Despre existenţa icoanelor în Biserică s-a vorbit mult, dar nu s-a căzut de comun acord în privinţa nici unei date exacte a apariţiei lor în sânul Bisericii. Ceea ce este sigur este faptul că, încă de la începuturile creştinismului, putem vorbi de o artă bisericească, sub diferite forme, chiar dacă nu prea dezvoltată, însă, pe măsură ce Biserica însăşi se afirma, acelaşi lucru se întâmpla şi cu arta iconografică. Acest lucru a făcut ca, după câteva secole, atunci când cultul icoanelor era destul de dezvoltat, icoanele să înceapă a fi contestate, Biserica fiind nevoită să clarifice o dată pentru totdeauna această problemă. Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic a lămurit cu argumente corectitudinea învăţăturii despre icoane, iar la sinodul din anul 843 Biserica a hotărât serbarea în fiecare an, în prima duminică din Postul Paştelui, a Ortodoxiei victorioase în faţa învăţăturilor eretice. Cu toate acestea, luptători împotriva icoanelor au continuat să existe. Despre importanţa instituirii acestei sărbători, despre posibilitatea reprezentării vizibile a chipului Mântuitorului şi rolul icoanelor în cadrul slujirii liturgice am avut ocazia să vorbim cu părintele Nicolas Ozoline, profesor de Iconologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris.
Care este importanţa Duminicii Ortodoxiei, sau, mai precis, ce semnifică pentru toate Bisericile Ortodoxe Duminica Ortodoxiei?
Duminica Ortodoxiei reprezintă victoria sau triumful Ortodoxiei asupra iconoclaştilor, zi pe care o celebrăm în fiecare an în prima duminică a Postului Mare şi care a fost stabilită la data de 11 martie 843, atunci când a avut loc sinodul convocat de Sfântul Patriarh Metodie, mărturisitorul sfintelor icoane - care a fost martirizat de către iconoclaşti - şi de împărăteasa Teodora, cu scopul de a pune, pentru totdeauna, sfârşit crizei iconoclaste care a făcut ravagii în Biserică timp de 113 ani. Este o foarte lungă perioadă în timpul căreia, bineînţeles, a avut loc, în anul 787, Sinodul al VII-lea ecumenic. Ştim că, în ciuda definiţiilor foarte precise şi în ciuda condamnării ereziei iconoclaste în cadrul acestui sinod, a avut loc un „come-back“, o revenire a ereziei iconoclaste la începutul secolului al IX-lea, ceea ce a făcut ca, pentru încă aproape o jumătate de secol, să se desfăşoare persecuţii severe împotriva celor care declarau venerarea sfintelor icoane, aşa numiţii „iconoduli“.
În Vechiul Testament era imposibilă reprezentarea lui Dumnezeu
Care era argumentul pe care Sfinţii Părinţi ai vremii respective l-au expus în favoarea cinstirii icoanelor, pentru a dovedi temeinicia venerării icoanelor?
Pentru a fi concişi, putem spune că chintesenţa venerării icoanelor este hristologică. Ştim cu toţii că în Vechiul Testament orice reprezentare a lui Dumnezeu a fost interzisă de cea de-a doua poruncă a Decalogului, din legea lui Moise, şi că această interzicere avea un motiv foarte precis şi, în fond, clar. Chiar dacă am fi vrut, nu puteam să-L reprezentăm pe Dumnezeu. În Vechiul Testament era imposibil acest lucru, pentru că nimeni, cum zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, nu a văzut vreodată pe Dumnezeu şi ceea ce nu a fost văzut nu poate fi reprezentat. Altfel, vorbim despre produsul fanteziei umane, iar imaginile, de fapt, aşa-zisele imagini ale lui Dumnezeu rezultate din fantezia umană sunt ceea ce numim idoli, adică imagini false. Deci, orice imagine a lui Dumnezeu în Vechiul Testament, înainte de venirea lui Iisus Hristos, nu putea fi decât un idol şi, de aceea, era interzisă, dar lucrurile se schimbă radical odată cu venirea lui Hristos. Când zicem venirea lui Hristos noi zicem că Dumnezeu Însuşi, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Se face om şi, făcându-Se om şi păstrându-Şi persoana Sa divină sau, cum zicem noi în Teologie, ipostasul Său divin, având deci deja natura Sa divină, Cuvântul Îşi asumă sau, cum scria Leonţiu de Bizant, „enipostaziază natura umană“.
„Nu există un portret nici al lui Dumnezeu-Tatăl, nici al lui Dumnezeu-Sfântul Duh“
Dacă pe Iisus Hristos Îl putem reprezenta, ceea ce este un fapt sigur, pentru că Îl vedem reprezentat în multe icoane ale Bisericii, în afară de a-L vedea reprezentat sub formă de miel, reprezentare pe care Biserica a respins-o în timpul Sinodului al VII-lea Ecumenic, Dumnezeu-Tatăl împreună cu Sfântul Duh pot fi reprezentaţi în icoane?
În persoana lui Hristos există mereu ipostasul Său divin şi acest fapt este foarte important pentru că, din acest motiv, putem spune că o icoană a lui Hristos este singura imagine posibilă a lui Dumnezeu. De ce? Dumnezeu-Tatăl este indescriptibil pentru că este în totalitate transcendent. Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi, este indescriptibil pentru că nu există o iconomie a vizibilităţii permanente a Sfântului Duh nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testament. În Noul Testament, Sfântul Duh Se arată în timpul Botezului lui Hristos în râul Iordan sub formă de porumbel, în ziua Cincizecimii Se pogoară sub forma limbilor de foc, pe Muntele Tabor este prezent sub forma luminii taborice, prin energiile divine. Îl reprezentăm pe Duhul Sfânt doar după manifestările Sale punctuale din istoria Noul Testament, dar nu există un portret nici al lui Dumnezeu-Tatăl, nici al lui Dumnezeu-Sfântul Duh.
Singurul şi unicul portret al lui Dumnezeu, şi în acest sens imagine cu adevărat personală a lui Dumnezeu, pentru că un portret este o imagine personală, este persoana Cuvântului, a Logosului, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care Şi-a asumat natura umană întreagă, şi pictăm din persoana Sa divină ceea ce este vizibil, adică natura Sa umană. Deci, datorită Întrupării Sale, putem picta o imagine a lui Dumnezeu, şi trebuie să conştientizăm întotdeauna că este o imagine a lui Dumnezeu şi nu o imagine a omului Iisus, pentru că imaginea este personală şi Persoana este ipostasul divin, dar acest ipostas divin, asumându-Şi natura umană, noi reprezentăm această natură umană a ipostasului, „trupul lui Dumnezeu“, după cum zice Sfântul Gherman al Constantinopolului.
Triumful Ortodoxiei
Astfel, reprezentând „trupul lui Dumnezeu“, reprezentăm, în acelaşi timp, şi natura divină a lui Hristos, pentru că pictăm ceea ce este vizibil din El. De exemplu, dacă eu aş face un portret al dumneavoastră, nu voi epuiza toate misterele ipostasului dumneavoastră, al persoanei dumneavoastră, pentru că orice persoană umană este, de asemenea, un mister. Voi picta doar ceea ce eu văd la dumneavoastră şi acesta va fi portretul dumneavoastră. Şi dacă vi se aseamănă, voi fi mulţumit pentru că am reuşit să îl fac asemănător cu ceea ce văd, dar va fi, de asemenea, şi ceva limitat, pentru că o pictură a cuiva, chiar dacă este făcută de un mare maestru, arată, fără îndoială, lucruri importante despre acea persoană, dar nu o să arate niciodată totul. Deci, ne apare aici o dimensiune apofatică de o foarte mare importanţă în teologia iconografică ortodoxă şi de care trebuie să ne aducem mereu aminte şi, în acelaşi timp, de care să ţinem cont.
Care este locul celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic în istorie şi cât de importante sunt cele ce s-au stabilit despre învăţătura ortodoxă cu privire la icoana Domnului Hristos şi a tuturor sfinţilor, în general?
Această problemă a descriptibilităţii divine în Hristos, în persoana Logosului întrupat, a fost problema-cheie a întregii perioade iconoclaste. Trebuie să înţelegem că, în acest sens, Sinodul al VII-lea Ecumenic este punctul pe „i“ al întregii perioade hristologice care începe, să zicem, de la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, care a proclamat titlul de „Theotokos“, adică de „Născătoare de Dumnezeu“, pentru Fecioara Maria, zicând că este „Mama lui Dumnezeu“. Dacă este cu adevărat Mama lui Dumnezeu, zice Sfântul Ioan Damaschinul, acest cuvânt exprimă tot ceea ce putem zice despre Hristos, pentru că este Mama umană, o femeie din această lume, care a adus pe lume pe Dumnezeu devenind om. Şi deci, termenul „theotokos“ conţine deja icoana lui Hristos, pentru că acest copil pe care Îl aduce pe lume va fi descriptibil. Deci, trebuie să ţinem bine minte că Sinodul al VII-lea Ecumenic şi, mai ales, triumful Ortodoxiei din anul 843, este cheia de boltă a întregii hristologii ortodoxe. Ştim că, după această perioadă, va veni o altă perioadă pe care noi o numim perioada pnevmatologică, în care se pune accent pe iconomia Sfântului Duh. În această perioadă au trăit mari teologi, ca Sfântul Simeon Noul Teolog, plus mulţi alţi teologi ai Bizanţului, cum ar fi, puţin mai târziu, Sfântul Grigorie Palama, care vor formula doctrina ortodoxă asupra acţiunii şi prezenţei Sfântului Duh în lume, distincţia între energiile divine şi natura divină.
În icoane, Însuşi Dumnezeu vine să ne sfinţească
Toate acestea vor ajuta la afirmarea a ceva care este la fel de esenţial, de important pentru icoane, adică, aşa cum zice un sfânt rus pe care şi voi îl cunoaşteţi, în România, şi anume Sfântul Serafim de Sarov, care zice că sensul vieţii creştine este obţinerea, dobândirea Sfântului Duh, a împropria Sfântul Duh pentru a fi faţă în faţă cu Hristos. Această dobândire a Sfântului Duh semnifică faptul că, după cum învaţă Sfinţii Părinţi, Dumnezeu Însuşi este Cel Care vine să ne sfinţească, dacă noi facem ceea ce este necesar. Acest lucru este foarte important pentru că în Occident, în scolastică şi în alte învăţături asemănătoare, această posibilitate de sfinţire, de îndumnezeire a oamenilor direct de către Sfântul Duh nu este vizibilă teologic.
Sfântul Grigorie Palama arată clar că energiile divine sunt cu adevărat divine şi necreate şi este Însuşi Dumnezeu Cel Care vine şi ne sfinţeşte atunci când ne rugăm pentru venirea Sfântului Duh, atunci când ne deschidem, bineînţeles în comuniune cu Hristos, faţă de prezenţa Sfântului Duh. Putem zice, finalmente, că, în timpul istoriei Imperiului Bizantin, pentru Biserica Ortodoxă au fost trei mari perioade: prima perioadă cu Sinoadele I şi II Ecumenice; a doua perioadă, numită hristologică, de la Sinodul al III-lea Ecumenic până la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, şi apoi vine perioada pnevmatologică, cea care va fi încoronată de sinoadele din secolul al XIV-lea, care vor proclama învăţătura Sfântului Grigorie Palama ca doctrină a Bisericii, adică doctrina îndumnezeirii omului şi a materiei. Apoi, putem zice că, după aceste trei perioade, începe o nouă perioadă care este foarte strâns legată de cea de-a treia, şi anume perioada eclesiologică.
„Icoanele da, dar cum?“
Ce este specific acestei perioade eclesiologice, bineînţeles vorbind din punct de vedere iconografic?
În timpul perioadei eclesiologice urmau să fie ridicate probleme necunoscute înainte. Faptul că în primul mileniu şi în primele secole ale celui de-al doilea mileniu, în ceea ce priveşte icoanele, marea problemă şi, în acelaşi timp, stranie, care se punea era: icoanele da sau nu? Să avem icoane, să le venerăm sau nu? Iar în timpul celui de-al doilea mileniu, dar mai ales după căderea Imperiului Bizantin, în această epocă eclesiologică a Teologiei ortodoxe, problema care se pune nu mai este: icoanele da sau nu?, ci mai degrabă: icoanele da, dar cum? Au avut loc sinoade, marea majoritate a lor în Rusia, nu pentru că Rusia ar fi unica ţară ortodoxă în sânul căreia s-a ivit această problemă, ci pentru că, în această perioadă a secolelor XV-XVII, Rusia era singura ţară în care se puteau reuni sinoade, cu prezenţa a numeroşi episcopi cu putere de hotărâre, întrucât în ţările ocupate de turci sau de arabi nu puteau fi ţinute astfel de sinoade.
„Icoanele aparţin Liturghiei“
Care este importanţa sfintelor icoane în cadrul Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine, în general?
Icoanele aparţin Liturghiei; ele sunt ferestre spre împărăţia lui Dumnezeu.
Începem Liturghia cu Binecuvântarea mare: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...“, astfel noi anticipăm în Euharistie, ca şi în toate celelalte Sfinte Taine, împărăţia lui Dumnezeu; şi această împărăţie este reprezentată în icoane după anumite reguli: culorile, perspectiva inversată etc. Şi toate aceste reguli au fost abandonate în trecut pentru a reprezenta pe Sfinţi, de exemplu, în peisage ale naturii pe care le putem vedea atunci când ieşim din oraşe, într-o pădure, pe un câmp, într-un sat, adică folosind imagini din această lume de aici, care este o lume a păcatului. Or, pentru Biserică, Liturghia se petrece în această lume, dar ea aparţine lumii celeilalte, lumii care va să vină. Şi acest caracter eshatologic a fost redescoperit în ţările ortodoxe şi, desigur, şi în România. Ştiu asta pentru că am fost de mai multe ori în vizită în ţara dumneavoastră, unde am mulţi prieteni, chiar şi vechi studenţi ai mei care au studiat iconologia aici, la „Saint Serge“. Sunt, de asemenea, mulţi români care au plecat în Grecia şi au studiat arta iconografică ortodoxă acolo. În prezent s-au pus bazele unei reînnoiri a artei iconografice în toate ţările ortodoxe, iar sărbătoarea pe care o selebrăm în Duminica Ortodoxiei, adică în ziua triumfului Ortodoxiei, este şi o sărbătoare în cinstea tuturor iconografilor ortodocşi din toată lumea, în mod egal a celor din România, pe care vreau, cu această ocazie, să îi felicit de ziua acestei mari şi frumoase sărbători.
▲
România a rezistat cel mai mult influenţei picturii bisericeşti occidentale
România este ţara care a rezistat cel mai bine influenţei occidentale din punct de vedere iconografic, pentru că ştim bine cu toţii că a existat o perioadă de decadenţă şi în Rusia, şi în Grecia, şi în insulele greceşti. România este poate ţara care a rezistat cel mai mult timp influenţei occidentale şi latine, mai exact în Oltenia am văzut asta cu proprii mei ochi; dar, sigur, începând cu un anumit moment, şi în România, din păcate, sub influenţa Rusiei imperiale a lui Petru I cel Mare al Imperiului de Sankt Petersburg, a avut loc această latinizare a iconografiei ortodoxe, când au început să fie reprezentate faptele Bisericii, Iisus Hristos, Sfinţii, Maica Domnului ca în tablourile italiene sau ca în cele germane. Adică am revenit într-o lume a căderii, a păcatului, o lume care ne înconjură, introducând-o în iconografie. În prezent, după toate indiciile, lucrurile par a merge pe o cale bună.
Interviu realizat şi adaptat din limba franceză de Gheorghe Lucian DUCĂ
