„O datorie față de istorie”

Ultimele luni de pandemie ne-au provocat la interiorizare și o mai atentă prețuire a valorilor din viața noastră. Pe învățătorul Gheorghe Pârlea, din localitatea Miroslăvești, județul Iași, îl trec în rândul valorilor neamului românesc. Timp de 44 de ani a măiestrit personalitatea a 11 generații de elevi și a scris lucrări prin care a promovat locurile natale și relațiile culturale cu confrații din Republica Moldova. Cu profund respect fac o plecăciune în fața acestui dascăl, care este pentru mine un reper într-o lume ce își caută, încă, verticalitatea.

Domnule învățător Gheorghe Pârlea, cum au fost cei 44 de ani în care ați lucrat cu și pentru copii?

Diploma de învățător, obți­nută în 1969, mi-a facilitat accesul la un post în specialitate chiar în comuna natală, în satul Soci. Mi-am luat cu mine și o colegă de clasă, care, la puțin timp, mi-a devenit soție. După patru ani de ucenicie la școala din Soci, m-am transferat la școala din satul natal, Miroslăvești. Pe parcursul celor 44 de ani la catedră, am avut în responsabilitatea mea ceva mai mult de 200 de elevi, respectiv 11 promoții. Cu ei mi-am perfecționat abilitățile de dascăl, ajungând să obțin toate gradele didactice. Pe lângă aceste atribute, prezența mea îndelungată în câmpul energetic al copilului mi-a flexibilizat sufletul, mi l-a turnat într-o matrice mult mai umanizată față de cea care îmi era inițial albia personalității. Am ajuns să fiu învățătorul care respingea „distanța” dascăl-elev impusă de modelul clasic, de tipul „magister dixit”, și să fiu dascălul printre elevi, „colegul mai mare” care îi ajuta pe cei mai mici să înțeleagă și să aibă inițiativa în formarea proprie; desigur, după propriile posibilități native ale fiecărui învățăcel, valorificate la maximum. Promoțiile de elevi fiind eterogene, tratarea didactică diferențiată a fost caracteristica activității mele de dascăl. Când era nevoie, și asta se întâmpla frecvent, elevii mei rămâneau, din proprie voință, o oră peste program, spre a-și îmbunătăți rezultatele școlare. Am acordat importanță mijloacelor didactice auxiliare (pe care adesea le concepeam eu), metodelor didactice care favorizau învățarea activă și mi-am exprimat opiniile în presa branșei didactice (în circa 40 de articole în „Tribuna învăță­mântului”). În secundar, acestea au contat, probabil, și în ceea ce se poate numi, cu modestie, „recunoașterea bunei prestații în meserie” de către cei care îmi monitorizau activitatea (am primit titlul de „Învățător eviden­țiat” și o „Gradație de merit”, aceasta din urmă prin concurs, competiție rar accesibilă dascălilor din școlile rurale). 

Nobila profesie de educator 

Ce mesaj aveți pentru învățătorii și elevii din anul 2021?

Sunt ieșit la pensie de aproape un deceniu, segment temporal care a adus schimbări mari învățământului primar (unele binevenite, altele considerate - din păcate cu grave consecințe - ca neadecvate). Iar învățătorii sunt acum… „profesori pentru învățământul primar”, cu studii superioare. Așa că ar trebui să mă sfiesc ca eu, învățătorul demodat, rupt de școală, să dau sfaturi. E bine că statutul dascălului de primară e acum cosmetizat cu studii universitare, căci învățătorul tradițional (format în „școala normală“, „școala pedagogică”, „liceul pedagogic”) era asociat absolventului de liceu și privit „de sus” de către colegul profesor de la gimnaziu, căruia, în multe cazuri, învățătorul îi surclasa pregătirea culturală, cu excepția domeniului cunoașterii pe care profesorul îl preda. Cu modestie, mesajul dascălului care am fost către cobreslașii activi e… să își respecte profesia. Ce în­seamnă asta? Să-și asume, prin examene frecvente de con­știință, nobila profesie de educa­tor (educator în sens larg). Să se pregătească în ritm continuu în arta pedagogică (acum, cu accen­tele postmodernității) și să aibă mereu în vedere că au în grijă cel mai delicat și mai fragil „obiect” al muncii: puiul de om, căruia pragmatismul excesiv al educației epocii posttehnologice îi amenință sever ființa sa ­interioară, matricea în care ­Creatorul a pus legi care nu pot fi modificate. 

Scrisul pus în slujba comunității 

Sunteți autorul mai multor volume, care sunt sursele de inspirație pentru scrierile dumneavoastră?

Da, cu modestie, îndrăznesc să scriu. Și pentru asta, firește, trebuie să existe surse. Sursele mele de inspirație vin din viață: din viața personală și, mai ales, din viața celor care m-au/ne-au precedat. Sunt unul dintre monografiștii satului. Prima carte serioasă (că a mai existat, cu mult timp în urmă, o plachetă care îmi includea scrisul) la care mi-am „pus umărul” (coautor și redactor) a fost „Monografia comunei Miroslăvești - Despre oameni și locuri”, coordonată de prof. Ioan Pârlea cu o bogată iconografie. Cartea a fost reeditată, cu adăugiri pe care le-am considerat necesare, în 2009. Prima carte de autor a fost cea intitulată „O punte peste Prut”, apărută la Chișinău, în 2013. ­Lucrarea cuprinde 300 de pagini de publicistică culturală rezultată din legăturile comunității mele sătești cu un prestigios grup de intelectuali basarabeni și versuri. M-au onorat cu generoase postfețe scriitorii Nicolae Dabija, Vlad Pohilă și Nicolae Rusu, membri ai Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și, respeciv, din România. Iar a ­doua e un album monografic, cu tematică cultural-spirituală, intitulat „Miroslovești - Prin ochiul timpului nostru”, apărut la Chișinău, în 2014, pentru care mi s-a conferit Premiul „Dimitrie Gusti” la Salonul Internațional de Carte, Chișinău, 2015. În 2019, am scris o a treia carte de autor, o monografie a satului Soci („Satul Soci - La răscrucea verticalei cu orizontala”, Iași, 2019). O altă carte al cărei autor de proiect și coautor sunt se numește „Mihail Sadoveanu, fiul țărăncii din Verșeni”, Chișinău, 2015. Volumul omagial, apărut la 135 de ani de la nașterea lui M. Sadoveanu, are coautori din Republica Moldova, eu fiind inițiator și semnatarul capitolului care dă titlul cărții. Mai am un capitol (un demers apropiat de specia reportaj, cu veterani de război) în volumul „Cotul Donului 1942, eroism, jertfă, trădare”, coordonat de dr. Vasile Șoimaru, Chișinău, 2012. Zece volume de grup îmi conțin poezii, epigrame, povestiri, cronici de carte și un interviu. Cu sfială, am prefațat și trei volume ale altor autori. 

„Să conservăm memoria orală” 

Ce vă motivează să scrieți?

Nu pot să-mi explic de unde mi se trage apetența pentru scris. Totuși, dacă ne referim la scrisul de nuanță lirică, ceva-ceva am găsit eu, referitor la cauză și efect. Și explicația o voi da în canon poetic: „Din jarul unui ­astru neştiut/ Se-ntâmplă să coboare o scânteie/ În boţul cel rotund de lut/ Ce prinde viaţă-n pântec de femeie./ / Mocnind în spuza de cenuşă,/ Târziu simţii şi eu un bob de jar/ Ce îmi gravă în inimă o uşă/ Prin care să-mi devină felinar.// De-atunci aleg grăbit cuvinte,/ Doar scoici din ochiul meu de mare;/ Dar nu râvnesc la cerbi cu stea în frunte,/ Ci doar adăst să mângâi ­căprioare” („Bobul meu de jar”). Dacă ne referim la ce am scris (și încă mai scriu) în proze scurte, moti­vația vine din… carte, atunci când scriu impresii de lectură. Iar când scriu povestiri intitulate generic „Din însemnările monografistului” sau „Amintiri moște­nite”, o fac ca o datorie față de istorie - desigur, istoria la scară mică, raportată la meleagul meu sau la spațiul din proximitatea lui. Avem datoria, cei care putem face asta, să conservăm memoria orală (datele le obțin mai ales pe această cale). Desigur, infor­mațiile îmi parvin adesea sumar, fără context temporal, cultural, social. Aici intervine contribuția mea, fără a denatura însă în esența ei povestea, faptele.

Evenimente culturale pe ambele maluri ale Prutului

Cum a pornit colaborarea cu oamenii de cultură din Basarabia?

Da, tocmai această conjunctură a scos din blazarea cotidiană comunitatea miroslăveșteană, pe membrii ei reprezentativi. Prin 2001, profesorul universitar dr. Vasile Șoimaru de la Chișinău, trecând Prutul, umbla prin țară spre a se documenta pentru o monografie dedicată neamului istoric al Șoimăreștilor, al cărui vlăstar este. Și a avut surpriza să afle că în arborele său genealogic se află o duzină de Șoimă­rești din comuna mea. Îl aștepta la Miroslăvești, încă „în picioare”, pentru o efemeră întâlnire (căci era deja fără viață și vânat de vijelii), un stejar multisecular cu numele legat de strămoșul său îndepărtat, pe moșia căruia a fost salvat de secure, la defrișare, și protejat prin testament lăsat urmașilor. Profesorul basarabean s-a legat sufletește atât de mult de meleagul strămoșilor săi din dreapta Prutului, încât a adus la Miroslăvești, în vizită și cu misii culturale, intelectuali de notorietate de la Chișinău: poetul Nicolae Dabija, membru de onoare al Academiei Române, prozatorul Nicolae Rusu, publicistul Vlad Pohilă, artiștii emeriți Ninela Caranfil (actriță), Vasile Iovu (muzician), Tudor Ungureanu (rapsod popular) și mulți alți basarabeni de aceeași ilustră recunoaștere (patru dintre ei, „Artiști ai Poporului în Republica Moldova). Am participat împreună la evenimente culturale în dreapta și în stânga Prutului (comemorări ale unor personalități reprezentative, lansări de carte, sărbători jubiliare ale comunei mele ș.a.). Sub auspiciile dumnealor s-au născut cărțile în care îmi sunt inserate și exercițiile mele de natură ­publicistică și literară. În contextul acesta am devenit colaborator al săptămânalului „Literatura și Arta” și „BiblioPolis” din Chiși­nău. Ambele publicații m-au onorat cu dovezi de recunoaștere (cinci ani la rând, m-am aflat pe lista „laureaților pentru publicistică” a revistei „Literatura și Arta”, iar revista „BiblioPolis” mi-a oferi trofeul jubiliar „Mărul contribuției”. Pentru aportul meu de această natură, mi s-au acordat și ­„Diplomă de excelență” și titlul onorific de „Senator al Sfatului Țării II”, organizație civică unionistă, condusă de scriitorul și publicistul Nicolae Dabija. Doi dintre prietenii noștri basarabeni au devenit „Cetățeni de Onoare” ai comunei Miroslă­vești, respectiv profesorul universitar Vasile Șoimaru, publicist, deținător al Premiului Academiei, și poetul academician Nicolae Dabija. 

Orizontala vieții dumneavoastră se întâlnește cu verticala lui Dumnezeu?

Născut într-o familie de buni creștini - cu fapte, nu doar cu declarații de credință de felul… „cred, dar nu sunt practicant” -, nu puteam fi o „așchie” rătăcită de trunchi. Părinții mi-au fost modele de bună relație cu Dumnezeu. Calea cea mai limpede arătată nouă, celor trei copii, era cărarea bătută de tălpile lor la biserică, spre a fi părtași la Sfintele Liturghii, duși și noi de mânuță, când eram copii. Apoi rugăciunile lor - discrete, dar nu ascunse nouă. Și buchisirea (sub privirile noastre, ale copiilor) Bibliei și cărților editate sub binecuvântarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în zilele de sărbătoare. Când am devenit persoană implicată social, tata m-a sfătuit să nu mă fac „membru de partid” (se înțelege, e vorba de partidul comunist), că asta mă va depărta de Dumnezeu. Și am scăpat, fără mare efort, de această incompatibilitate cu Cerul. Nu am dovedit osârdia regretaților mei părinți, dar mereu mi-am reconfigurat traseele căilor mele după o voce interioară care purta - și încă mai poartă - timbrul vocii părinților mei. În prezent sunt epitropul parohiei comunității de creștini ortodocși, rugători ai Bisericii „Sfânta Treime”, care acum duc povara ­financiară impusă de o amplă lucrare de restaurare a locașului de închinare, edificiu supus efectelor unui veac de dăinuire.