Marele teolog plecat la Domnul zilele acestea, părintele Dumitru Popescu, rămâne pentru cei care l-au cunoscut un reper de moralitate, de erudiţie, dar şi de slujire a lui Hristos până în ultima clipă a vieţii. Telespectatorii Televiziunii Trinitas au avut bucuria să-l vadă şi să-l audă pe părintele academician în emisiunea „Biserica azi“, difuzată la 24 noiembrie 2009, realizată de arhidiaconul Nicolae Dima. Redăm şi noi câteva fragmente din interviul amintit, aducând astfel un omagiu părintelui Dumitru Popescu.
Sunteţi un remarcabil reprezentant al şcolii româneşti de teologie şi o persoană la care se raportează teologia românească în momentul de faţă. Lumea se concentrează, în ge-neral, pe biografia dumneavoastră intelectuală. Cu voia dumneavoastră, vă voi ruga să vorbim puţin despre câteva date importante ale etapelor formării dumneavoastră. Sunteţi născut de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pe 29 iunie, în 1929: de Sfinţii Petru şi Pavel, totuşi vă numiţi Dumitru! De ce?
Pentru că am avut un naş pe care l-a chemat Dumitru şi care a ţinut cu tot dinadinsul să port numele lui!
Aţi regretat mai târziu?
Nu, pentru că în felul acesta am posibilitatea să mă refer în acelaşi timp şi la Sfântul Dumitru, dar şi la Petru şi Pavel, care au fost între apostolii şi campionii propovăduirii creştine în lumea antică.
V-au fost stindarde biografiile celor doi mari apostoli sub semnul cărora v-aţi născut?
Am apreciat ceea ce m-a frapat de câte ori am citit pe Sfântul Apostol Pavel sau viaţa Sfântului Dumitru. A fost, pur şi simplu, spiritul lor de jertfelnicie, de dragoste, de slujire faţă de Hristos. Au slujit, au crezut în Hristos şi L-au slujit cu toată puterea sufletului lor şi au reuşit să realizeze cu adevărat minuni. Gândiţi-vă numai la Sf. Ap. Pavel, un biet om, mic de statură, foarte bine dotat din punctul de vedere intelectual, care a avut acest merit extraordinar, să întreprindă trei călătorii misionare şi să răspândească creştinismul pe o rază extraordinar de mare, care merge din Orientul Apropiat până în Spania. Este, pur şi simplu, exemplul unui om care a fost mistuit de credinţa lui şi a ţinut cu tot dinadinsul să împărtăşească şi celorlalţi, pe unde a fost, şi a impresionat prin cuvintele şi dăruirea de care a dat dovadă în viaţa lui şi în tot ceea ce a făcut. Am spus că îmi rămân mereu gravate în memoria mea cuvintele lui: „Nu mai trăiesc eu, Hristos trăieşte în mine.“
Tatăl dumneavostră era preot, v-a fost model?
Mi-a fost îndrumător, mi-a fost model, şi-a făcut datoria cu toată prisosinţa, nu a făcut niciodată paradă de realizările lui. Aproape o jumătate de veac şi-a slujit cu devotament şi dragoste biserica pe care a avut-o în pază.
Era preot la ţară, în comuna Călugăreni... Cum arăta slujirea preoţească în anii â30? Oamenii erau mai credincioşi?
Erau mai credincioşi, îşi păstrau obiceiurile şi tradiţiile lor şi ţineau permanent legătura cu Biserica. Erau la biserică şi în timpul anului, dar mai ales la marile sărbători biserica era asaltată de cre-dincioşi şi îşi îndeplineau obligaţiile lor religioase, nu din obligaţie, ci din dăruire şi din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică.
Familia dvs. era înstărită. Aceasta v-a ajutat sau, dimpotrivă, a fost o piatră de moară?
Până la al Doilea Război Mondial am dus-o bine cu familia. Nu era deosebit de înstărită, făcea parte din ceea ce era să fie numit pe timpul comunismului chiaburi. Avea câte o proprietate de pământ mai consistentă şi bunicul meu era inginer agronom şi s-a ocupat mult de exploatarea agricolă a proprietăţii. De la el a moştenit şi taică-meu acelaşi lucru şi am dus-o cât de cât onorabil, în perioada aceasta de dinainte de război. Dar după ce au venit armatele sovietice „eliberatoare“, viaţa ni s-a schimbat complet, am început să fim supuşi la tot felul de vexaţiuni şi de prigoane. Ne-au luat toate proprietăţile, am fost daţi afară din casă, părinţii mei au ajuns de dormeau pe prispa unor ţărani care i-au primit de milă ca să locuiască alături de ei şi iarna, şi vara. Eu a trebuit să plec de acasă, după ce terminasem Seminarul „Nifon Mitropolitul“, pe care l-am făcut opt ani de zile, prin Ardeal, la o funcţie într-o bancă. Nu mă primeau nicăieri pentru că eram considerat fiu de exploatator. Am stat acolo vreo doi-trei ani de zile, până s-au trezit că nu am origine socială bună... M-au obligat să să fac armata la aşa-numitele „detaşamente de muncă“. Trei ani. Nu era propriu-zis armată, aveam numai sapă, târnăcop şi lopată. Erau pur şi simplu un fel de lagăre de exterminare. Ne-au trimis în Munţii Făgăraşului să săpăm pe sub munte nişte adăposturi în care să depoziteze fel şi fel de lucruri ale regimului comunist. Eram 10 000 de inşi într-un munte, în condiţii mize-rabile, extraordinare. Munceam de dimineaţă până seara, de multe ori cu apa până la genunchi, ca nişte deţinuţi, iar mâncarea era... vai de capul nostru!
Şi după aceea cum a decurs viaţa dumneavoastră? Aţi reuşit să vă înscrieţi, totuşi, la facultate?
După ce am terminat asta, la un an de zile s-au desfiinţat detaşamentele de muncă, a fost scandal internaţional pentru că erau, pur şi simplu, lagăre de exterminare. S-a mai schimbat şi regimul în România, au venit alţi conducători, am avut posibilitatea ca, cu chiu, cu vai, să mă înscriu la Facultatea de Teologie din Bucureşti, după aproape şapte ani de întrerupere.
Aceasta era în 1955, în momentul în care v-aţi înscris la Teologie. Ce personalităţi v-au marcat şi v-au influenţat?
O influenţă decisivă au avut pentru mine două persoane: Teodor M. Popescu şi Dumitru Stăniloae. Teodor M. Popescu, în cei doi ani de studiu al istoriei Bisericii universale, ne-a vorbit numai de persecuţiile îndrepatate împotriva creştinilor din primele trei secole de existenţă a Bisericii lui Hristos. Şi, după ce spunea problemele şi situaţia Bisericii din epoca respectivă, scotea Actele martirice şi ne citea ultimele cuvinte ale celor care erau condamnaţi la moarte pentru credinţa lor creştină. Şi vă spun sincer că nimic nu a contribuit la edificarea noastră religioasă şi spirituală mai mult decât aceste cuvântări, pentru că proveneau de la oameni care au trăit şi s-au jertfit pentru Hristos. Şi ne-a imprimat extraordinar această dragoste faţă de Biserică, cum nu s-a întâmplat niciodată în viaţa mea. Şi acest profesor, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un mare profesor, din punctul de vedere spiritual şi pedagogic. Mai grozav decât un preot!
Şi un alt profesor care a avut o influenţă mare asupra mea a fost Părintele Stăniloae, care a venit cu Dogma. L-am avut pe Părintele Stăniloae un gânditor remarcabil, care pur şi simplu a scos din teologia românească ortodoxă tot ceea ce era influenţă străină, scolastică, şi-a adus-o pe calapoadele ei duhovniceşti şi spirituale specifice gândirii răsăritene şi din punctul ăsta de vedere aş putea să spun că a făcut o opră deosebit de importantă pentru faptul că generaţii întregi de oameni au avut posibilitatea să afle ortodoxia cu adevărat. Şi tot aşa de remarcabil a fost şi părintele profesor I.G. Coman, un autor extraordinar, îi ziceam Olimpianul, pentru că avea un talent oratoric extraordinar şi, când vorbea despre Sfinţii Părinţi - căci preda patrologia -, ne încânta grozav, încât ne părea rău că se termina ora.
Cum v-a rămas în memorie, din vremea aceea a studenţiei, patriarhul Justinian?
Când vizita institutul să vadă cum merg treburile, la fiecare sfârşit de an venea şi împărţea cadouri premianţilor. Şi când primeşti un dar din partea Patriarhului, rămâne gravat în memorie pentru totdeauna, era un gest cu totul ieşit din comun şi arăta dragostea lui mare faţă de Biserică. Dacă ai fi avut nevoie să te duci să vorbeşti la cancelarie, când era dimineaţa, în timp ce acorda audienţe, să poţi să pătrunzi în cabinetul său, trebuia să aştepţi ore întregi, şi de multe ori nu puteai pentru că era prea multă lume. Avea un obicei extraordinar: după-masă ieşea în grădină să se plimbe şi din fiecare boschet îi apărea câte un cetăţean cu jalba în mână şi se întorcea acasă cu braţul plin de plângeri şi de toate cele din partea celor care îl întâlneau prin grădină, iar el le rezolva problemele.
Intuiaţi pe vremea aceea că urmează decenii întregi de asuprire a poporului român?
Eu am să vă dau un singur exemplu, ca să vedeţi ce însemna Biserica în epoca respectivă. Era interzis să colinzi de Crăciun. Îi vânau pe stradă pe toţi cei care se ocupau de astfel de lucruri. Ei bine, de fiecare dată, de Crăciun, se organiza la institut o serie de concerte religioase cu colinde şi venea patriarhul, dar era lume de n-avea loc în institut. Se păstra tradiţia asta extraordinară în mijlocul Bucureştiului, cu asistenţă extraordinară. Când îmi amintesc de epoca respectivă, nu îmi vine să cred că am trecut prin clipe... şi necăjite şi amare, dar şi fericite, cum au fost acestea, să vezi câtă dragoste aveau faţă de colinde şi de tradiţiile româneşti, bieţii credincioşi...
Când v-aţi dat seama de vocaţia dumneavoastră ?
După ce am trecut prin „armată“, după ce am trecut prin toate necazurile pe care vi le-am amintit înainte, am început să-mi dau seama că numai Dumnezeu poate să te ajute să supravieţuieşti şi să biruieşti încercările ceasului prin care treci.
