vine din poezie, la fel, Camil Petrescu. Conceptele lor nu aveau reminiscenţe mai mult literare?

E o problemă aici, cea a dublei deschideri, a bivalenţei... În ceea ce-l priveşte pe Blaga, eu socotesc, şi nu cred că e o diminuare, îmi pare că Blaga a fost în primul rând o fiinţă poetică. El nu este filosof la înălţimea poeziei lui, pentru că a făcut ca şi filosofia lui să se mlădieze după poezia lui. El este prea mare poet pentru a fi fost şi un filosof. E mare şi în filosofie, dar a fost mai mult un poet, filosofia lui e diminuată de o stare poetică... În ceea ce-l priveşte pe Camil Petrescu, cred că aici lucrurile stau invers. Cred că dominanta lui Camil Petrescu este aceea a filosofiei. Şi eu zic - şi e foarte greu acum să fii profet - că, într-o durată mai lungă sau mai scurtă, Camil Petrescu filosoful va trece deasupra lui Camil Petrescu scriitorul.

Vulcănescu a fost „cel mai înzestrat dintre toţi“

Există curentul „noua generaţie“, în perioada interbelică. Cei de acolo vin provocator, împotriva filosofiei care îmbătrânea în universităţi, iar gândirea lor avea şi o componentă spiritualistă foarte puternică. Ce ne puteţi spune? Nae Ionescu, care era o figură carismatică, în epocă, a regizat totul. Vă rog să ne spuneţi ce a reprezentat el în cultură? Ce reprezintă el pentru şcoala pe care a pus-o în mişcare, de unde s-au ridicat mari personalităţi? Mai degrabă, astăzi, se cunoaşte partea spiritualistă şi politizant-naţionalistă a lui Nae Ionescu.

Cred că erau două direcţii... Să lăsăm partea politică deoparte... Eu spun să lăsăm discuţiile care au fost în legătură cu Mircea Eliade, dacă a fost sau nu de extremă dreapta... În filosofie este altfel... Se poate vorbi de concepţia politică - de dreapta, de stânga etc. - numai dacă trece în opera poetică, filosofică, numai atunci aceasta poate să-l culpabilizeze. La Eliade - cât a fost de dreapta sau cât de extremă dreapta -, nu identific nicăieri asemenea opţiuni politice în operă. Dar, lăsând componenta politică la o parte şi luând doar opera, pe care, într-un fel, chiar s-o dezlegăm de om, istoria ne dă un exemplu teribil. Ne aflăm în cazul marilor opere dezlegate de autor, unde autorul nici nu mai există... Opera mare se dezleagă de autor... În epocă, direcţia aceasta post-maioresciană, numită „noua spiritualitate“, s-a opus. Era normal, erau oameni vii... Să nu facem şi noi o continuare şi să le opunem altceva. Ele erau de fapt două direcţii complementare... Filosofia clasică germană nu stă sub aceeaşi paradigmă ca filosofia lui Nietzsche. Dar, de pildă, cele două sunt laturi ale unui întreg, de fapt ele sunt întregul. Întregul ar fi păgubit dacă spunem că filosofia românească ar fi numai paradigma maioresciană sau numai paradigma cealaltă. Acesta este întregul. Întregul este cu bune şi cu rele. Nu suntem o cultură prea bogată încât să ne permitem să eliminăm din ea. Că destul au fost ani de zile, după 1947, când s-a eliminat foarte mult.

Ştim ce a făcut Cioran, ştim apoi ce a făcut Mircea Eliade... Dar cum l-aţi judeca pe Mircea Vulcănescu? E un caz tragic din toate punctele de vedere... El a fost, într-un fel, fidel acelei atitudini trăiriste...

Tragismul său nu constă doar în felul cum a murit... Tragismul lui este - şi asta o spuneau chiar cei care i-au fost colegi de generaţie - că a fost cel mai înzestrat dintre toţi. Cel care a risipit a dat idei tuturor. Tragismul lui este că el le-a împărtăşit tuturor, dar el n-a avut răgazul să se aplice unei opere şi să creeze, la fel cum a fost Eliade sau asemenea lui Noica. Deşi foarte multe din ideile lui şi în filosofia religiei lui Eliade, şi la Noica, cu problema aceasta a rostirii filosofice româneşti, sau a sentimentului românesc al fiinţei, care apar la Noica, sunt idei ale lui Vulcănescu.

El este poate singurul care a intrat în politică, în adevăratul sens al cuvântului... Nu mai avem filosofi care să fi făcut un pas atât de mare?

El vădeşte şi o polivalenţă. În politică, de fapt, a venit ca tehnocrat, a lucrat într-o zonă care n-avea nici o legătură cu filozofia lui. Că a vrut să pună umărul la consolidarea infrastructurii, a făcut o muncă de tehnocrat.

Marele eveniment a fost traducerea lui Hegel de către D. D. Roşca

Se poate spune că şi acesta a fost un efect Noica în filosofie? De fapt, care a fost momentul cel mare în filosofie, în perioada comunismului?

Eu socotesc că marele eveniment, după 1947, până în 1989, marele eveniment în cultura românească l-a reprezentat - poate vă miră, pentru că despre asta nu se vorbeşte - gestul lui D. D. Roşca, care, din 1962, a pornit traducerea lui Hegel. Nu este vorba de aducerea lui Hegel în cultura românească. Să ştiţi că Hegel nu avea prea multă trecere pentru că părea ca o sursă a marxismului, cu dialectica lui. Dar limba..., D. D. Roşca a forţat limba... Deodată, când a început seria de Hegel, când eu abia terminasem facultatea, deodată, ne-am trezit în faţa unei alte limbi... A fost un şoc care numai limbă filosofică nu era, dar era alt limbaj... Repet, abia terminasem facultatea şi comentam ceea ce s-a scris într-o prefaţă la ediţia I, în care Hegel, de fapt, spunea acolo că el porneşte o reformă în filosofie. Iar noi comentam asta ca şi cum era un gest de o îndrăzneală teribilă, că, iată, avem reformă în filosofie... Noi deodată am depăşit limbajul, nici măcar de lemn, care era limbajul filosofiei de atunci, care era de esenţă mult mai flască, şi noi am învăţat să vorbim filosofic prin acest limbaj. Sigur, originar era limbajul lui Hegel, dar a fost geniul lui D.D. Roşca de a forţa deodată limba română să vorbească într-un limbaj care depăşea tot ce era în epocă şi, mai ales, el a aerisit şi a tonifiat tot.

Dar traducerea lui Platon şi a grecilor, din anii ’70, cu grupul lui Noica?

Gestul de ruptură a fost al lui D.D. Roşca... Ne aflam aproape în normalitate, sigur, supravegheată, dar cât se putea de bună...

▲ Pe cât credem mai bine, putem înţelege mai mult

Referitor la filosofia creştină, ce iniţiative remarcaţi... Ce s-a făcut la noi în ultimii ani? A fost o perioadă benefică a acestui gen între cele două războaie.

Nu ştiu... Noi nu ştim să dialogăm... Înainte, în comunism, eram opriţi să dialogăm. În continuare, din varii motive, ne abţinem de la aşa ceva... În facultăţile de teologie, nu se face filosofie şi, totuşi, acolo e o chestie de filosofie creştină... Chiar dacă este distinctă, totuşi, trunchiul este comun. Eu sper că vor exista disponibilităţi şi chiar noi, filosofii, am fost încântaţi de gestul actualului patriarh care, în anul trecut, în 2007, când era încă mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a organizat, la Durău, o întâlnire a facultăţilor de teologie şi filosofie de la Iaşi şi Bucureşti... Cât am stat acolo, trei zile, am discutat foarte aplicat şi a fost un punct de plecare foarte promiţător... A fost, după aceea, şi ediţia a doua... S-ar putea, şi ar fi bine, şi ar fi necesar să continuăm un asemenea dialog...

Apare tot mai des această idee de cunoaştere prin mântuire, în spaţiul cultural. Nu e de ajuns să cunoşti; bineînţeles, cunoaşterea contează, dar mântuirea, împăcarea să vină în cele din urmă...

Noi spunem că mintea noastră este una şi nu putem vorbi că într-o parte este credinţă şi într-o parte este raţiune... În întregul ei, este una şi tot în întregul ei este alta, o dominantă apoi alta... Şi atunci noi nu suntem, cum zicea un grec, cu două capete. Zicea un teolog de prin sec. al XI-lea că, pe cât înţelegem mai mult, credem mai bine şi pe cât credem mai bine, putem înţelege mai mult.