Părintele arhidiacon Jean Lupu împlineşte sâmbătă, 7 martie, frumoasa vârstă de 80 de ani, ocazie cu care Ateneul Român va găzdui un concert aniversar dedicat cunoscutului dirijor, începând cu ora 18:30. Recent, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a acordat Ordinul „Crucea Patriarhală” pentru clerici pentru cei 60 de ani de activitate dirijorală. Conducător de aproape trei decenii al Corului de copii şi tineret „Symbol”, părintele Jean Lupu este în peisajul muzical-religios din România o emblemă a pasiunii pentru arta muzicală şi a lucrurilor măreţe care se pot realiza atunci când lucrezi cu copiii şi tinerii. Am discutat cu Preacucernicia Sa în redacţia cotidianului nostru despre pasiunea pentru muzică şi despre arta dirijorală.
Părinte arhidiacon, de când aţi început să dirijaţi coruri şi ce v-a impulsionat să alegeţi această activitate care înseamnă lucrul cu oamenii şi apariţii inerente în faţa mulţumii?
Eu am fost constructor de coruri de la începutul activităţii mele. Am absolvit Pedagogie muzicală, dar încă din facultate mi-a plăcut, dintre toate materiile studiate, dirijatul. Profesorii mei au sesizat acest lucru şi au valorificat înclinaţia mea spre dirijat, încât toată activitatea mea didactică ulterioară a fost permanent dublată de activitatea dirijorală. Am predat muzică la mai multe şcoli din Slatina, iar din 1976, după ce m-am mutat împreună cu familia în Bucureşti, am predat la Liceul pedagogic de aici, până la vârsta pensionării.
Cum a apărut Corul „Symbol”?
Am fost dintotdeauna revoltat de faptul că muzica bisericească nu a făcut parte din programa şcolară, nici la nivelul preuniversitar şi nici la facultate, lipsind chiar şi din specializările muzicale. Învăţai la facultatea de muzică despre sistemele de notaţie din China, din India, dar despre notaţia bizantină nu se pomenea nimic. Îmi doream ca elevii mei să ştie şi aceste lucruri. La Liceul pedagogic am avut intenţia de a organiza un cerc de muzică veche, în cadrul căruia să predau, de fapt, muzica psaltică. Am făcut planul şi am consultat directoarea liceului, după care am cerut şi opinia regretatului părinte Dumitru Iordache, care era protopop. Pentru că eram în plin regim comunist, părintele Iordache mi-a sugerat să mai aştept şi, într-adevăr, după 1989, am înfiinţat imediat corul de copii, la început cântând colinde, care au prins extraordinar, pentru că timp de mai bine de patruzeci de ani copiii nu mai cântaseră la noi în ţară colinde. În august 1991, când corul nu împlinise nici măcar un an de la înfiinţare, am mers la concursul internaţional de la Karditsa, Grecia, unde am luat locul 1 pentru interpretarea muzicii bizantine dintr-un total de 26 de formaţii. Au urmat apoi multe concursuri şi festivaluri muzicale. Am parcurs Europa de la Urali până la Atlantic, iar de curând am fost cu acest cor şi în Canada. Am promovat prin intermediul corului mai ales muzica bisericească, dar şi creaţia laică muzicală românească.
Au ajuns unii copii sau tineri membri ai Corului „Symbol” să se apropie de Dumnezeu prin cântare?
Categoric. Au fost în corul nostru şi copii care nu proveneau din familii cu orientare religioasă, dar intrând în această formaţie şi având deschidere către informaţii şi sentimente emanate din cântările noastre, s-au sensibilizat şi au devenit foarte ataşaţi de idealurile corului. Idealurile acestea sunt prevăzute chiar în statutul nostru: promovarea cu predilecţie a creaţiei româneşti; influenţarea în bine, adică educaţia morală a ascultătorilor şi retuşarea imaginii despre copiii României, necesară mai ales în primii ani de după Revoluţia din decembrie 1989. Am reuşit ca în toate concertele noastre să impresionăm şi să dovedim că avem copii deştepţi şi talentaţi.
Ce urme au lăsat concertele Corului „Symbol” în parohiile româneşti din diasporă?
Vedeam pe feţele credincioşilor care ne ascultau trăirea. Aceasta s-a concretizat mai ales prin rechemarea noastră. În Belgia, spre exemplu, am avut 12 turnee. Când mergem în altă ţară, noi nu cântăm doar pentru români, ci şi pentru străini, pentru că multe concerte le-am avut în biserici sau instituţii din acele ţări. Belgienii ne-au cerut de fiecare dată să venim cu repertoriu predilect românesc, pentru că îi interesează cultura şi muzica românească.
Cum se simt copiii în Corul „Symbol”?
La început, bineînţeles, fiecare este sfios, prudent, dar cu trecerea timpului între ei se leagă cele mai trainice prietenii. Corul nostru este o mare familie. Până acum, prin cor s-au perindat circa 600 de copii şi sunt foarte plăcut impresionat când îi întâlnesc sau când vin la concertele noastre, reamintindu-şi de vremea petrecută la noi. Vârsta-limită este de 36 de ani, iar cel mai tânăr copil a avut vârsta de 9 ani. Majoritatea membrilor corului sunt fete, pentru că băieţii după 13-14 ani îşi schimbă vocea şi nu mai pot fi membri în cor.
Cum l-a schimbat sau l-a modelat Corul „Symbol” pe omul Jean Lupu?
Vă spuneam că îmi doream să existe un cor de copii care să cânte muzică bisericească. Înfiinţarea Corului „Symbol” şi aducerea lui la această vârstă de aproape treizeci de ani reprezintă pentru mine un vis împlinit. Corul mă influenţează în bine. Muzica în sine te influenţează în bine, pentru că este formatoare, este matematica sunetelor, armonie, simetrie. Practicând-o şi lucrând mereu, te formezi în consecinţă. La investigaţiile medicale periodice pe care le fac mi se spune că cel mai sănătos organ al meu este creierul, iar eu îmi explic acest lucru tocmai prin practicarea de mic copil a muzicii. Nu mă pot desprinde de acest cor. Chiar dacă împlinesc acum optzeci de ani, rămân în continuare preşedintele „Asociaţiei corale de copii şi tineret Symbol”, iar direcţiunea şi dirijatul le-am predat colegei mele Luminiţa Guţanu Stoian, care s-a pliat foarte bine pe acest post şi care s-a integrat perfect în corul nostru.
Ce le-aţi recomanda tinerilor dirijori care au de gând să înfiinţeze un cor de copii?
Tinerii dirijori să facă acest lucru numai dacă iubesc copiii, dacă iubesc oamenii cu care lucrează. Nu poţi face această misiune ca un funcţionar. Trebuie să trăieşti prin ea, să fii total devotat. Să te culci şi să te trezeşti cu gândul la formaţie şi chiar noaptea să te trezeşti uneori şi să notezi idei care ţi-au venit în legătură cu aceasta. Numai dacă iubesc copilul şi lucrul cu acesta, tinerii să înceapă o astfel de lucrare. Este nevoie şi de răbdare. Avem copii care abia după doi-trei ani pot urca pe scenă, din cauza emoţiilor şi a ritmului care ţine de fiecare în parte. Tu, ca dirijor, trebuie să fii înzestrat cu acea răbdare şi cu acea încredere în copil că va evolua. Cine nu are această încredere să nu se aşeze în faţa copilului.
