Care sunt consecinţele recentei modificări a statutului disciplinei Religie în şcoală?
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată, contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ - să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare, marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor educative subsecvente.
La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie „optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare? Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii - sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale, cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă, prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei Religie.
Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective, alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli. Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate de aportul educativ al orei de Religie.
Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu „pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii. Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă.
A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite (cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator, edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa, le-ar nuanţa, le-ar resemnifica.
Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat. „Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească, naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria.
