O lege care îi dezavantajează pe fermierii români

Începând cu 1 ianuarie 2014, orice persoană alogenă are posibilitatea de a cumpăra teren arabil în România. Astăzi, când vorbim tot mai des despre o criză alimentară şi când fiecare stat se gândeşte cum să-şi prezerve mai bine resursele, autorităţile române trebuie să analizeze bine măsurile pe care le iau. Despre lucrarea eficientă a pământului, dar şi despre cum pot fi agricultorii români competitivi pe piaţa internaţională ne-a vorbit Florentin Bercu, directorul executiv al Federaţiei Naţionale Pro Agro, care reuneşte organizaţiile profesionale reprezentative din agricultura românească.

Domnule director, Pro Agro este membră a celei mai puternice federaţii europene privind agricultura, Confederaţia Generală a Cooperativelor Agricole din Uniunea Europeană (COPA-COGECA). Care este, în linii mari, legislaţia europeană în ceea ce priveşte vânzarea terenurilor către străini? Sunt impuse condiţii mai aspre pentru a putea cumpăra pământ în Occident?

Majoritatea statelor europene au avut, cu mulţi ani în urmă, şi au mai introdus ulterior în legislaţie, anumite condiţii, „în concordanţă cu legislaţia europeană“ care facilitează accesul fermierilor din ţara lor la cumpărarea terenului. Din varii motive, în legislaţia noastră şi implicit în Constituţie nu au existat astfel de clauze care să susţină temeinic elaborarea unei legi a liberalizării pieţei funciare, aşa cum ne-am fi dorit majoritatea românilor. Totodată, la intrarea României în UE în 2007, din păcate, reprezentanţii noştri nu au lăsat deschisă posibilitatea de a prelungi perioada de tranziţie la 7 ani până la liberalizarea pieţei funciare, aşa cum au procedat polonezii şi ungurii, spre exemplu.

Mai menţionez încă o dată, ca şi până în prezent, străinii puteau cumpăra teren agricol prin societăţi comerciale cu capital străin. Nu cred că vor fi mulţi străini care vor cumpăra teren pe persoană fizică, ci se va continua varianta achiziţionării prin persoană juridică. Problema noastră cea mai mare este că străinii sunt mult mai bine capitalizaţi în comparaţie cu noi şi beneficiază de credite la dobânzi la care noi nici nu visăm. Ei sunt încurajaţi să investească în alte ţări şi datorită faptului că la ei fie nu se vinde terenul, fie este foarte scump, de nivelul zecilor de mii de euro. Din discuţiile purtate cu agricultori din Ungaria, Polonia, Franţa, Lituania şi Italia, la ei nici nu se pune problema vânzării terenului sau exploataţiei către străini, în primul rând datorită patriotismului, naţionalismului, fiind identificaţi investitorii vecini din zona respectivă. Totodată, trebuie înţeles de către toată lumea că preţul la ei este mare deoarece au suprafeţe comasate, libere de buruieni, boli şi dăunători, fertilizate corespunzător, exploataţii tehnologizate şi sunt foarte bine organizaţi în comparaţie cu noi. Prin felul în care vin la noi şi oferă preţuri mai mari ne fac nouă rău, ca români şi ca ţară. Este o concurenţă neloială prin care sunt dezavantajaţi fermierul român şi toţi consumatorii din România pe termen lung.

Provocarea cea mai mare a României este să identifice şi să implementeze măsuri care să vină în sprijinul obţinerii de credite pentru producătorii ei agricoli şi stabilirea unor praguri de producţie pe fiecare sector/subsector în parte, în vederea eficientizării şi desfăşurării unei activităţi optime.

În comentariile făcute în mass-media românească privind înstrăinarea terenului din Transilvania către vecinii unguri, s-a răspuns cu o nonşalanţă înspăimântătoare: „Nu se întâmplă nimic dacă vindem tot. Doar nu pleacă pământul din ţară!“ Cum vedeţi situaţia?

De cele mai multe ori străinii vin la noi, fac producţii mari, de calitate şi pentru a obţine un profit sigur sau pentru a-şi hrăni popoarele lor cu hrană de calitate, comercializează materia primă în ţările UE şi/sau alte ţări occidentale. Faptul că exportăm materia primă şi importăm produse finite este un dezavantaj financiar în primul rând pentru tot lanţul alimentar implicat şi pentru toţi consumatorii din România.

Credeţi că dacă vom vinde pământul, preţul legumelor şi fructelor, al pâinii şi al altor produse ar putea creşte rapid în mod artificial?

Suntem într-o piaţă liberă, iar preţul este şi va fi dictat de piaţă. Are şi preţul terenurilor un impact asupra preţului alimentelor, dar factorii esenţiali sunt precipitaţiile şi ceilalţi factori climatici. Totodată, preţul se stabileşte şi în funcţie de nivelul producţiei la nivel global şi cererea din piaţă.

Legea privind cumpărarea terenurilor de către străini în România a fost remisă de preşedintele ţării Parlamentului spre a i se aduce îmbunătăţiri. Ce modificări credeţi că ar trebui aduse legii pentru a fi una care să protejeze cu adevărat proprietarii şi eventualii cumpărători de pământ autohtoni? Cum aţi modifica legea dacă aţi fi parlamentar?

Am amintit anterior de posibilităţile restrânse care pot fi impuse de această lege şi motivele. Din câte ştiu, s-au făcut consultări cu organizaţiile profesionale, ca acestea să vină cu propuneri.

Este foarte important ca producătorii să fie organizaţi, reprezentaţi şi să se implice activ, spunând problemele cu care se confruntă şi împreună cu asociaţia/federaţia/oipa (organizaţie interprofesională pe filieră de produs) să identifice în colaborare cu MADR (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) şi celelalte instituţii avizatoare măsurile cele mai potrivite şi să se asigure că vor fi implementate în interesul comun, pe termen lung, al producătorilor agricoli români.

Având în vedere că o pondere importantă a suprafeţei agricole a României este lucrată de persoane care au vârsta peste 55 de ani, consider primordial susţinerea dreptului de preempţiune al tinerilor fermieri, de pe raza localităţii respective. Acest drept de preempţiune a fost introdus la solicitarea Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Producători Agricoli şi a fost justificat prin importanţa încurajării tinerilor să vină sau să rămână în mediul rural. Făcând fezabile celelalte măsuri luate în sprijinul tinerilor: punctajul dat în ghidurile solicitantului pentru măsuri precum: 112, 121, 123, 312. Prin dreptul de preempţiune al tinerilor producători, în condiţii egale de preţ, se facilitează accesul liber la Măsura 112, Instalarea tinerilor fermieri, deoarece beneficiază de punctaj care le asigură finanţarea proiectului, doar dacă au terenul pe care-l exploatează în proprietate şi totodată, prin cei 50.000 de euro pe care îi vor putea accesa din 2015, îşi vor putea mări exploataţia în proprietate cu o parte din aceşti bani europeni. Acest drept de preempţiune se ia în considerare în următoarea ordine: coproprietarii, vecinii, arendaşii, tinerii fermieri şi ADS-ul. Prin aceasta nu se îngrădeşte deloc dreptul persoanelor care lucrează terenul de ani de zile, ci doar se dă o şansă de întinerire, revigorare şi reîmprospătare a mentalităţii din agricultura românească.

O altă replică adusă de cei care doresc cu orice preţ vânzarea pământului românesc către străini este că multe terenuri sunt nelucrate. Ce suprafaţă din extravilanul României e pârloagă? 

Aceasta nu este decât o scuză penibilă a necunoscătorilor sau persoanelor rău intenţionate. Din păcate, avem mulţi naivi care cred tot ce li se spune, fără a verifica. În anul 2011 erau undeva la 700.000 de hectare nelucrate. În prezent, aproximez ca teren nelucrat 120.000-150.000 ha. Problema cea mai mare este că, de cele mai multe ori, acele terenuri nelucrate sunt fie ale investitorilor străini care au cumpărat terenuri şi nu le-au lucrat, deoarece singura lor intenţie este să facă speculă şi să obţină profituri substanţiale doar prin acest mod, sau încă mai sunt necomasate şi sunt dificil de lucrat şi obţinut o producţie rezonabilă. Sunt foarte puţine terenuri ale proprietarilor, ţărani români, vârstnici care îşi lasă terenurile necultivate.

Un exemplu elocvent pentru pârloage sunt terenurile aflate la marginea oraşelor mari, care au fost cumpărate în speranţa că le va creşte preţul şi vor fi făcute alte investiţii decât cele agricole, dar sunt lăsate de ani de zile necultivate deoarece pe parcele de 2.000-4.000 mp nu poţi face o agricultură performantă.

Cât de mult a fost ajutat ţăranul român să-şi cultive pământul? Vorbiţi-ne despre nivelul subvenţiilor din România în comparaţie cu alte ţări, mai apropiate sau mai depărtate de noi: Ungaria, Germania, Anglia, Franţa, despre preţul utilajelor agricole la noi.

România este pe ultimul sau penultimul loc în UE la nivelul subvenţiilor, deoarece în anul 2007, când am intrat în Uniunea Europeană, s-a luat drept bază de calcul al subvenţiilor ce se vor acorda statisticile pe 5 ani înainte de aderare. Din păcate, producătorii agricoli români fie nu au aplicat o tehnologie care să le asigure producţii mari, fie nu au declarat toată producţia, bucurându-se de profituri de moment, vânzând la negru şi nerealizând ce dezavantaj îşi creează pe termen lung.

Consider că este prost înţeles rostul statului. Rolul primordial al acestuia este de a crea cadrul legal şi de a facilita accesul la piaţă al producătorilor, prin realizarea şi implementarea unei strategii agricole viabile pe termen lung, care să creeze avantaje pentru toţi consumatorii din România, prin intermediul producătorilor agricoli, în vederea închiderii unui lanţ care începe de la sămânţă până la furculiţă. Din păcate, la noi s-au făcut greşeli majore în acest sens. Cea mai mare eroare a fost când s-au împărţit terenurile agricole pentru a fi lucrate de fiecare în parte. Terenurile trebuia să intre în posesia proprietarilor în totalitate în fostele CAP-uri (dată o altă denumire, din moment ce deranja aceasta) şi lucrate împreună. Proprietarii alegeau unul sau mai mulţi specialişti care să se ocupe de administrarea terenurilor, producţiei, care urma să fie supervizată îndeaproape de aceştia. Un exemplu de succes în acest sens este C.A.I. Curtici, iar directorul Dimitrie Muscă ne-a arătat că se poate.

Cei care s-au perindat pe la putere au preferat măsurile populiste şi anumite subvenţii care nu au făcut altceva decât să formeze producători care au avut mereu nevoie de sprijinul statului pentru a supravieţui, creându-le un dezavantaj faţă de ceilalţi producători europeni care au fost învăţaţi să se dezvolte, să aplice tehnologii performante, să îşi crească randamentul, să integreze producţia, să caute noi pieţe de desfacere şi să se reinventeze ori de câte ori este nevoie pentru a-şi dezvolta afacerea, să asigure produse de calitate, obţinând un profit sigur.

Bineînţeles că statul, în ţările dezvoltate, îi subvenţionează mai mult pe agricultori decât la noi, dar acele finanţări vin din aportul suplimentar pe care ei îl au la bugetul statului prin comercializarea fiscalizată a producţiei în totalitate şi integrarea pe care şi-au asigurat-o prin organizarea şi eficientizarea activităţii.

Care ar fi soluţia pentru ca pămânul românesc, nesaturat cu îngrăşăminte chimice, să fie muncit în condiţii optime şi să fim competitivi pe pieţele internaţionale? Am mai putea visa să ajungem ceea ce am fost odată: grânarul Europei?

Arabilul României este unul dintre cele mai bune soluri agricole din Europa. În mare parte este chiar un teren propice culturii ecologice, în comparaţie cu majoritatea ţărilor europene. Pentru a fi muncit în condiţii optime avem nevoie de suprafeţe comasate, aplicând o rotaţie a culturilor şi o tehnologie performantă, cu irigaţii, acolo unde este cazul.

România are două agriculturi: una a marilor fermieri, care sunt aproximativ 40.000, care obţin producţii similare celor din Occident sau chiar mai mari, şi restul de 3.000.000 de fermieri care practică o agricultură de subzistenţă. Pentru a deveni cu adevărat competitivi pe piaţa comunitară şi internaţională, ar trebui să sprijinim dezvoltarea fermelor care să aibă o suprafaţă şi/sau capacitate minimă care să îi asigure profitul. Mai exact, ar fi vorba despre transformarea fermelor de subzistenţă în ferme familiale care să asigure locul de muncă tuturor membrilor familiei. În special, pentru aceste ferme mici, familiale, producătorii ar trebui îndrumaţi spre integrare, comercializarea produselor cu valoare adăugată. Într-o măsură mai mică, acest lucru este valabil şi pentru fermierii mari. Este greu să fim cu adevărat grânarul Europei în zilele noastre, dar nu imposibil, dacă toată lumea şi-ar dori cu adevărat şi s-ar lua toate măsurile strategice pentru ca România să-şi asigure consumul şi apoi să fie în topul ţărilor exportatoare de produse finite care să aducă venituri suplimentare tuturor celor aflaţi în lanţul alimentar românesc şi totodată al statului român.

În COPA-COGECA, vocea unitară a fermierilor şi a cooperativelor agricole din UE, suntem socotiţi, alături de Germania, Franţa, Polonia, între marile ţări cultivatoare din Europa, trebuind să plătim o taxă ca membru de o jumătate de milion de euro. Pentru ce nu ne numărăm între aceleaşi ţări la exportul de produse agricole în Europa şi în lume?

Într-adevăr, suntem o ţară cu suprafaţă mare cultivată şi cu un potenţial enorm de dezvoltare, dar deocamdată obţinem producţii medii naţionale mici, în comparaţie cu celelalte ţări mari europene. În mare parte este vorba de organizare, mentalitate, eficienţă, producţie şi comercializare, în funcţie de cerinţele pieţei şi totodată de conjunctura de la nivel comunitar şi internaţional.

Din păcate, la noi se cultivă grâu şi porumb pentru că aşa am fost obişnuiţi, iar în anii cu producţii mari, preţul este scăzut şi nu obţinem un beneficiu real. Ar trebui să se reevalueze pedologic solurile şi condiţiile climatice şi să se cultive în fiecare zonă doar soiuri/hibrizi aclimatizaţi, care dau randament, să folosim producţia vegetală în zootehnie şi industrie, să procesăm produsele animale obţinute şi să comercializăm produsele finite. Normal ar fi să venim cu produse de nişă pe care să le scoatem la export, sub forma unor produse finite.

Pentru a putea progresa şi ajunge în topul Europei, trebuie să fim perseverenţi şi implicaţi, să respectăm angajamentele pe piaţa futures pe care le facem, să ne implicăm în proiecte pe termen lung, să avem răbdare să construim exploataţii viabile în cultura vegetală şi zootehnie, unităţi de procesare şi comercializare, să ne implicăm în îmbunătăţirea legislaţiei din domeniu, atât la nivel naţional, cât şi european prin COPA-COGECA.