Silviu Biriș este o prezență plăcută, un actor bine cunoscut, care joacă în diverse piese la Teatrul Național din București, dar și pe alte scene. În ultimii ani s-a lansat cu succes și în muzică, vocea sa venind parcă din Bucureștiul interbelic, când lucrurile erau mai calme, mai așezate și pline de un firesc al vieții. Mi-a povestit despre acest firesc al vieții pe care l-a descoperit după ce a „oprit timpul” și s-a apropiat de viața spirituală, după ce a studiat teologia ortodoxă și a refăcut legăturile sufletești cu cei din familie, dar mai ales când a făcut loc în viața sa lui Hristos.
Dragă Silviu Biriș, ți-ai dorit să fii actor de când te știi?
Nu mi-am dorit. M-am născut în București, am copilărit într-un bloc de trei camere aproape de Piața Iancului, am fost crescut în mare parte de bunicii materni pentru că părinții mei s-au despărțit când eram foarte mic. Mama mea nu este celebra artistă de muzică populară Veta Biriș, cum cred unii, ci este o tânără pensionară. Artista este mătușa mea. Bunica era brodeuză, lucra de acasă tot felul de minunății, din mâinile ei ieșea artă. Pentru mine era o bucurie s-o văd lucrând, iar în timp ce lucra mergea radioul, așa că am prins și eu gust încă de la acea vârstă mică pentru muzica frumoasă românească, pentru romanțe... Și nu doar mătușa, ci și mama a primit o voce frumoasă de la Dumnezeu, a avut o voce care a făcut-o celebră în breasla ei, era apreciată de colegii de la Semănătoarea, vechea fabrică de combine „Gloria”, unde mama era un om foarte important. Era solista corului acelei fabrici și se putea compara cu orice soprană cu studii, avea o voce extraordinar de frumoasă, știa să cânte pe note. Prin casă fredona des admirabila romanță a Ilenei Sărăroiu, „Păsărică, mută-ți cuibul”, pe care mai târziu am inclus-o și eu în repertoriu. Dar melodia asta m-a și traumatizat oarecum, pentru că exprimă suferința femeii românce părăsite de soțul adulterin, plecat cu altă femeie. Până la urmă, prin toate aceste melodii, ca și prin intermediul pricesnelor aduse în pridvorul bisericii, oamenii se vindecau cântând. Așa a apărut și doina. Am debutat pe la 3 ani, când eram la grădiniță. Tanti Maria, să-i dea Dumnezeu sănătate sau s-o odihnească dacă o fi pe lumea cealaltă, a văzut ceva potențial la mine, m-a urcat pe masă și m-a pus să cânt „Căsuța noastră” și „Trandafir de la Moldova”. Și toată lumea m-a aplaudat, dar culmea e că am avut și ceva „haiteri”, niște copii mi-au dat cu cuburi în cap... Educatoarea le-a spus alor mei că ar fi frumos să mă îndemne către folclor, iar ei au început să-mi pună în casă muzică din asta. Mă cam chinuiau un pic, țin minte că odată aveam febră 39 și bunica maternă îmi spunea: „Hai, mamă, mai cu talent, mai cu voce...”
Totuși, cum ai ajuns să fii actor?
După acele momente de ascultat și cântat în casă folclor, am abandonat ideea artistică, am avut în vedere tot felul de meserii: inginer vopsitor, inginer constructor, dar oricum inginer zugrav, asta pentru că aveam în casă o zugrăveală, un kitsch, dacă e să o judec acum, apoi am vrut să mă fac și musafir pentru că mergeam la prietenele bunicii și toate mă serveau cu apă rece și șerbet. Ei, îmi plăcea șerbetul ăla... Totul s-a schimbat, și până la urmă Dumnezeu a ales peste voile mele, ceea ce mă bucură enorm. Aveam vreo 17 ani când m-am dus într-o zi la Palatul Copiilor, unde fratele meu făcea un curs de calculatoare, iar acolo a venit o tânără la mine și mi-a spus: „Vrei să fii Făt-Frumos?” Da, ce trebuie să fac? „Vino cu mine la clubul de teatru!” Așa m-am apropiat de teatru. Acolo era regizor Tamara Pitei, m-a inclus într-o piesă, a pus pe mine un sac de pânză de care erau prinse capace de bere, dar care în lumina reflectoarelor străluceau, iar eu păream un cavaler înveșmântat în zale. Făt-Frumos. Aveam pe cap o coroană de poleială, dar din depărtare părea din aur. Ăsta e teatrul, o iluzie care arată un crâmpei din viață. Atunci mi-am dat seama că asta vreau să fac. A intrat acest „virusel” vocațional și n-am mai vrut să fac decât teatru. Sunt angajat al Teatrului Național București din 1997, deși joc acolo din 1992. Am avut tot felul de roluri, de la figurație până la roluri importante. Am dus tava cu succes, considerând că nu există un rol mic sau un rol mare, ci un actor bun sau unul prost. Am făcut rol principal dintr-un rol de dus tava. Sigur că pentru asta trebuie să ai și regizorul potrivit și distribuția potrivită, care să înțeleagă asta. Unii cred că trebuie neapărat să joace Hamlet pentru a fi mari sau că un actor bun te eclipsează pe tine. Nu, mă eclipsez singur dacă nu joc bine, un coleg de scenă actor bun te ajută să fii și tu bun. E ca-ntr-o obște monahală, dacă ai doi-trei trăitori buni, te ajută să fii și tu ca ei, care ești poate un novice.
După o vreme ai început să cânți. Cum ai revenit la prima pasiune artistică?
După vreo 10 ani de teatru m-am reapropiat de muzică. Ștefan Bănică Jr și Horia Brenciu, după ce m-au ascultat cântând, m-au sfătuit să mă apuc și de cântat. Mai în glumă, mai în serios, am început să cochetez cu ideea. Un tânăr domn, rudă cu actrița Maria Buză, m-a invitat să facem împreună un band, așa a apărut Taraful București, nume ales în semn de prețuire pentru orașul nostru care împlinea 500 de ani de atestare documentară și mi-am dorit să cânt melodiile orașului. Așa am susținut primul nostru concert, demers în care ne-a susținut ARCUB, iar CREART ne-a ajutat să scoatem un CD cu muzică interbelică, în 2010. Din aproape în aproape muzica noastră a devenit cunoscută. Sigur, la asta a contribuit și notorietatea ca actor, dar lucrurile au mers bine grație și televiziunilor și colegilor care ne-au promovat. La început lumea se mira, era o noutate: „Oau, Silviu Biriș s-a apucat de cântat...”, dar au mai fost actori care au cântat: Colea Răutu, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Florin Piersic - e adevărat că ei mai mult au dizat decât au cântat. După opinia mea, singurii actori care cântă cu adevărat muzică de petrecere sunt Maria Buză și Crina Matei. Am început să cânt muzica asta pentru că m-a atras mult povestea. Eu am reprezentarea asta a versurilor unei melodii. De exemplu, „Căsuța noastră”: eu văd acolo doi oameni care se iubesc, care se mântuiesc... Ea a plecat. Pentru ce a plecat? Pentru o salbă de mărgele? El îi promite: „Dacă vii, dragă fetiță,/ Am să-ți iau fustă pestriță...”, iar eu, care sunt actor, lucrez cu imaginația, asta mă atrage. Noi, ca actori, creăm imaginea din memoria personală, din ceva necunoscut pentru public și care devine comun cu memoria celor care ne privesc. Oamenii se regăsesc în personajele pe care le povestim. De asta oamenii sunt în continuare pasionați de teatru, caută acest mesaj transpus într-un mod artistic. Și în actul liturgic te gândești că pe alocuri este așa, trebuie să treci prin mintea și ființa ta cele ce se rostesc: „Noi, care pe heruvimi...” Orice om este dator să aibă bun-simț - și asta nu înseamnă să citești o bibliotecă, poți să citești doar o carte, poate că e Sfânta Scriptură -, trebuie să aibă buna măsură a oricărui lucru, să aibă sufletul deschis către sensibil și frumos. De fapt, frumosul va mântui lumea.
Legătura cu mătușa artistă Veta Biriș a avut vreo influență asupra carierei?
Din păcate, interacțiunea mea cu mătușa Veta Biriș a venit târziu, aveam vreo 17 ani, și asta pentru că ai mei nu m-au dus până atunci la Căpâlna, unde locuia mătușa. Nu-mi vine să cred, dar asta a fost situația. Știam că am o mătușă celebră, o văzusem la televizor, bineînțeles... Am recuperat ulterior acei ani de lipsă a legăturilor, iar acum ne vedem și vorbim cât de des putem. Avem planuri artistice mărețe împreună... Cine n-o iubește nu știe ce este folclorul artistic adevărat! Eu am această credință că un artist adevărat este și un om adevărat, iar la mătușa se adeverește acest lucru din plin. Avem destule exemple de licheluțe care cântau frumos, dar s-au pierdut pe drum ca artiști. Veta Biriș a rămas așa cum îi este și viața, un cântec autentic. A rămas în satul românesc, în Căpâlna de Jos, unde o găsești și azi. Așa cum au făcut și Sofia Vicoveanca, Sava Negrean Brudașcu. Această legătură cu satul autentic a păstrat-o tânără și proaspătă pe mătușa mea, este o femeie puternică, a știut să nu facă deloc concesii.
Cum ai ajuns să studiezi teologia?
Teologia mi se pare firescul. Viața religioasă este firescul. Orice om trebuie să aibă o căutare spirituală, iar dacă este și cea ortodoxă este cu atât mai bine. Nu există om care să nu aibă un sentiment spiritual. Am fost mai întâi la un psiholog, care, din fericire, era credincios și m-a trimis la un duhovnic, iar eu mă întrebam pe atunci ce o fi un duhovnic. Am fost un om care până de curând îmi făceam și eu o cruce, aveam un respect pentru cele spirituale. De Paști mergeam să iau lumină, însă nu rămâneam la slujbă, nu posteam, nu știam nimic în afară de „Tatăl nostru”. Am intrat într-o mănăstire pentru prima dată la 40 de ani... De aceea sunt îngăduitor cu cei care nu știu nici ei nimic despre credință. Am ajuns la Facultatea de Teologie din dorința de a iubi, de a ierta, de a mă vindeca de umbrele trecutului, de a mă apropia mai mult de înțelegere. Într-un cuvânt, Dumnezeu mă chema, și o asemenea chemare nu e bine s-o refuzi. Nu poți să zici: „Doamne, nu pot să vin acum, am puțin de dat cu aspiratorul...” Am început să merg la Biserica „Sfânta Ecaterina”, unde mi-am găsit duhovnicul. Mi-am dat seama că după vârsta de 40 de ani am început să trăiesc acel vis al meu din copilărie de a deveni musafir. Adică am devenit eu acum spectatorul. Nu vreau să impietez cu nimic când spun asta, dar dacă până acum am fost pe scenă, acum am început să fiu eu musafir și spectator. La primul meu curs la facultate, când a început să vorbească părintele profesor Constantin Coman, la Noul Testament, am început să plâng, gândindu-mă unde am fost eu în toți anii trecuți... Pe urmă, când a venit părintele profesor Gheorghe Holbea, iarăși... Facultatea de Teologie pentru mine a fost ca un Rai, o a doua tinerețe, o binecuvântare, cu toată rugăciunea care se face, cu micile ispite inerente... Îmi aduc aminte cu amuzament acum că la început nu știam să scriu la computer. Eu eram actor, de unde să știu eu să fac asta? Până atunci avusesem turnee, mergeam dintr-un oraș în altul, avusesem perioade în care îmi pupam copiii pe fugă, nu avusesem timp să învăț astfel de lucruri. Acum îmi merg mâinile... Numai cu ajutorul lui Dumnezeu, acum fac repede lucrurile astea.
Cum ai defini viața ta de acum?
Am mai multă tihnă. Înainte nu aveam niciodată timp. Am oprit timpul. Am zis: Ce e mai important pentru mine? Și am început să stau mai mult cu copiii mei, mi-am recâștigat familia, am sădit lucruri bune împreună. De exemplu, am început să facem pâine împreună, să vopsim ouă de Paști. Bunicul matern era un om bun ca pâinea caldă, rămăsese orfan la 13 ani, iar pentru el familia era sfântă, și el mă ducea la denii, în satul lui natal, Colibași, în județul Argeș. Mi-a rămas ceva în suflet de atunci, mirosul de tămâie, lumânările, apoi chemarea „Veniți de luați lumină... Hristos a înviat!”. Ziceam adesea „Doamne”, îmi făceam și cruce când intram în scenă, chiar înainte să mă întorc la biserică. Am revăzut interviuri ale mele mai vechi și nu-mi vine să cred că vorbeam de Dumnezeu, deși nu eram conștient, cred. Înainte de a studia teologia, ascultam chiar Trinitas, era postul de radio care îmi aducea liniște. Ziceam mereu: „Trebuie să iau o pauză. Eu trebuie să mă duc trei zile la o mănăstire să mă liniștesc...” De ce voiam să mă duc trei zile și nu patru? Iar acele trei zile pe care ai voie să le petreci în orice mănăstire, deși eu nu știam atunci asta, au venit. Înainte nu eram un bărbat asumat, eram bărbatul vremurilor noastre, care se face plăcut lumii, care aleargă după slavă deșartă. Pentru mine era important să fie armonie acasă, încercam să acopăr acest lucru prin aducerea acasă a trufandalelor stării materiale. Poate și pentru că aveam un model greșit din familia mea: tatăl meu de-al doilea - Dumnezeu să-l ierte! -, deși era băiat de preot, nu mergea la biserică deloc și nu aveam nici o icoană în casă, el zicea mereu așa: „Dacă am frigiderul plin, este bine. În rest, pot să fac orice, am drept de viață și de moarte asupra voastră...” Dar nu este așa, că „nu numai cu pâine va trăi omul”... Și eram blocat într-un astfel de model. Dar Dumnezeu a lucrat minunat prin casnicii mei și am fost deblocat.
Cum s-a produs deblocarea asta?
Cei mai mulți dintre noi ajungem să strigăm la Dumnezeu în durere, când suntem într-o încercare, într-o mare suferință. S-a întâmplat un lucru dureros în viața mea personală. Dar a fost o persoană care mi-a zis permanent: „Mergi la biserică!”. E colega mea, actrița Magda Catone. Ea mi-a văzut neliniștea și chiar și suferința pe care le trăiam în acele momente în familie. Găseam motive să nu merg: fumez, sunt în pantaloni scurți etc. În momentul în care m-a durut până la os, am zis că trebuie să merg. Dacă îmi zice și psihologul să mă duc, zic mai mulți, asta voi face și am făcut.
Ce spun apropiații despre schimbarea din viața ta?
S-au mirat foarte mult. Când i-am dat telefon mamei mele să-i spun că am intrat la Facultatea de Teologie, mi-a închis pur și simplu telefonul, a fost un șoc. Acum dă slavă lui Dumnezeu. Sunt recunoscător pentru două lucruri minunate: tatăl meu și bunica mea maternă au plecat la Domnul spovediți și împărtășiți, iar acum cam toți din familia mea fac acest lucru. Copiii mei, fata are 18 și băiatul are 22 de ani, deocamdată sunt în stadiul în care primesc doar ideea. Pe tata l-am dus ca pe un copil mic la preot, era ultima lui șansă. E ca la război. Îmi amintesc o pildă din Pateric: Un frate a fugit în lume de la mănăstire și după o vreme l-au găsit frații mort pe drum. Au gândit: e pierdut, a murit înainte să se pocăiască. Dar starețul a întrebat cum l-au găsit: cu capul spre mănăstire sau spre oraș? Era cu capul spre mănăstire, deci se întorcea și atunci aveau nădejde că și-a salvat sufletul.
Ești un bun recitator de poezii, inclusiv patriotice și religioase...
Recit cu bucurie oriunde. Părintele Valerian, fostul actor Dragoș Pâslaru, care este starețul Mănăstirii „Sfântul Filimon” din județul Vâlcea, cu care păstrez o relație duhovnicească, mi-a spus să cânt mai puțin cântece de lume și să mă îndrept mai mult spre poezie, spre mărturisirea credinței. Am avut un proiect frumos cu Daniela Nane și cu Ioana Maria Lupașcu, „Țara mea de dor”. Am fost cu spectacolul acesta la Covasna, unde este mare nevoie de așa ceva. În sală au fost mai puțin de 100 de oameni, dar nu ne mai lăsau să plecăm. Eu cred că poezia este tot un fel de religiozitate.
Cum ți se pare ideea de teatru creștin?
Minunată idee. Și filmul creștin la fel, iar cinematografia rusă abundă de filme bune, noi abia acum le vedem. Teatrul Național a avut mereu în repertoriu și spectacole cu idei creștine. Acum, de exemplu, se joacă piesa „20 de ani în Siberia”, după cartea Aniței Nandriș-Cudla, mai sunt „Călătoria”, „Înșir’te, mărgărite”. Apoi, tot ce avem din marii ruși, Dostoievski, Cehov... Ovidiu Cuncea avea un rol într-un spectacol în care spunea imnul iubirii, fragmentul din scrisoarea Sfântului Pavel (I Corinteni, capitolul 13). Colega noastră, Ivona Boitan, scrie excepțional scenarii cu mesaj creștin, a creat un nou spectacol în care joc și eu, „Drumul către Iași”, un proiect coordonat de Ana Calciu, care este o actriță cunoscută pentru repertoriul ei de teatru creștin. Va veni și în cariera mea momentul pentru acesta. Dar lucrurile sunt de finețe. Dacă le spui oamenilor pe stradă „Hristos”, unii primesc, alții nu primesc. Dem Rădulescu spunea: „Lasă publicul să vină spre tine, Gogule! Nu te duce tu spre el”. Așa și aici, dacă într-un spectacol, oricât de lumesc, este un moment în care un cuvânt ajunge în inima lui e ca o rugăciune. Profesorul meu Ion Cojar, un om foarte credincios, ținea mult la aceste momente de tăcere în teatru, ne spunea: „A coborât îngerul”. De aceea zic, este foarte interesantă ideea, aș vrea să dramatizez „Viețile sfinților” și mi-aș dori să vorbesc pentru asta cu Ivona. Apoi, sunt pilde din Pateric după care se pot face filme grozave, vorbisem și cu colegul meu, Doru Bem. Există potențial, trebuie să existe și hotărârea pentru așa ceva. Părerea mea este că actul artistic trebuie să fie doar un instrument care să te aducă aproape de Biserică. Ca spectator, poți să găsești în teatru ceva, un răspuns, confirmarea unei căutări, chiar o revelație. Dar un lucru este cert, nu există mântuire în afara Bisericii.
