Şcoala de astăzi face multă instrucţie, peste 90%, şi foarte puţină educaţie. Dintre disciplinele care fac educaţie, religia este principala, apoi dirigenţia, deşi, să o recunoaştem, în locul ei de multe ori se fac discipline din curriculum de bază, şi cam atât. Despre necesitatea unei educaţii religioase în şcoală, despre scopul educaţiei şi lipsurile şcolii româneşti am vorbit cu profesorul de psihologie Florin Micu.
Domnule profesor, ce înseamnă instrucţie şcolară şi ce presupune educaţia?
Prima are în vedere transmiterea şi asimilarea de informaţie. Iar educaţie înseamnă formarea personalităţii în întregul ei. Ea nu apelează doar la procesarea de informaţii, doar la intelect. Din punctul meu de vedere, şcoala românească face o educaţie destul de primitivă, care aproape distruge psihicul elevilor. Să mă explic.
Prin 1998-1999 am fost martorul unei cercetări de psihologie a educaţiei prin care a fost demonstrat că volumul de informaţie pe care trebuie să-l asimileze elevii şi nivelul de abstractizare sunt în medie de 2,5-3 ori mai mari raportat la vârsta biologică. Adică un copil de clasa a VII-a face materie atât la nivelul conţinutului, cât şi la nivelul capacităţii de procesare, de înţelegere ca pentru clasa a IX-a sau a X-a. Plastic reprezentând, e cam şi cum i-am cere unui om să meargă cu un sac de ciment în spate mai mulţi kilometri. Nu e posibil.
Să ne gândim cât timp petrece elevul stând la şcoală. Elevul stă şase ore pe zi în bancă, dacă vrea să fie cât mai responsabil cu putinţă, mai petrece încă patru ore cu învăţatul acasă sau la bibliotecă. Or, 10 ore de muncă intelectuală zilnic este enorm. Asta ce înseamnă? Înseamnă un nivel de stres şi un consum de energie psihică atât de mari, încât puţin câte puţin, în 12 ani de studiu, copilul, viitorul adult, ajunge să nu mai aibă acea personalitate capabilă să se adapteze nici profesional, nici social, nici academic. Practic avem de-a face cu nişte absolvenţi obosiţi, neadaptaţi social şi chiar profesional.
Avem deci nevoie de o instrucţie echilibrată. Cum o putem dobândi?
Există o concepţie în pedagogie numită esenţialistă. Problema cea mai spinoasă a şcolii româneşti este cea a programelor şcolare. Sunt mult prea încărcate, trebuie să ne gândim la proiectare curriculară bazată pe esenţializarea şi simplificarea atât a nivelului de transmitere, a volumului de informaţie, cât a adaptării nivelului de abstractizare a informaţiei la vârsta celui căruia i se adresează. Există un mare psiholog rus care, deşi a trăit numai 39 de ani, L. Vîgotski, a dezvoltat o teorie importantă pentru designul curricular, şi anume este vorba de teoria zonei proxime dezvoltări. Vîgotski definea zona proximei dezvoltări ca fiind distanţa dintre nivelul de dezvoltare actual, aşa cum este determinat de rezolvarea independentă de probleme, şi nivelul dezvoltării potenţiale, aşa cum este determinat prin rezolvare de probleme sub îndrumarea profesorului sau a unor colegi cu competenţe generale şi specifice peste medie. Adică, este important să adaptăm nivelul de transmitere şi de complexitate a informatiei la nivelul de vârstă, aceasta însemnând ca cerinţele să fie uşor mai mari dacă ne raportăm la vârsta biologică. Acest interval poate fi de la şase luni la un an maximum, dar nu cu trei, patru ani, cum este cazul pentru curricula naţională.
Să ne gândim la disciplina istorie, unde sunt sute de informaţii, date istorice pe care copilul trebuie să le înmagazineze. Asta practic îl demotivează pe copil şi, în loc ca el să-şi imagineze cum a fost bătălia de la Mărăşeşti, trebuie să-i dai o mulţime de informaţii cu caracter statistic, care sunt goale de conţinut. Nu mai este un sistem de educaţie viu, bazat pe o cultură vie, acesta nu este ceea ce grecii denumeau paideia. Elevilor trebuie să le placă să meargă la şcoală, şi nu să considere acest fapt o corvoadă. Trebuie să fim foarte atenţi la formarea motivaţiei învăţării. În şcoală nu suntem destul de conştienţi de importanţa pe care o au motivaţia, afectivitatea, voinţa sau alte procese psihice. Este o limită mare a şcolii româneşti. Dar cred că cea mai mare problemă este faptul că dascălii nu-şi cunosc propriii elevi.
Care ar fi deci finalitatea educaţiei?
În chiar Legea educaţiei din România scrie aşa: „Şcoala trebuie să formeze o personalitate autonomă şi creativă“. Or, dacă ne uităm la absolvenţi, numai personalităţi autonome şi creative nu sunt. Autonomia se referă aici la capacitatea de a alege şi de a fi pe propriile picioare, de a avea un echilibru sufletesc, o armonie între toate dimensiunile personalităţii. E foarte important acest concept de dimensiune a personalităţii. Americanii prin anii 2000 şi-au pus problema unei individualizări a instruirii şi a educaţiei în contextul noilor provocări tehnologice, culturale şi sociale. Aşa a luat naştere teoria inteligenţelor multiple a lui Howard Gardner. El şi-a dat seama că în procesul educaţiei e nevoie de diferenţiere, de capacitatea de individualizare şi diferenţiere a educaţiei. Ce vrea să spună Gardner? Că în şcoală trebuie să ne adaptăm la nivelul personalităţii fiecăruia, nu el, copilul, să se adapteze la un anumit conţinut, la un volum de informaţii.
Cum stă România la capitolul educaţie?
Noi, românii, stăm extrem de deficitar cu două elemente: cu formarea personalităţii din perspectiva educaţiei, a formării personalităţii ca întreg, format din educaţia morală, sufletească, educaţie bazată pe un pattern cultural şi normativ specific societăţii în ansamblul ei dat şi a individului purtător de valori. În România, şcoala nu-l învaţă pe elev să respecte regulile, normele. Pe de altă parte, nu vi se pare ciudat că ştim foarte multe din ce anume suntem făcuţi, biologia, genetica ne dau foarte multe informaţii, dar ştim foarte puţin cine suntem? Avem probleme cu formarea identităţii ca personalităţi atât în şcoală, cât şi în familie.
Or, e interesant că doar educaţia religioasă creează acea formă de împlinire spirituală. Şcoala poate şi trebuie să devină un model al unei naşteri spirituale. E adevărat, e nevoie de multă implicare. Mă gândesc, de la cercetarea ştiinţifică pentru domeniul educaţiei până la instituţii care să susţină proiecte bazate pe o naştere spirituală a personalităţii. Vedem cum omul modern este gol pe dinăuntru. El a rupt legătura cu tradiţia. Îmi place să spun, deşi este un adevăr la care n-aş fi vrut să ajungem, că identitatea unei generaţii se termină odată cu acea generaţie. De ce? Pentru că a rupt legătura cu tradiţia. Nu mai există continuitate, o permanentizare valorică. Sistemele de valori atât individuale, cât şi sociale sau comunitare sunt într-o bulversare totală.
Ne-am înecat într-o „reformă“ fără sfârşit…
Da, suntem într-o reconfigurare permanentă. Deşi vorbim de un model al creaţiei divine, observ astăzi că legea care domină este cea a hazardului. Ştiţi ce înseamnă asta, cuvântul hazard, la origine? Înseamnă joc de zaruri. Adică suntem la latitudinea unui destin, a unei relativităţi maxime. O personalitate formată fără repere, morale, religioase, sociale, este sortită eşecului, neadaptării, bulversării pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt, nu. Pe termen scurt, energia psihică, anturajul, modul de abordare a problemelor imediate acoperă această carenţă. Uitaţi-vă cât de repede şi uşor se consumă informaţia în mass-media unde senzaţionalul face furori. Dar ea nu are consistenţă, nu e de durată. Asta înseamnă că modelul respectiv este nociv.
Se va accentua în şcoală înţelegerea valorilor spirituale?
Nu, din păcate. Pentru că nu va mai avea cine. Spuneam mai devreme că odată cu eliminarea educaţiei religioase sau în lipsa educaţiei spirituale, cea în care lucrează Duhul Sfânt, Dumnezeu, sfinţii şi comunitatea întreagă, apar şi secolul XX este un exemplu mai mult decât grăitor, ideologiile.
Practic, ceea ce se întâmplă acum se petrecea înaintea celor două războaie mondiale. Ele au avut la bază dezvoltarea, proiectarea unor ideologii. Acolo unde nu există valoare spirituală autentică, se naşte o ideologie. Astăzi putem vorbi despre un sectarism ideologic, de un mozaic ideologic. Foarte multe forme de ideologizare avem. Includ aici partea de marketing, de piaţă. Mă gândesc la consumismul imediat sau cel simbolic.
Spuneam că educaţia spirituală formează personalitatea, iar fiecare tânăr, practic, este un purtător al valorilor spirituale pentru toată viaţa. Dacă nu le formezi de la o vârstă fragedă, s-ar putea mai târziu, şi nu vreau să intru aici în formele de explicare psihologică, să fie prea târziu. Adică să nu mai ai capacitatea să asimilezi anumite informaţii într-o relevanţă adecvată. Le poţi lua doar ca pe nişte informaţii, dar nu mai absorbi ca un burete, nu-ţi mai creezi nevoia de spiritualitate. E doar informaţie. E un lucru foarte sensibil aici. Dacă nu suntem capabili să-l înţelegem, rămânem prizonierii unor ideologii, unor mesaje pervertite, care aparent sunt foarte ispititoare, dar în străfundurile lor sunt nocive.
Ce rol are tradiţia în educaţie?
Cred că tradiţia şi inovaţia sau creativitatea sunt laturi ale uneia şi aceleiaşi personalităţi. Nu poţi să mergi numai pe tradiţie, nici numai pe inovaţie, pe tehnologizare. Pentru că aceasta este un tip de educaţie bazat pe mijloc, nu pe scop. Şi şcoala în întregul ei proiectează un curriculum bazat mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică decât pe cunoaşterea personalităţii.
Or, ce ne spunea Socrate? Cunoaşte-te pe tine însuţi! Foarte puţini sunt cei care fac această educaţie, deşi nevoia există. Elevii nu au către cine să se îndrepte. Mai sunt psihologi în şcoală, preoţi dispuşi să comunice. Există, dar nu acoperă nevoia. Sunt mulţi care au această nevoie, dar nu ştiu să şi-o exprime, să şi-o satisfacă. Ceea ce nu este un lucru normal.
Cum credeţi că poate sprijini intelectualitatea românească misiunea Bisericii în societate?
Da. Aceasta este o problemă interesantă pe care Biserica ca instituţie ar trebui să o ia în considerare. Am predat filozofie câţiva ani şi una din temele dragi mie este cea referitoare la Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Cunoscându-l şi pe arhimandritul Paulin Lecca, dar citind şi cartea părintelui Andrei Scrima despre Rugul Aprins, am dezbătut această temă împreună cu elevii de clasa a XII-a. Problema a fost pusă nu de mine, ci de elevi. De ce nu există o colaborare mai strânsă între intelectuali şi Biserică? În mod natural omul este legat de Dumnezeu, or, prin cunoaştere realizată prin şcoală, elevul va deveni partenerul unui model existenţial absolut. Este o „investiţie“ în ceea ce am numit naşterea spirituală prin instituţia educaţională.
Elevii şi-au dat seama că mari personalităţi ale culturii române, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, constituiau un grup cu un tip de cunoaştere spirituală, dar şi ştiinţifică. Este nevoie de o relaţie şi o comunicare mai strânsă între intelectuali şi Biserică.
Care ar fi minusul cel mai mare al şcolii româneşti?
Şcoala are un mare handicap. Handicap ca limită, ca lipsă. Nu se apleacă către cunoaşterea personalităţii elevului. Profesorii nu-şi cunosc elevii, nu se aplică asupra nevoilor lor, calităţilor, defectelor sau a situaţiilor prin care trec. Îi cerem elevului informaţia înapoi, dar nu-l întrebăm niciodată cine este cu adevărat, deşi el ar vrea să răspundă cine este. Există în psihologie o metodă care se cheamă CSE (Cine sunt eu?). La studenţi, ani întregi le dau la începutul întâlnirii noastre acest test. Pe o foaie A4 răspunzi la întrebarea „cine sunt eu?“, cel în cauză. Ştiţi ce greu e să dea un răspuns? Pentru că studentul trebuie să facă o descriere, să verbalizeze, să conştientizeze cu adevărat cine este. Există într-adevăr şi o metodologie de evaluare, adică poţi face un profil psihologic în funcţie de tipul de răspuns. Poate fi vorba de eu material, eu spiritual, eu profesional, eu identitar ş.a.m.d.
E nevoie foarte mare de cunoaştere de sine, dar ea trebuie să fie sprijinită. Tinerii nu ştiu la ce porţi să bată. Unii bat la porţile cele bune. Dar sunt mulţi care bat la alte porţi şi care din nişte copii foarte buni o pot lua pe căi greşite. Şi e păcat. E vorba de consum de alcool, de droguri. De unde toate astea? Pentru că nivelul de stres este aşa de mare, vorbeam de 10 ore pe zi, încât e nevoie de refulare, de o descărcare, de o relaxare-odihnă. Or, tinerii, ca să compenseze, merg într-o discotecă, unde muzica e atât de tare, decibelii sunt atât de înalţi, încât pe ei nu-i interesează. Intră în hipnoză colectivă. Vor să evadeze într-o altă lume şi nu conştientizează cât de mult rău le fac distracţiile nepotrivite. La cabinetul de psihologie veneau tineri care-mi spuneau că lunea şi marţea sunt foarte obosiţi după o sâmbătă şi o duminică când se duceau la discotecă sau în club. De ce? Nivelul de atenţie, nivelul de memorie, cel de procesare al informaţiei erau vizate în mod critic. Chiar dacă devenise o obişnuinţă pentru ei şi nu se resimţea imediat, pe termen lung, amprenta negativă îşi va vădi prezenţa.
