O clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate fi o rugăciune

În ziua a nouăsprezecea a lunii lui Cuptor se împlinesc cinci ani de la plecarea Părintelui Arsenie Papacioc la frumusețea cea veșnică. Au rămas memorabile meditațiile sale cu privire la starea de prezență și la relația omului cu timpul. Dialogul purtat cu sfinția sa, în după‑amiaza zilei de 7 noiembrie 2008, la Mănăstirea Techirghiol, ne dezvăluie o personalitate pe cât de delicată, pe atât de hotărâtă în câștigarea vieții veșnice. Ne mângâie încă blândețea reflectată de chipul și mișcările trupului său.

Preacuvioase Părinte, vă rugăm să ne vorbiţi despre problemele spirituale de mare importanță ale lumii de astăzi.

Există o singură poruncă: mântuirea noastră. În sensul acesta s‑a făcut din partea Cerului eforturi foarte mari, chiar maxime. Nu cred că ar putea spune cineva că n‑a ştiut. Am crescut la ţară şi când eram copil am văzut o oaie care a dat din picior şi s‑a culcat. Apoi am văzut o altă oaie făcând la fel. Atunci, în curiozitatea mea de copil, am întrebat‑o pe mama de ce oile procedează astfel. Răspunsul ei m‑a surprins: se închină! Mama mi‑a răspuns adevărat pentru că, dacă ar fi fost numai o oaie, aş fi spus că are ceva la copită, dar toate făceau la fel. Mântuitorul spune: „Nu se mişcă un fir de păr fără voia Mea”, și aceasta ne îndreptățește și pe noi să fim încredințați. Pentru că întotdeauna a fost ceea ce este, sau cum ar spune Mihai Eminescu: „Tot ce a fost ori o să fie/ În prezent le avem pe toate”. Şi spun că n‑a fost un timp să nu fie, nici nu este, nici nu va fi. Mântuitorul Iisus Hristos a spus cu o atenţie deosebită pentru creaţia Lui: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.Sigur că este vorba de salvarea lumii întregi, pentru că nu s‑a răstignit un ins oarecare, ci chiar Dumnezeu. Oricât de prodigioasă ar fi mintea omenească nu poate contrazice acest adevăr. În ceea ce mă priveşte sunt dăruit pe drumul acesta al călugăriei de şaizeci de ani, acum am intrat în anul al 95‑lea de viaţă. Şi văd că, într‑adevăr, aceeaşi poruncă luminează cu orice chip în toată  creaţia lui Dumnezeu. În orice vreme şi în prezent are aceeaşi valabilitate tot ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos. Repet aceasta mereu pentru toţi cei care vin la mine şi caută răspunsuri. La vârsta pe care o am și la responsabilităţile pe care le am, cu conştiinţă pot să vă spun: nu există nici un fel de clipă pe care să o petreci în mod greşit. Aceasta m‑a determinat să mă hotărăsc să mă călugăresc. Încă de acum 75 de ani, am hotărât aceasta pentru viaţa mea: să nu pierd în mod greşit nici o clipă.

Vă gândeați la acest aspect încă din tinerețe? Preocupările entuziaste de tinere­țe nu v‑au atras în vârtejul lor cu înveliș strălucitor?

Am fost bogățel la viaţa mea, acum 75 de ani aveam maşină mică, dar am văzut că toate sunt deşărtăciune. Lucra un îngeraş undeva care îmi atrăgea atenţia. Trăiam la Brașov și mă uitam noaptea la brazi. Erau de o splendoare deosebită. Pe atunci aveam doi șoferi și când mergeam noaptea la drum vedeam câte o parcelă de brazi de o frumusețe uimitoare. Și cum în mers șoseaua se schimba, luând un alt aspect, un alt contur de brazi mă încânta. Și îmi spuneam: ce deșer­tăciuni sunt toate acestea! Și atunci, din acest punct de vedere începea nebunia, pentru că dacă nu ești nebun pentru Hristos, ai nota cea mai mică. Doar că în acest aspect nu merge cu note mici. Am lăsat tot şi am plecat. Şi vă spun cu mâna pe inimă că sunt fericit. E pretențios cuvântul, dar a dat peste mine și n‑am ce să fac.

Vorbiți credincioșilor, aproape de fiecare dată, despre starea de prezență. Ce reprezintă ea și cum o putem face parte integrantă din viața noastră de fiecare clipă?

Ni se cere o stare de prezenţă continuă, adică să avem pe Dumnezeu întreg întotdeauna. Ca duhovnic nu sunt pentru nevoințe, metanii multe și postiri, ci sunt pentru o stare de prezență continuă. Aceasta ni se cere - per­manența, adică să avem pe Dumnezeu întreg întotdeauna. Pentru că sunt convins că moartea nu vine ca să‑i faci o cafea. M‑am întrebat mereu de ce Sfinţii Părinţi recomandau mereu gândul la moarte. Cercetând, mi‑am dat seama că dacă am fi creaţi doar până la moarte, nu s‑ar justifica războiul atât de mare din inima omului şi, mai ales, atâta coborâre divină de sus şi atâta mişcare de îngeri, dacă totul s‑ar sfârși cu moartea tuturor. Or, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că se trece de la moarte la viaţă. Aceasta este o realitate, pentru că tot ce a spus Hristos este adevărat. La înmormântarea unui prieten, arhimandritul Gavril de la Mănăstirea Zamfira, am spus credincioșilor adunați la căpătâiul părintelui: „Domnilor, sunt convins că nu e mort”. Sigur că e un paradox să vorbești în acest fel, mai ales când toată lumea plângea. Am spus aceasta pentru că așa a spus Mântuitorul Hristos: va trece de la moarte la viață. Părintele arhimandrit Gavril a fost un mare gospodar, un mare duhovnic și un neobosit slujitor al Altarului și cred cu tărie că n‑a murit, ci a trecut la viața cea veșnică. Am fost prieteni apropiați o viață. Este un lucru de o necesitate imperioasă să găsești pe cineva cu care să vorbești liber, să poți spune tot, așa cum am fost noi doi. O discu­ție să nu meargă cu speculație, pentru că atunci s‑ar pierde un timp așa de scurt și mai ales scump.

Care ar trebui să fie relația corectă a omului cu timpul?

M‑am convins că nimic nu e mai scump pe lume decât timpul pe care Dumnezeu ni l‑a dat să îl trăim. În închisoare, o persoană din celula alăturată mi‑a cerut să îl spovedesc prin sistemul morse, căci aşa comunicam acolo. În condițiile vitrige din închisoare era valabilă spovedania prin bătaia în perete. Le‑am spus că dacă trăim doar până mâine e valabilă dezlegarea pe care le‑o dădeam printr‑un semnal bătut în perete, la o oră stabilită. Acolo trăiam în regim de exterminare și nu știam ce se va întâmpla în clipa următoare. Dar dacă vor trăi şi vor ieşi din închisoare, le‑am spus să se ducă şi să spună unui preot păcatele. Căci nu făceam teatru și nici nu mergea cu falsități ori cu jumătăți de măsură: „Dezlegarea ce v‑o dau e valabilă dacă murim până mâine”. Pentru că lucrurile stăteau la graniţa dintre viaţă şi moarte. Dacă te vindeai era și mai rău, pentru că la o sensibilitate de conștiință nu e ușor să te lepezi. Ferească Dumnezeu! Am spus atunci şi o spun şi acum, o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate fi o rugăciune. Suntem foarte mult iubiți de Dumnezeu, nu avem vocabular pentru așa ceva, ca să mai îndrăznim să pierdem timpul acesta prețios, care ni s‑a dat.

Ce aspect al vieții v‑a determinat să meditați cel mai intens la necesitatea câștigării vieții veșnice? Pentru că noi, mai ales tinerii, lăsăm acest aspect deoparte, considerând că vom avea timp la bătrâ­ne­țe pentru a ne ocupa de mântuirea sufletului.

Am fost la multe înmormântări, am făcut ani grei de închisoare, am trăit în pustie, dar vă spun că nicăieri nu m‑am folosit mai în adâncul lucrurilor ca la capătâiul morţilor. Se intră pe veci într‑o lume necunoscută şi toţi îşi doreau să mai trăiască o zi, să mai respire o clipă. Se punea problema: ce poţi să faci într‑o zi sau o clipă? Într‑o zi, într‑o clipă poţi să faci foarte mult, căci Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre, ci are nevoie de inima noastră, dacă I‑o dăruiești. De ce vă temeţi de moarte, dacă v‑aţi pregătit de Înviere? Hristos S‑a răstignit pentru noi și a fost atâta deranj ceresc pentru noi. Dar fiinţa omenească este copleşitor de neînţeles, aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz. Sunt încă taine cu privire la om care sunt necunoscute de îngeri, pe care Dumnezeu le ține ascunse încă. Şi satana luptă din răsputeri cu râvnă neîntreruptă, pentru ca noi să nu ne mai recunoaştem asemănarea cu Dumnezeu. Căci fiinţa umană este singura verigă de legătură posibilă între Dumnezeu şi creaţie. Omului i s‑a încredințat întreaga răspundere să supravegheze întreaga creație. El este stăpânul creației, chip și asemănare. Poate să zică dracul ce‑o zice, poate să facă ce‑o face, suntem chip și asemănare și aceasta nu o poate schimba. Și atunci ne întrebăm: suntem de aruncat în fundul iadului?

Dragii mei, moartea este o realitate, la fel cum raiul este o realitate şi iadul o realitate. Ai atâtea momente potrivite pentru ca tu să cânţi pe Dumnezeu și să te rogi Împăratului. Nu s‑au făcut eforturi atât de mari pentru nici una dintre creaţiile lui Dumnezeu ca pentru om. Şi dacă moar­tea vine şi te‑a găsit câtuşi de puţin nepregătit, nu e bine. Sunt nişte realităţi peste care se trece cu prea multă uşurinţă. Oamenii caută rostul vieţii numai în plăceri, în înşelăciuni sau în altele. Dacă i‑am putea întreba pe cei de sus ce i‑a costat de au ajuns la atâta fericire, ne‑ar răspunde că timpul petrecut bine.

Care este cel mai important aspect pe care trebuie să îl avem în vedere în relația cu persoanele din jurul nostru?

Am ajuns la înţelegerea personală că dacă reuşeşti să spui: „Iartă‑l, Doamne”, pentru cel care a făcut o mare greşeală pentru fiinţa ta materială ori spirituală, ai cel mai mare câștig. Veţi vedea cerul răsturnat şi pământul răsturnat, dacă spui vorba aceasta. Pentru că în lume vorbirea de rău de altul e o mare greşeală, pentru că Dumnezeu spune că nu se mişcă un fir de păr fără voia sa. Atunci vă daţi seama că fiinţa aceea umană Dumnezeu o ţine şi niciodată nu e cineva degeaba lângă tine. Dumnezeu îl ține cu un rost, de aceea nu îl vorbi de rău, chiar dacă e hoţ, leneş sau altfel. Recunoaşte‑i calităţile şi defectele, dar nu te băga mai departe, pentru că e şi el creaţia lui Dumnezeu şi l‑a aşezat lângă tine special ca să‑l mai luminezi, să vadă că tu ai altă viaţă. Dar tu nu îţi dai seama şi te fereşti de el şi îl goneşti. Un pustnic era spovedit şi împărtăşit de un preot oarecare, care nu avea o viaţă tocmai în rânduială și de aceea pustnicul nu l‑a mai primit ca duhovnic. Iar noaptea visează o lume însetată şi un om bubos scotea apă limpede şi o dădea însetaţilor. Și‑a dat seama că acela poate fi bubos, hoț sau leneș, dar îi aduce apă limpede Hristos. Şi atunci cu amar a căzut cu fața la pământ, s‑a căit şi l‑a primit pe acela ca duhovnic. Vedeţi, dragii mei, primeşti pe cineva care miroase frumos, ai o satisfacţie de moment. Dar important este să trăieşti şi cu cineva care are un pic de miros nesuferit. Şi Dumnezeu nu îl ţine lângă tine toată viaţa, doar te‑a pus la o mică încercare.

Când se impune mărturisirea lui Hristos cu orice preț?

Un ins a plecat cu un altul într‑o călătorie și ca să păstreze pacea spunea că totul este întocmai cum spunea celălalt, pentru că a face pace este mare lucru. Spunea mereu: „Așa este cum spui tu”. În acest aspect e nevoie de o mare artă, să fii dirijor al propriei tale fiinţe, pentru că omul e o lume întreagă, un microcosmos în care se oglindeşte un mare cosmos. Și în acea călătorie a spus cel șmecher celuilalt: „Nu‑i așa că Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu”? Celălalt care era credincios, dar neîndogmatizat, n‑a zis nimic. N‑a îndrăznit să spună nimic, deși era liber. Când s‑au apropiat de mănăstire, un balaur s‑a repezit la cel nevinovat, urlând și țipând groaznic. A ieșit starețul și l‑a întrebat: „Ce ai făcut? Pentru că acesta nu se repede decât la cei care se leapădă de Hristos”. Vedeți, nu e permis să spui: „Nu ştiu”. Nu e permis, căci ce vrei să facă Dumnezeu mai mult ca să Îl recunoşti că e Dumnezeu... Căci la Înviere nu a înviat numai Hristos, ci a înviat toată creaţia cu El. Învierea era confirmarea Dumnezeirii Lui. Ce voiaţi să facă mai mult Hristos? L‑au răstignit, dar n‑a cedat. Nouă nu ni se cere răstignire, ci ni se cere sabia permanent în mână, ca să apărăm adevărul. Pentru că, omule, tu singur te osândeşti sau te fericeşti. Deci nu pierdeţi relaţia cu veşnicia. O clipă este un timp foarte scump, pentru că Dumnezeu, în clipa aceea, te poate ferici. Puţin timp petrecut bine, acesta este răspunsul celor fericiţi veşnic. Nu este alt timp, dragii mei. Nu sunt lucruri care să nu fie înțelese și nici filosofie nu este. Un părinte cu viață înal­tă avea trei ucenici, dar nu era mulțumit de cum mișcau ei în zborul acesta duhovnicesc. Erau ascultători, însă părintele nu era mulțumit de starea lor de pre­zență. Nu erau suficient de pătrunzători cu marile probleme ale vieții. Și au plecat la un drum, au mers pe rând, ca să nu piardă timpul. Și iată că, în drumul lor, un om bătrân stătea nemișcat la pământ, îl trântise măgarul său. Primul ucenic a făcut o cruce, l‑a binecuvântat și i‑a zis: „Dumnezeu să te ajute”. Și a plecat. A venit al doilea și a făcut la fel. Iar cel de al treilea ucenic a procedat întocmai. A venit și părintele, care l‑a luat în spate pe omul necăjit, cu toate că el însuși era bătrân și slăbit. A plecat cu el așa cum putea, deși îi era destul de greu. Iar acesta era Hristos Care i‑a spus: „Vezi de ce ucenicii tăi nu au duh în ei, pentru că nu au viața dăruită, sunt egoiști și n‑au dăruire”. Dragii mei, dacă am ști noi de câte ori L‑am purtat în spate pe Hristos și de câte ori L‑am ținut mort de foame...

Cine este persoana care v‑a influențat cel mai mult în drumul duhovnicesc al sfinției voastre?

Vă spun cu toată inima - su­fe­rința! Toate facultățile și cunoș­tințele adunate, toate s‑au dărâmat și s‑au risipit. Omul are marea greșeală că se cunoaște puțin pe sine și cunoaște puțin direcțiile și ajungerile la cer. Suferința este singura temă care se pune: Doamne! Doamne! Doamne! Pentru că am văzut cu ochii mei viața din moarte cum răsare.

Suferința nu este deloc ușor de acceptat. Cum ne învățați să acceptăm sufe­rința și să ne bucurăm de ea?

Cerul e plin de stele, dar numai noaptea se văd și strălucesc. Adică numai în suferință se văd toate luminile. În suferință te cunoști mai bine, pentru că pari secătuit de plăcerile lumești, care te umplu și te îngrașă și care îți rup legătura cu fericirea. Dacă Mântuitorul Iisus Hristos spune că nu se mișcă fir de păr fără voia Sa, vă dați seama că suntem guvernați de El în tot ceea ce facem. Sunt niște realități. Acum avem libertatea și nădejdea că mai trăim. Dar când știi sigur că ai să mori peste un ceas, e o realitate și ceasul acela. Îmi pun problema vieții veșnice și ce mă costă aceasta. Vă spun că în tinerețe am trăit în condiții grele prin pustii și priviți‑mă că încă trăiesc... Am învățat mult și am citit neîntrerupt toată viața și mi‑am dat seama că nimic nu îndreaptă, nimic nu îți arată marile direcții mai mult ca suferința. Căci una e să vezi focul și alta e să fii în foc. Și tot cu foc te vei săra și n‑ai să termini niciodată. De ce nepăsarea aceasta față de ceea ce va urma dincolo de pragul morții?

Vorbiți mereu foarte frumos despre femeie. Ce argumente vă determină să înnobilați atât de înălță­tor femeia?

Femeia e foarte discutată și înlăturată, dar nu se poate trăi fără ea. Căci dacă bărbatul e capul, cum îi place să‑i spui, femeia e inima. Un cap fără inimă e sec. Nu zice: uite aceasta e cărarea, ci te conduce ca să cunoști tu cărarea. Vedeți cât de falsă e lumea în care trăim și în care femeia a fost roabă mii de ani. Constantin cel Mare, prin Edictul de la Milano, din anul 313, a oprit su­ferința femeii și a eliberat‑o. Dar a rămas teama în ea mai departe, o teamă ancestrală. Am apărat public femeia, fără jenă: „Cum puteți face să sufere ceea ce a făcut Dumnezeu? Trăiți fără ele, dacă pu­teți”. Ce‑ți poate da femeia nu îți poate da nimeni, de aceea nu te poți servi de ea ca de o slugă. Credeți că Dumnezeu a creat degeaba această mare realizare divină. Căci dacă ar fi să o analizăm ca arhitecți, nici o arhitectură nu e mai completă și mai atrăgătoare ca o femeie. De ce această săbăticie îndreptată asupra ei? Din aceasta se vede gradul de cultură a unui ins și a unui neam: dacă îl respectă pe celălalt și vede în femeie viața lui. Pentru că femeia înseamnă viață, iar aceasta o reprezintă Maica Domnului, stăpâna cerului și a pământului și care este foarte supărată pentru că nu îi cerem nimic.

Vă mulțumim, Preacuvioase Părinte, pentru gândurile încărcate de înțelep­ciunea vieții și pentru aceste clipe de prezență trăite împreună.

Cu bucurie v‑am vorbit. La mine nu puteți vedea decât îndemnul de a lua crucea și a o urma. Și o spun sincer că sunt fericit pentru că m‑am dăruit.