„Omul care cere să vină împărăţia lui Dumnezeu strigă după ajutorul Sfântului Duh“

Vrednicul de pomenire IPS Bartolomeu Anania spunea că împărăţia cerurilor vine spre noi în măsura în care noi păşim spre ea. Cum trebuie să ne pregătim pentru a fi vrednici de această împărăţie, a cărei venire o cerem în fiecare zi, în rugăciunea „Tatăl nostru“? Care sunt roadele pe care le dobândeşte omul care se lasă deplin în voia lui Dumnezeu?

Continuăm astăzi seria interviurilor cu tâlcuirea Rugăciunii Domneşti, prezentând interpretarea celei de-a doua cereri, realizată de stavrofora Olimpiada Neagu, stareţa Mănăstirii Războieni (jud. Neamţ).

Cum se tâlcuieşte cererea „vie împărăţia Ta“ din Rugăciunea Domnească?

După ce invocăm numele Tatălui, al Părintelui nostru, Creatorul şi Stăpânul a toate, după ce am devenit fii ai Săi şi fraţi ai Domnului Iisus Hristos după har, prin înfiere, şi după ce intrăm în comuniune cu ceilalţi fraţi ai noştri, în duh, îi cerem, printr-un şir de şapte cereri, la modul cel mai firesc şi simplu, cele de folos sufleteşte şi trupeşte pentru existenţa noastră.

Încercând o analiză a celei de-a doua cereri, „vie împărăţia Ta“, un punct de plecare îl constituie poziţionarea învăţăturii Mântuitorului despre împărăţia lui Dumnezeu în centrul învăţăturilor Sale şi al Noului Testament. În Vechiul Testament, termenul de „împărăţie“ este înţeles ca o realitate prezentă a poporului lui Israel în viaţa sa: Dumnezeu locuieşte în mijlocul poporului Său, îl conduce, îl învaţă, îl pedepseşte când greşeşte.

„Împărăţia lui Dumnezeu este atât prezentă, cât şi viitoare“

Totul depinde de respectarea voii lui Dumnezeu. De aceea, ideea unei alte împărăţii viitoare nu se găseşte în primele secole de existenţă a poporului israelit. Însă, odată cu robia sub alte popoare şi apariţia profeţilor, apare această idee a împărăţiei aşteptate, prin care poporul ales se va restabili religios şi politic, iar Dumnezeu îi va aduce izbăvirea. Această împărăţie aşteptată va fi instaurată de Mesia, aşa cum ne-o prezintă Sfinţii Evanghelişti, prin biruinţa binelui asupra răului, având caracter eshatologic, pe de o parte, când Fiul Omului va veni sa judece lumea, sau înfăţişând-o ca o realitate prezentă, ca un bun pe care fiecare dintre noi trebuie să-l câştige. Împărăţia lui Dumnezeu este atât prezentă, cât şi viitoare; a început deja prin venirea Domnului nostru Iisus Hristos, se dezvoltă în această lume şi se definitivează în veacul viitor, după a doua venire a Domnului.

De ce să dorim venirea împărăţiei lui Dumnezeu?

Sigur, ne putem întreba: de ce Îi cerem lui Dumnezeu să vină împărăţia Sa, ştiut fiind că Dumnezeu este Împărat peste cer şi peste pământ dintotdeauna?

Sfântul Grigorie de Nyssa ne oferă o explicaţie frumoasă a acestei cereri, ca de altfel a întregii Rugăciuni Domneşti: „Când cerem să vină la noi împărăţia lui Dumnezeu, cerem aceasta prin puterea lui Dumnezeu. Cer să mă izbăvesc din stricăciune, să mă eliberez de moarte, să fiu dezlegat de legăturile păcatului şi să nu mai împărăţească asupra mea moartea, să nu mai lucreze împotrivă tirania morţii, să nu mai fiu sub stăpânia celui ce mă războieşte, să nu mă mai ducă acolo prin prinsoare în păcat, ci să vină la mine împărăţia Ta, ca să se mute în nefiinţă patimile ce mă stăpânesc şi împărăţesc acum peste mine“.

Iată una dintre interpretările acestei cereri: vie, Doamne, împărăţia Ta, în inima mea şi a semenilor mei, adică a tuturor oamenilor pe care i-am mărturisit mai devreme fraţi, în cererea dintâi.

„Cel care cere să vină împărăţia strigă, de fapt, după ajutorul Sfântului Duh“

Dorinţa aceasta este, de fapt, strigătul nostru după ajutorul lui Dumnezeu ca să ne eliberăm din robia patimilor, a împărăţiei pământeşti şi să dobândim împărăţia cea veşnică, care era în noi, dar am pierdut-o căzând din har prin căderea protopărinţilor noştri, împărăţie pe care am câştigat-o prin jertfa lui Hristos, dar pe care o putem pierde de fiecare dată când devenim robii propriilor slăbiciuni şi acceptăm de bunăvoie păcatul în noi.

Această izbăvire şi curăţire o cerem prin puterea lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. Ajungem acum la un alt înţeles limpede al cererii de-a doua, despre care ne vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Evanghelia sa - că cel care cere să vină împărăţia strigă, de fapt, după ajutorul Sfântului Duh: „Vie Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi să ne curăţească“. Spune Sf. Grigorie de Nyssa că ceea ce Sf.  Ev.  Matei a numit împărăţie, Sf. Ev. Luca a numit Duh Sfânt. Duhul este împărăţie. Iar lucrarea Duhului de a curăţi şi ierta păcatele îndumnezeieşte şi eliberează creatura. Când Duhul Sfânt locuieşte în noi, viaţa noastră este plină de lumină, dragoste şi bucurie. Când ne frământă dorul după avere, inima nu mai dobândeşte comorile cereşti.

„Împărăţia cerurilor se sălăşluieşte în cei smeriţi şi blânzi, moştenitorii unor făgăduinţe“

Dacă am împărţi averile în mâinile săracilor, le-am da lui Dumnezeu, şi astfel am da şi inima noastră Lui. Aşa au făcut toţi cei ce s-au lepădat de cele pământeşti, care au trăit în rugăciune, cu mintea la viaţa veşnică, unde sunt harul şi bucuria adevărată. Peste aceştia s-a odihnit Duhul Sfânt, peste „cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu“ (Is 66, 2), spune Prorocul Isaia, lucru afirmat şi în Noul Testament de Mântuitorul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor“ (Mt. 5, 3), „fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul“ (Mt. 5, 5).

Deci, împărăţia cerurilor se sălăşluieşte în cei smeriţi şi blânzi, moştenitorii unor făgăduinţe. Se înţelege că nu acest pământ, de acum, ni l-a dat spre făgăduinţă, ci „împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (Mt. 25, 34). O împărăţie pe care începem să o gustăm de aici, căci cel care are statornicie neschimbată în bunătate, blândeţe, smerenie, de aici se linişteşte în Domnul, de aici poartă împărăţia. Dacă nu ne-am împărtăşit de Domnul în viaţa aceasta, cum vom putea avea părtăşie cu El în viaţa veşnică? Aici este o pregustare a celor veşnice, dincolo - odihna în ele. Aşadar, lucrarea Duhului Sfânt aduce îndumnezeirea omului, revenirea la starea iniţială de împărat, aşa cum l-a făcut Dumnezeu.

În Scriptură scrie că împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru. Această cerere  face referire şi la o instaurare a împărăţiei lui Dumnezeu în lume?

Dacă ne întoarcem la originile noastre, prin creaţie, noi, oamenii, suntem purtători de Dumnezeu. După învăţătura Bisericii, omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cu sufletul şi trupul, având în vedere dihotomia dintre trup şi suflet împreună create (Facere 1, 26), omul a fost zidit după chip, iar după voinţă a fost zidit spre asemănare. Această asemănare cu Creatorul trebuie să o dobândească prin efortul lui, voinţa lui liberă. Sf. Grigorie de Nyssa spune: „Suntem după chip prin creaţie, iar după asemănare prin noi înşine, prin voinţa noastră liberă“. Deci, împărăţia lui Dumnezeu este în noi încă de la creaţie, iar Sf. Ev. Luca spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!“ (Luca 17, 21). Este înlăuntrul nostru sau ar trebui să fie, pentru că Dumnezeu nu intră cu sila, ci numai atunci când găseşte loc să se aşeze în inimile noastre. Şi când găseşte? Când inima noastră nu este cucerită de patimi: iubirea de averi, de plăceri, de mărire. Patimile ne împuţinează libertatea, ne apropie de moarte şi ne duc la pierderea împărăţiei.

„Fericirea este numai în Hristos“

Omul de azi acordă prea puţină atenţie vieţii spirituale şi mai multă grijilor pământeşti. Înjugat la cele vremelnice, nu-şi dă seama că fericirea nu poate veni decât trăind în comuniune cu Dumnezeu, cu Biserica, respectând poruncile divine. Iar starea de bucurie sufletească nu ne-o poate garanta decât prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre. Se neglijează tocmai ce este vital pentru existenţa omului: rugăciunea, prin care invocăm prezenţa şi ajutorul lui Dumnezeu în tot ce facem. Nu există fericire pământească deplină. Orice împărăţie pământească nu poate asigura decât o fericire efemeră. Nu putem nega că nu avem nevoie şi de cele materiale pentru traiul nostru, de micile bucurii pe care ni le oferă viaţa, pentru că însuşi trupul nostru, prin consistenţa sa, are nevoie de cele pământeşti, dar, dacă ne legăm prea mult de ele, devenim robii lor. Căci „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Luca 12, 34), zice Mântuitorul. Fericirea este numai în Hristos.

„În împărăţia viitoare nu mai există nici rob, nici stăpân“

Dacă până acum am subliniat aspectul subiectiv al cererii despre care vorbim, în care Îl rugăm pe Dumnezeu să împărăţească în inimile noastre, partea obiectivă a cererii se referă la rugămintea pe care o adresăm de a aduce împărăţia Lui peste întreaga lume. Deşi împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în Biserica lui Hristos încă de la întruparea şi coborârea Lui în lume, deşi este prezentă în sufletele noastre prin lucrarea Sfântului Duh, ori de câte ori Îl mărturisim pe Dumnezeu prin faptele noastre, totuşi Îi cerem să vină deplin, cu toată puterea, când va crede de cuviinţă, pentru a doua oară, când vor fi învierea morţilor şi Judecata de Apoi. Atunci împărăţia Sa se va stabili pentru totdeauna în cer şi pe pământ. Această împărăţie o cerem nouă, deplină, diferită de împărăţiile lumeşti, cu robi şi stăpâni, cu legi alcătuite de oameni, în care nimeni nu este liber, ci toţi suntem robii propriilor patimi. În împărăţia viitoare nu mai există nici rob, nici stăpân, ci există stăpânie prin libertate. Toate cele ce stăpânesc acum se vor face nevăzute.

Despre momentul Parusiei ne relatează Sf. Ev. Ioan în Apocalipsă, când face referire la Judecata de Apoi, la Cerul nou şi Pământul nou, la Noul Ierusalim şi la momentul apropiat al venirii.

„Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi…“

„Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit din tron un glas puternic care zicea: iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut.“ (Apoc. 21, 1-4)

„Iată, vin curând şi plata Mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.“ (Apoc. 22, 12-13)

„Şi Duhul şi mireasa zic: vino. Şi cel ce aude să zică: vino. Şi cel însetat să vină, cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii.“ (Apoc. 22, 17)

Căci „Cel ce mărturiseşte acestea zice: da, vin curând“ (Apoc. 22, 20).

Biserica lui Hristos, aşezată în lume, preînchipuie împărăţia lui Dumnezeu?

Odată cu întruparea şi coborârea Mântuitorului, a coborât şi împărăţia Sa pe pământ. Iar, de la Cincizecime, împărăţia este prezentă şi în Biserică şi implicit în sufletele noastre, ca fii ai Bisericii. Deci Biserica lui Hristos preînchipuie împărăţia lui Dumnezeu, pentru că numai în Biserică ne împărtăşim de darurile Duhului Sfânt, iar prin Duhul Sfânt existent în Biserică se continuă în lume opera mântuitoare a Domnului. Prin darea lui Petru a cheilor împărăţiei cerurilor se identifică împărăţia cerurilor cu Biserica, hotărârile luate în Biserică fiind recunoscute şi în ceruri: „Orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Matei 16, 19).

Vrednicul de pomenire mitropolitul Bartolomeu Anania spunea că „împărăţia cerurilor vine spre noi în măsura în care noi păşim spre ea“. Cum trebuie să ne pregătim pentru a fi vrednici de această împărăţie, a cărei venire o cerem în fiecare zi?

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania face analogie între starea de smerenie a fiului risipitor şi modul în care noi ne apropiem de împărăţie. Fiul risipitor hotărăşte întoarcerea la tatăl său. Acesta din urma îl vede, este cuprins de milă, aleargă, îi cade pe grumaz şi-l sărută. Îl aştepta. Iar fiul ştia că-l va primi. Tot aşa ne asteaptă şi Hristos. Dacă am greşit, să nu deznădăjduim, ci în smerenie să ne întoarcem la Tatăl nostru Care ne va ierta, căci, în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu, şi Dumnezeu ne întinde mâna Sa. Numai să vrem. Toată viaţa noastră pe pământ este o luptă continuă cu noi înşine, o rugăciune neîntreruptă în care invocăm ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor.

„Să nu ai părtăşie cu Cel Care te-a creat este cea mai mare durere în viaţa viitoare“

Suntem convinşi că cei care s-au luptat înaintea noastră şi au biruit, au primit răsplata. Mă gândesc la lăcaşurile cele frumoase, la sfinţii îngeri, slăviţii cuvioşi, sfinţii mucenici, arhiereii care se veselesc „faţă către faţă“ cu Cel după care au dorit. Nu cred că există durere mai mare în cer şi pedeapsă mai cruntă în viaţa viitoare, decât aceea de a nu avea părtăşie cu Cel Care te-a creat, pe care L-ai preaslăvit toată viaţa sau ar fi trebuit să-L preaslăveşti. Vedeţi numai când ne pierdem părinţii trupeşti, câtă durere ne cuprinde! Dar respectând poruncile lui Dumnezeu, practicând virtuţile creştine - credinţa, nădejdea şi dragostea - şi rămânând ancoraţi în Biserică, ne pregătim pentru împărăţie. Cu siguranţă ni se va deschide drumul spre ea. Numai să avem îndrăzneală, căci scopul vieţii noastre este mântuirea, dobândirea vieţii veşnice.

Prin această cerere „vie împărăţia Ta“, creştinul se roagă şi ca voia Tatălui ceresc să ajungă să fie tot mai deplină în viaţa sa. De ce este acest lucru important?

Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune că, având harul înfierii, acest lucru ne obligă să cinstim numele Făcătorului nostru după har şi să „ne silim să întipărim în viaţa noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adică să-I sfinţim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca unui tată, să ne arătăm fii prin fapte şi să preamărim pe Fiul natural al Tatălui, pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim şi prin tot ce facem“.

În toată această rugăciune de cerere nu facem altceva decât o mărturisire a lucrării Sfintei Treimi în viaţa noastră. Ne rugăm Creatorului să ne eliberăm de faptele noastre, sfinţindu-i numele prin lucrarea Duhului Sfânt, Care îl face prezent pe Fiul în inimile noastre.

Care sunt roadele lăsării depline în voia lui Dumnezeu?

Decizia de a ne lăsa deplin în voia lui Dumnezeu în viaţa noastră ne aduce beneficii cum nu ne putem imagina. Poate uneori alegerile noastre sunt nepotrivite, suntem plini de temeri, nu ştim calea cea bună, nu vedem nicio perspectivă; ne-am îndepărtat şi suferinţa ne-a înconjurat. Să alergăm la Dumnezeu şi la mijlocitorii noştri sfinţi prin rugăciune şi gândurile ni se vor limpezi. Dumnezeu ne poate aduce în centrul voii Sale desăvârşite. Desigur, avem libertăţile noastre sufleteşti şi trupeşti. Dar nu toate ne sunt de folos. Şi Dumnezeu poate influenţa anumite lucruri în viaţa noastră cu un scop şi, dincolo de ceea ce nouă ni se pare contrar voinţei noastre, e voia lui Dumnezeu. De va fi să vină greul, spre încercarea noastră o face şi spre ispăşirea păcatelor; de va fi să vină izbăvirea, în ajutorul neputinţei noastre e trimisă, ştiindu-ne slăbiciunea. Să le luăm şi pe cele bune şi pe cele rele ca din mâna lui Dumnezeu pentru că, în final, a Lui este biruinţa. Rugăciunea noastră nu va fi zadarnică, nu rămâne fără răspuns, fie el şi mai întârziat, pentru că Dumnezeu voieşte ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Tim 2, 4). Să ne rugăm Tatălui să vină să împărăţească în sufletele noastre pentru a ajunge să împărăţim cu Hristos în împărăţia cea veşnică. „Vino, Doamne!“

(Surse: Despre Rugăciunea Domnească, Sf. Grigorie de Nyssa, Buc., 2009, pg 53-55; Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Filocalia 2, Sibiu, 1947, pg 262-263)