Silviu Oravitzan (născut în 1941) este un artist consacrat atât pe plan naţional, cât şi internaţional, preocupat de simbolurile creştine şi, ca orice căutător autentic, merge în profunzimea lucrurilor şi ne relevă înţelesuri pierdute sau de mult uitate, fascinat de înţelepciunea populară pe care o explorează pertinent şi o prezintă autentic în lucrările sale. Este persoana care a înţeles că prin artă sufletul devine mai bun, frumos şi doar în acest mod se poate apropia de Dumnezeu.
Domnule Oravitzan, de când vă ocupaţi de artă şi ce v-a determinat să vă orientaţi spre artă?
Sunt născut într-o zonă dăruită de Dumnezeu, în sudul Banatului, la Ciclova Montană, un sat de lângă Oraviţa, unde toate liniile, suprafeţele, determinările geometrice, precum pătratul, rombul, erau prezente pe cerul copilăriei mele. Covoarele bănăţene pline de o geometrie asemenea marilor capodopere, ţesăturile în filigran ale costumelor ţărăneşti, broderiilor etc. Acestea m-au determinat şi m-au încântat, devenind în scurt timp cutia de minuni a copilăriei. Când am început să mă exteriorizez, aveam un „freamăt“ al facerii, în sensul că tot timpul desenam, toate caietele mele erau pline de romburi, pătrate, o întreagă lume abstractă în mişcare. Mama, fiind învăţătoare, întotdeauna mă urechea la sfârşitul săptămânii, deoarece caietele mele erau pline cu ideograme, semne, grafii, despre care nici acum nu ştiu ce m-a determinat să le fac.
Ce reprezintă lucrările dvs.?
Lucrările mele reprezintă o poveste a simbolurilor metafizice, o lume a geometriei, ce coagulează structuri care susţin lumea în aparenţa ei. Nu poţi intra în dinamica pătratului decât ţinând cont de înălţime şi lăţime, care creează o succesiune de pătrate. Pătratul terestru este realitatea imediată, vizualizat prin braţul orizontal al Crucii, iar pătratul celest este prezent prin Ierusalimul ceresc. Raportul dintre aceste două pătrate stă la baza tuturor construcţiilor sacre din lume şi devine o relaţie între cer şi pământ; mă gândesc la pătratul rotit, care dă octogonul; simbolistica baptismală, ziua a opta etc. Crucea însăşi se obţine din pătrat; rotirea pătratului în jurul axului median, în jurul unui centru dă naştere prin elevaţia crucii, sensului ei ascensional. Ea leagă pământul de cer. Limitele acestor geometrii creează determinări, direcţii. În toate lucrurile există un raport geometric reflectat chiar şi în portul popular, unde pătratul apare ţesut cu fir de aur. Cum de oamenii de la ţară dintotdeauna au ştiut să stăruie asupra aceloraşi lucruri pătrat, romb, succesiune de romburi? Abia acum descoperim unde sunt intrările romburilor, la numărul de aur al lui Fibonacci. Oare nu vin acestea dintr-o memorie pierdută a omului, care la început era una, iar toate aceste semne erau solidare, din bazinul dunărean şi până în Orientul Apropiat sau îndepărtata Japonie? Semnele acestea le regăsim la chinezi, indieni, precolumbieni şi ne întrebăm de unde vin, cum comunică? Mircea Eliade spune că vin dintr-o memorie paradisiacă, iar noi, cu cât ne depărtăm de ele, pierdem ceva. Săpând în sufletul şi memoria omului, găseşti o pânză freatică, acolo în adâncime se află tezaurul comun, iubirea, naşterea, tristeţea, moartea, toate la acelaşi numitor. În acest mod sunt solidar cu omul de pretutindeni; prin simbolurile fundamentale avem faţa spre origine, ce ne leagă cordonul ombilical şi astfel gravităm spre Centru.
Care sunt materialele preferate pe care le folosiţi?
Materialele au venit din necesitatea de a purta cât mai mult mesajul trăirilor mele, al exprimărilor mele, expresia lor. De-a lungul activităţii de 40 de ani, mă preocup doar de patru simboluri metafizice fundamentale, geometrice: pătratul, cercul, crucea şi centrul. M-am ocupat de mişcarea pătratului, a crucii, a centrului ca punct terminus şi lumina. Din expoziţia de la Căminul Artei din Bucureşti, 1975, eram fascinat de lumina fizică a zonei unde trăiesc, ce se aseamănă mult cu lumina din sudul Macedoniei, nordul Greciei; întâlnind-o prima dată, am fost încântat, mirat, şi atunci am înţeles de unde lumina aceasta de aur şi de argint în peisajele mele. Aceste nuanţe le-am întâlnit în problema mai tuturor pictorilor români care au căutat lumina fizică. Eram fascinat de lumină, ce mai târziu se transformă şi se întâlneşte cu lumina copilăriei mele, care e altceva; este lumina sărbătorilor, lumina întâlnirilor cu biserica; tatăl meu era învăţător şi cantor la biserică. Aşa am trăit toate momentele mari în care te întâlneşti cu Dumnezeu. În acest univers sătesc există o cosmologie specială, în care lucrurile au un centru precis şi circumferinţe foarte bine rânduite; naşterea, moartea, nunta etc., unde am întâlnit un alt fel de lumină. Mai târziu, prin lecturi, educaţie, şcoală, am descoperit - Lumina Ortodoxiei, a mărturisirii, Lumina taborică. Ea se aşază lin, fără stridenţă, cu Dumnezeirea în Centru, structurată ca un fagure, în care noi multiplu suntem acolo puncte din ea.
La Cluj aţi sculptat un iconostas. În ce măsură elementele tradiţionale ortodox-româneşti le-aţi combinat cu cele bizantine şi ce sursă de inspiraţie aţi avut?
Prima dată am realizat un iconostas la Mănăstirea Nicula, un parietal în locaţia unde a avut reşedinţa fostul mitropolit Bartolomeu Anania, din partea căruia m-am bucurat de o prietenie nesperată şi care, după ce mi-a vizitat expoziţia de la Cluj, spre marea mea surprindere, a avut un discurs formidabil despre lumina taborică şi cum lucrările mele o pot evoca. Înalt Preasfinţitul spunea că în copilărie era o fiinţă contemplativă; avea un nuc în spatele casei şi de multe ori stătea seara şi scria versuri; inspiraţia poetică făcea ca timpul să nu mai respecte rânduiala lui Cronos, iar nopţile deveneau luminate prin apariţia lunii. Prin ramurile şi frunzişurile nucului lumina lunii părea că dă foc arborelui, pentru ca mai apoi această lumină să nu mai conteze, ci ea să lumineze şi să aprindă sufletul copilului aflat în contemplaţie, încât nu se mai ştia cine pe cine luminează. Transferul acesta de la un luminător fizic la interioritate, la interioritatea ca biserică este un lucru formidabil. Aceasta este lumina iconică, concomitent lumina taborică. Odată m-a invitat la mănăstirea unde îşi avea reşedinţa şi m-a omenit cu o „căruţă“ de cărţi. În contrapartidă, i-am spus să îşi aleagă o lucrare din muzeul de la Cluj, rugând pe directoarea de atunci a muzeului, dna Livia Drăgoi, să medieze acest lucru. Însă mitropolitul a spus: „Mie nu îmi trebuie o lucrare de la Oravitzan, mie îmi trebuie toate!“ Atunci mi-a cerut să gândesc ceva pe un parietal, unde avea paraclisul de rugăciune. Astfel, am realizat iconostasul care este astăzi. Prima dată am făcut o succesiune de cruci în relief, care creează o alternanţă, o schimbare de planuri înclinate în funcţie de mişcarea subiectului şi a luminii; aceasta este lecţia mozaicurilor de inspiraţie bizantină. Iconostasul, de fapt, este o perdea între lumea aceasta şi Sfânta Sfintelor, unde este lumina oscilatorie, care freamătă şi te locuieşte. Aceste gânduri sunt exprimate de lucrarea în lemn, care are mii şi mii de faţete în spate, diferite structuri. În acest mod iconostasul de la Cluj evidenţiază cum icoana se subţiază şi dispare în lumină.
Căderea protopărinţilor, intrarea păcatului în lume este surprinsă de Sfântul Maxim Mărturisitorul, precum o lume care se sparge în mii şi milioane de cioburi. Poate artistul creştin prin operă să refacă lumea?
Cioburile acestea se pot aduna din nou, fără a mai fi lipituri de cioburi, devenind aceeaşi masă ca la început. Dar noi ne-am pierdut memoria aceasta şi este un lucru grav, căci am pierdut şi forţa de a fi transferaţi de lumina dintâi, în care nu era orgoliul unei meserii, ierarhii; într-o societate teocentrică şi împăratul şi săracul şi tâmplarul şi zidarul aveau fiecare importanţă maximă în centrul meseriei, pentru că nu era o dispreţuire a omului în funcţie de ceea ce face, de profesie, de funcţie. Părintele Rafail Noica, într-un interviu, spune că oamenilor le este frică de Dumnezeu. Aceasta te scoate din rânduiala Lui, din fagurele Lui, care este construcţia divină. Şi dacă eşti în afara Lui, eşti un om bătut de Dumnezeu, nu mai ai nici o valenţă de care să te legi. Devii un om rătăcit, împrăştiat şi rişti o schizofrenie, între persoanele care se bat în tine. De aceea şi artistul la ora actuală ar trebui să fie mai modest, căci el nu creează nimic, ci doar descoperă prin actul său creator o lume creată dinainte de el şi este dator să se mişte după rânduiala lui Dumnezeu. Doar în acest mod poate realiza legătura dintre Dumnezeu şi dumnezeul din el. Când asculţi un Mozart, Bach sau vezi o icoană de Rubliov, nu faci decât să descoperi pe dumnezeul din tine prin urechea, ochiul din tine. Aceştia devin mijlocitori între formele pe care le-a făcut Dumnezeu şi tine ca ascultător, respectiv privitor. Aportul artistului este unul de catalizator, un mediu de transmitere, întrucât Creatorul se află întotdeauna în spatele operei.
Dacă icoana este chipul prototipului, cum vedeţi diferenţa dintre o icoană şi tabloul religios?
În tabloul religios nu poţi decât să admiri ştiinţa de carte, măiestria creatorului, a unui Michelangelo sau Rafaelo. Căutând ştiinţa în expresie, în formă, rămânem tributari unui anumit frumos, unui anumit spectacol. Căutăm să luăm omul de mână, şi nu de suflet, şi atunci pe ecranul expresiei pierdem enunţul problemei. În icoană Îl găseşti direct pe Dumnezeu şi în mod nemijlocit iei legătura cu El. Întruparea Sa este un miracol pentru noi. Rădăcinile culturale ale Europei vin din sorgintea aventurii lui „Dumnezeu s-a făcut om“. O credinţă care este plină de lumină, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte de „lumina necreată“, care se suprapune peste cartezianismul grec, creând specificul culturii europene.
Trataţi simbolurile ancestrale pe care creştinismul le asumă prin Cruce. Sfântul Maxim vorbeşte despre un creştinism cosmic. Vă regăsiţi prin opera dvs. în acest cadru?
Da, vedeţi, toată arta românească din spaţiul danubiano-pontic reflectă această idee. Mircea Eliade în lucrările sale vorbeşte despre creştinismul cosmic al românilor, iar părintele Dumitru Stăniloae spunea că Dumnezeu Îl aşază pe Hristos pe Cruce nu întâmplător, adică se aşază exact în centrul lumii, care este între latura orizontală, cea care ţine de mijloacele de existenţă şi năzuinţa întotdeauna a omului spre cer. Deci, Hristos se aşază exact în mijloc, El care este dintotdeauna din veci din Tatăl şi care se întrupează la plinirea vremii (Gal. 4, 4). Crucea este şi precreştină, nu numai creştină; Hristos a fost şi pre-creştin şi tocmai aici ne găsim cu faţa către Dumnezeu, moment în care se regăsesc toate culturile. Am întâlnit un sculptor japonez care, admirând opera lui Brâncuşi, regăseşte propria tradiţie, pentru că Brâncuşi se poziţionează cu privirea spre centrul lumii. De nişte ani buni am realizat structuri de semne abstracte, pătratul, rombul, centrul şi mi-am pus întrebarea: Unde este Întruparea?, întrucât ştim că Dumnezeu se face om. Unde e omul? Şi răspunsul vine prin lucrările „Sacosurile“, „Potirele“, „Crucile“, ce le voi prezenta în acest an, care intră în clepsidra dogmei creştine, precum intră rânduiala lui Dumnezeu în om. Omul nu este făcut aşa o grămadă de carne şi oase, aleatoriu trimis în cosmos, ci intră şi el în rânduiala generală prin reflexie, precum nişte oglinzi mai mici, care conţin oglinda cea mare, fiindcă în fiecare creatură, în orice om există Dumnezeu.
Mă preocupă structurile geometrice ce rezonează cu tiparul. Poate că Adam aşa avea circuitele, iar când a fost scos afară din Rai, s-a simţit gol, urât, lipsit de lumina harică, care-l îmbrăca dumnezeieşte. La noi ţăranul, când se duce la biserică, se îmbracă frumos în costum, după ce înainte s-a îmbăiat, a pus flori de tei, şi asemenea unui aristocrat se duce în faţa lui Dumnezeu. Aici se cuminecă şi devine una cu frumuseţea. Aşa a apărut gândul pe care încerc să-l concretizez în expoziţia din acest an, unde sunt interesat de raportul dintre aceste semne, dintre rânduiala omului, la proporţiile umane, căci omul prin Hristos este chip şi are menirea de a ajunge la asemănare cu Dumnezeu.
Pe data de 18 mai 2013 debutează vernisajul expoziţiei la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, un spaţiu extraordinar realizat de colegul nostru pictorul H. Bernea. Tot ce a făcut în acest spaţiu este legat de creştinismul cosmic, de cruce. Ţăranul nu făcea nimic fără să găsească acel „pentru ce?“. Toate formele din muzeu nu sunt gratuite: oala, câlceagul, hainele, ţesăturile, până şi semnele de care vorbeam; există o întreagă fenomenologie a găsirii spiritului în toate, a conotaţiilor soteriologice. Cum l-au tămăduit pe om aceste forme simple?, de la o cană, farfurie, de la a pleca la muncă, de la a-ţi face cruce, de a găsi raportul dintre tinda şi suprafaţa murală? În acest spaţiu voi avea expoziţia, locaţie ce te obligă la o asemenea exigenţă. Aş mai menţiona şi că la Palatul Brâncovenesc, Mogoşoaia, cu ani în urmă, am avut prima expoziţie legată de simbolurile creştine împreună cu Sorin Dumitrescu, Marian Gherasim şi pictorii Dan Palada şi Onisim Colta.
Se poate vorbi despre o criză a simbolismului religios? Este actuală afirmaţia?
Dacă ar fi să vorbim de o criză, e pentru că simbolul religios a fost tratat formal. Foarte mulţi artişti fac cruci, însă fără a avea încărcătura sufletească, ce te plasează într-o rânduială dumnezeiască, precum Marea Tradiţie, care pe cei dinainte de Hristos îi aducea la El, iar celor de după El, sfinţii Săi, le descoperă harul Său. Numeroşi artişti în arta contemporană au luat în mod formal simbolul, care a fost tratat dintr-o latură a găsirii unui pragmatism, precum în religia protestantă, de aici un anumit pragmatism legat de viaţă. Aşa a apărut impresionismul, la modă la sfârşit de sec. XIX şi început de sec. XX, care a extras forma, fără a avea încărcătura. Pe acelaşi principiu s-a mers cu neo-ortodoxismul, neo-catolicismul. Aici a sărăcit simbolul, pentru că nu ne putem întoarce la simbolul religios decât în urma ipostazierii. O parte din simbol e la noi, şi alta e dincolo. Dacă facem partea de la noi, însă fără să avem faţa spre partea care nu mai e la noi, nu vom putea avea încărcătura unui simbol religios viu; credinţa vine din Revelaţie, iar telosul este să dobândeşti mântuirea. De aceea în perioada browniană pe care o trăim sunt multe cruci; la comunişti erau cu stele, însă azi vedem că nu mai au substanţă; comunismul a spus că face raiul pe pământ, omul a crezut minciuna asta 60 de ani, apoi stelele acelea au pălit şi nu au mai fost nimic.
Cum vedeţi limita între educaţia artistului şi harul lui Dumnezeu? Cum poate el crea întru sinergie cu Dumnezeu?
De la renaştere s-au creat nişte monumente ce se iau la întrecere cu Dumnezeu. Să nu uităm că Domnul dă harul Său pentru ca omul să se împlinească, unul să devină pictor, tâmplar, preot bun ş.a. De om ţine de a fi un bun releu, mijlocitor; e important ca artistul să aibă instrumentele necesare ca analizator. Astfel, dacă eşti pictor e necesar să ai ochiul bun, adică să înţelegi raportul, proporţia într-o formă matematică, organică; dacă eşti muzician trebuie să ai urechea fină, să ai în memoria ta acest simţ. De aceea nu poţi fi pictor mare la 20 ani ori violonist la 3 ani, pentru că trebuie să exersezi, până când informaţia intră în materia celulei tale. Ca pictor trebuie să citeşti mult, să-ţi educi ochiul, să vizitezi muzee, dar în acelaşi timp e nevoie să-ţi cultivi sufletul pentru a deveni mai bun, frumos; de unde pleacă arta şi unde ajunge, nu mai ştim; pleacă de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu.
Sfânta Liturghie este centrul cultului ortodox. Ca orice căutător al lui Dumnezeu, încercaţi să intraţi în această rânduială. Cum caracterizaţi raportul dintre Sfânta Liturghie şi opera dvs.?
Opera este un praznic al luminii, în care figurile sfinţilor se topesc în această Lumină. Ce poate fi mai mult decât o Liturghie în care te topeşti în bucurie, în Lumina cea vie? Astfel, o viaţă trăită în Hristos este o Liturghie a Luminii.
Care este mesajul operei?
E o vanitate de la a vrea şi până la a putea. De obicei iconarii pictau, nu spuneau prea multe; azi noi ne-am îmbolnăvit, ar trebui să lăsăm lucrările să vorbească. Rubliov ştia mai bine ca mine, dar tăcea. Profesorul Bimel spunea: „când vii la Oravitzan trebuie să taci“. Unul care vorbeşte „te poate duce cu vorba“, căci la nivelul limbajului poţi afirma orice, dar singură opera te poate face să vibrezi. Cuvintele noastre nu au puterea celor ale lui Hristos, care prin Cuvânt a făcut totul, „El a zis şi s-a făcut“. E diferit de „vorbăria“ noastră.
Poate artistul de azi să aducă Lumina cea vie în sufletele oamenilor?
Or va fi aşa, ori nu va fi. Nu văd altă soluţie. Dacă oamenii nu îl cultivă pe dumnezeul din ei, noi chiar că devenim o societate atomizată, de care se va alege pulberea. Mircea Eliade spunea că dacă nu va fi „homo religiosus“, nu va fi nimic, va fi scrum.
