„Oul pascal este emblema tuturor posibilităţilor“

Despre bogăţia tradiţiilor populare legate de perioada pascală ne-a vorbit, de pe poziţia cercetătorului, a omului implicat în studierea acestora de peste 30 de ani, doamna Doina Işfănoni, director ştiinţific al Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“. Aflaţi ce făceau în vechime oamenii de la sat pentru a întâmpina cum se cuvine sărbătoarea Învierii. Cum se pregăteau fetele să fie cele mai harnice şi apreciate de posibilii peţitori, cum oamenii din toate zonele ţării îngrijeau şi de cei răposaţi, cum „chindiseau“ ouăle, cum îşi împodobeau straiele, casele, dar şi mesele de Paşti.

Vorbiţi-ne, vă rog, despre programul gospodăriei ţărăneşti în Săptămâna Patimilor, perioadă care premerge sărbătorii Învierii.

Săptămâna Mare este pentru fiecare casă momentul culminant al activităţii, al pregătirii noastre spirituale, al nevoii noastre de raportare la tradiţii prin tot ceea ce facem. Foarte mulţi dintre oameni conştientizează brusc că nu sunt simpli indivizi şi atât, că fac parte dintr-un neam, dintr-o comunitate, indiferent că aceasta este spirituală sau confesională. Mai întâi, să vorbim puţin despre ceea ce este asociat sărbătorii Învierii Mântuitorului, al renaşterii: curăţenia. Este o perioadă în care cu toţii ar trebui să ne purificăm iar această purificare ancestrală se suprapune peste renaşterea universală, cosmică a naturii. Ceea ce se întâmplă primăvara este un reviriment macrocosmic. Din punct de vedere spiritual, curăţenia poate fi înţeleasă ca un mod de primenire, de schimbare. La ţară, se spune că bărbatul are în grijă ograda, iar femeia, casa. Curăţenia şi reparaţia împrejmuirilor care s-au stricat peste an cad în grija bărbaţilor şi ei trebuie, cu mic, cu mare, să se implice în aceste activităţi, pentru că nimic nu trebuie să rămână neîngrijit. Această vorbă bătrânească, a griji, este un verb prin care se exprimă şi respectul şi asumarea responsabilă a unei atribuţii, a unei obligaţii care trebuie asumată deliberat, fără obedienţă, în sensul legii. Tot ce ţine de casă, de la văruit (în Bucovina, unde sunt case de lemn, femeile leşiesc, adică freacă bârnă cu bârnă casa) până la amenajarea finală, cade în sarcina femeilor. Ştim că Paştele reprezintă reînnoirea. În perioada Postului Crăciunului, femeile stăteau în casă şi se ocupau de produsul firelor, de tors, făcând pieptănările de lână, de cânepă. Se pregăteau acum firele. Or, Postul Paştilor este postul trudnic al ţesăturii, al broderiei. Toată lumea se făleşte în acest timp cu lucrurile noi. Acum se puneau cele mai frumoase covoare pe pereţi. Acolo unde erau case cu fete de măritat era o trudă uriaşă, pentru că acum veneau prezumptivii peţitori, care evaluau cât de bine lucrate şi de frumoase erau acele lucruri pe care fata trebuia să le ia la casa mirelui. Pregătirea curăţeniei şi a îmbrăcatului casei şi a familiei era extraordinar de importantă.

Cea care n-a terminat de ţesut până în Joia Mare era leneşa satului

Ce făceau oamenii în fiecare zi a Săptămânii mari?

Se crede că luni şi marţi trebuiau definitivate toate aceste aspecte ale curăţeniei. Miercuri este ziua în care Mântuitorul este vândut de Iuda. Acum se îngrijesc mormintele, se curăţă ca şi cum ţi-ai îngriji casa. În nordul Olteniei există crucile pictate, acele troiţe pe care femeile îşi asumau obligaţia de a le repicta. Tot miercuri, se cultivă flori, pentru că vin Joile mari când toată lumea are datoria sfântă de a merge la morminte. Femeile care n-au terminat de ţesut, de albit pânza, de pregătit tot ceea ce înseamnă acea activitate domestică care să anunţe sărbătoarea care intră pe lucrul nou erau socotite leneşe. Joia Mare înseamnă, dincolo de această finalizare, mersul la cimitir. Este mersul cu acele ofrande, acel vas care, împreună cu un colac cu flori legate la toartă şi tămâierul, era sarcina femeilor. Este momentul solemn pe care comunitatea viilor îl face faţă de strămoşi, pentru că există acea credinţă că de la Joi Mari strămoşii trebuie cinstiţi şi invitaţi cumva să participe şi ei la Înviere. În nordul Olteniei există aceste ritualuri unde, la morminte, se spune: „Sculaţi, sculaţi şi acasî haideţi“, este invitaţia răposaţilor de a veni să se bucure la marea sărbătoare a renaşterii tuturor, pentru a petrece sărbătorile împreună. Există această tradiţie care spune că, până la Rusalii, sufletele celor adormiţi stau împreună cu cei vii pentru a se bucura de izbăvirea din moarte pe care le-a adus-o Hristos. Tot În Joia Mare se fac aceste focuri la morminte, care prefigurează lumina cristică. De asemenea, în această zi, clopotele amuţesc. Avem un anumit tip de comportament în sate, în familii. Am întâlnit, în cercetările mele, situaţii în care nici radioul nu mai e bine să cânte, iar oamenii parcă nici ei nu mai vor să vorbească. „Nu avem altă preocupare, nu trebuie să ne mai gândim la altceva. Dumnezeu e mort, ce ne mai trebuie alte veşti“, aşa spun bătrânii. Iată deci un mod simplu, sincer dar tulburător de asumare a momentului de întristare în faţa jertfei lui Hristos. Ştim cu toţii că într-o moarte este o renaştere şi o viaţă ce se înfiripă. Joi, după ce are loc această practică dedicată morţilor, focului, plânsului şi jelitului la cimitir, pomana care se face acasă acum, încep acele activităţi care prefigurează renaşterea: vopsitul ouălor. Acum este momentul în care familia începe să se pregătească de roşitul ouălor. În Prahova sau Buzău, la Bran sau pe Valea Olteţului, întâlnim acest obicei de a împodobi oul, de a-l chindisi de a-l munci, de a-l înfrumuseţa cu motive trasate cu ceară şi apoi prin cufundări repetate în diferite culori, de a face o adevărată operă de artă. Se începe întotdeauna de la culoarea cea mai deschisă, galbenul, apoi roşu, verde, albastru. Ultima culoare este cea neagră, iar oul, practic, devine un restitutio creativ, care însumează o tradiţie de veacuri păstrată în mintea celor ce lucrează asemenea frumuseţi

Oul astfel împodobit poartă o specificitate zonală şi o amprentă pascală. Dar, indiferent de zonă şi de repertoriu, de motive, nu va lipsi crucea lui Hristos şi floarea-paştelui, stelele, ca desene care anunţă acest eveniment extraordinar. Din punct de vedere al simbolisticii culorilor folosite, găsim culoarea roşie, care simbolizează vărsarea sângelui Mântuitorului, şi negrul, ca tip al haosului din care lumea se naşte, mult mai bună, mult mai pură prin Învierea Domnului. Oul, prin acest uluitor simbolism al său, este emblema tuturor posibilităţilor, el reprezintă puntea între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să fim. El semnifică ideea germinaţiei care poate rodi şi poate să se manifeste şi să asigure viaţa extrem de uşor, prin perpetuare, prin diviziune multiplicatorie. El este, în acest moment, asumat prin cele două culori, roşu şi negru, care stau în relaţie exact ca un simbol al luptei între viaţă şi moarte. Cromatica oului aduce în discuţie şi prezenţa verdelui, care este culoarea naturii şi a ramurii care trăieşte o nouă viaţă. Galbenul este lumina solară, soarele care asigură continuarea vieţii.

Vinerea Mare, Vinerea seacă

Ajungem la Vinerea seacă, vinerea durerii, a plângerii, când în foarte multe sate, mai ales din sudul ţării, oamenii se ocupă cu propria purificare, întâlnită, de asemenea, şi în Banat. Există credinţa că, în această zi, datorită morţii Mântuitorului, a răstignirii Sale, tot ce este rău a secat. Tot ceea ce este omeneşte negativ începe să piară din acest moment. În această zi, prin unele zone, se sacrifică miei sau iezi, dar nu se gătesc, pentru că, de fapt, de după-amiază se merge la biserică pentru a participa la slujba Prohodului, după ce, la prânz, s-a trecut pe sub Sfântul Epitaf. Este acel moment al asumării morţii Mântuitorului. În Transilvania, în această zi, există acea veghe, când moţii ţin toaca, clopotele nemaifiind trase până în noaptea Învierii. Acum doar toaca mai adună credincioşii la biserică. Flăcăii aprind focuri şi veghează în jurul bisericii, închipuind străjile romane care păzeau mormântul lui Hristos. Femeile pregătesc acum aluatul pentru cozonac, pentru pască, dar nu îl pun în forme, ci îl lasă să dospească pe lângă cuptoare, pe lângă sobe, pentru a fi la îndemână spre frământat.

Pasca este podoaba mesei de Paşti

Sâmbăta, de fapt, cu mult înainte de ivirea zorilor, femeile au foarte mult de lucru. Frământarea aluatului pentru pască şi cozonac se face acum, pregătindu-se şi smântâna, brânzeturile de toate felurile, caşul, care amestecate cu stafide şi alte mirodenii dau naştere unor adevărate bunătăţi gastronomice. Pasca are întotdeauna o formă rotundă, iar felul în care ea este modelată din aluat, presupune mereu două elemente importante: acea împletitură funie, care simbolizează firul vieţii, al continuităţii, care se observă şi la brâul bisericii. Pe mijlocul ei este crucea răstignirii, făcută tot din această împletitură. Alături de pască, care este podoaba mesei de Paşti, mai sunt şi alte feluri culinare care se pregătesc acum: învârtitele, cozonacii, 30 de sorturi de prăjituri se fac în Ardeal.

În Oltenia, se coc forme de tip miel, un fel de cozonac pentru masa de Paşti acesta punându-se în coşul pascal pentru a fi dus la biserică şi dat preotului spre cinstire sau adus acasă. Fripturile care se fac din carne de miel sau de ied în Banat au un mod interesant de pregătire. În vechime, mielul nu era niciodată tranşat. Mielul era întreg, băgându-se în cuptorul de altă dată, care nu era cel de aragaz. Oasele trebuiau îngropate în grădină, la rădăcina unui pom fructifer, nearuncându-se câinilor, pentru că erau socotite sfinţite. Este o reminiscenţă din Vechiul Testament, prescripţiile mozaice vorbeau despre mielul pascal, ale cărui oase nu se frângeau, interzicându-se profanarea, spurcarea lor. Aceste obiceiuri supravieţuiesc şi astăzi mai ales în zona satului, unde ele au caracter de normă. Ziua de sâmbătă este ziua în care, practic, ne pregătim pentru noaptea Învierii. În această după-amiază, toţi, cu mic, cu mare, se gătesc pentru mersul la Biserică. Se îmbăiază, îşi pregătesc hainele cele noi. Mersul la Biserică, începând din Bucovina, până în sudul Moldovei se face ca şi odinioară, în costum popular, tra-diţional. Obiceiul cere ca fiecare participant la Înviere să aibă cel puţin un accesoriu vestimentar nou, bărbaţii pălărie sau cămaşă, iar femeile ie sau fotă. Exact ca la Anul nou, ne aflăm într-un timp al renaşterii, al noului, care trebuie să ne caracterizeze pe toţi. Avem astfel şansa să fim alţii, mai curaţi, mai buni. Să schimbăm ceva din ceea ce poate în comportamentul nostru de mai înainte, ce ne-a stânjenit pe noi, pe ceilalţi din jurul nostru şi acum avem puterea să dobândim, prin mersul la Învier,e acel plus de noutate pe care îl doreşte fiinţa noastră. În fiecare casă se pregăteşte acum coşul pascal, care conţine pasca, care are alături ouăle roşii. În Bucovina, la fundul coşului se pune aşa-zisul spor al casei (slănină, cârnaţi, sare şi peteca cu care s-au şters ouăle, pentru că e bună atunci când omul are cumpene în viaţă), după care se adaugă zaharicalele, ca să fie viaţa dulce, însoţite de puţin piper şi hrean, ca să fim sprinteni şi să nu ne puturoşim peste an. Din coş nu trebuie să lipsească ouăle şi caşul, precum şi brânză de găleată din anul trecut, pentru sporul oilor. Urmează friptura de miel şi o împletitură în formă de spirală, ce are în vârf un ou şi care poartă numele de „baba“. Fala coşului este pasca. Coşul astfel împodobit este dus la Biserică în noaptea Paştilor spre binecuvântare şi mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toate roadele date. E o imagine impresionantă aceea a cimitirelor care, în noaptea Învierii, după slujba pascală, sunt luminate de cei care, veniţi la mormântul rudelor lor, împart prinoasele sfinţite la biserică. Asistăm la un dialog între cei vii şi cei adormiţi, cărora li se aduce vestea că Hristos a înviat, că moartea a fost biruită. Eşti obligat în această atmosferă tulburătoare să te redefineşti. Participând la Înviere se schimbă ceva în fiecare din noi. Devenim, astfel, mai puri şi mai adevăraţi. Învierea este momentul fantastic al împărtăşirii de lumina lui Hristos, prin multiplicarea luminii la toţi, încercându-se pătrunderea de acest mister al vieţii. În flacăra lumânărilor citim cel mai bine pe chipurile noastre bucuria Învierii.

Bogăţia sufletească a românilor

Românii, spre deosebire de alte popoare, au o varietate mai mare de obiceiuri decât acestea?

Românul are o foarte mare bogăţie sufletească care, în momente de sărbătoare, iese la iveală. Deşi e veşnic grăbit în timpul anului, neavând răgaz suficient pentru sine, brusc îşi aduce aminte de foarte multe lucruri. Mersul la Înviere a devenit, în mediul urban, un eveniment monden, în care hârjoneala şi băutura reprezintă profanări ale spiritului pe care totuşi nu le putem împiedica. Satul, în aceste momente, reuşeşte, datorită coeziunii şi a unei spiritualităţi mai intense, să păstreze mai autentic această sărbătoare. La ţară, toate devierile comportamentale sunt anulate, sunt dirijate către periferie. Învierea reprezintă acel axis mundi al vieţii creştine, care ne aduce garanţia răscumpărării noastre prin jertfa lui Hristos.

Putem spune că, în vechime, românii ţineau mai bine rânduielile bisericeşti decât astăzi, adică păzeau postul, se spovedeau, se împărtăşeau de Paşti?

Bunica mea, o moldoveancă din podgoriile Huşilor, care a trăit 102 ani, avea un comportament special în perioada Postului Mare, care era ţinut cu sfinţenie. În această vreme, vasele în care se gătea de dulce erau schimbate cu cele în care se pregătea mâncarea de post. Da, putem spune, credinţa era asumată plenar în rural.

Postul este şi astăzi o bucurie a întineririi. O bătrână mi-a spus cândva: „Dacă eu m-am îndopat o iarnă întreagă şi acum nu îmi primenesc trupul, cred că am să mor.“ Postul este înţeles în România, indiferent de zona geografică, ca o perioadă de purificare, pe care bătrânii şi-o asumă în sensul tradiţiei. Ei păstrează rigorile acestea ducând la biserică grâu, făină, ulei şi căpeţele pentru a se face din ele pomenirea pentru morţi în Sâmbăta lui Lazăr sau în Joia Mare.

Există o altă categorie de vârstă, intermediară, între 30 şi 40 de ani, majoritatea intelectuali, care revin la post, privindu-l ca pe o provocare. Ei încearcă să meargă la biserică, bucurându-se că pot ţine postul. Se observă însă şi o pondere mare în rândul tineretului care doreşte să cunoască această experienţă a postului. Sunt mulţi tineri, explozivi, dinamici, pe care îi vezi peste tot, dar care nu au nici un Dumnezeu. Asta nu înseamnă că sunt copii răi. De fapt, ei nu sunt formaţi. Există un mod de a asuma, iar creştinismul face cu multă înţelepciune acest lucru anumite rigori. Evanghelia spune: „Dacă vrei să păzeşti poruncile, dacă vrei să-I urmezi lui Hristos… dacă vrei“. Dar ca să ştii să vrei, eu consider că trebuie să existe o familie, o bunică, un părinte, un prieten care să-ţi spună de ce trebuie să vrei. Există astăzi o mare debusolare în privinţa familiilor care nu mai au părinţi aplecaţi spre cele duhovniceşti sau consideră că al lor copil poate trăi viaţa la întâmplare. E o greşeală. Copilul nu ştie ce vrea, dar eu, ca părinte, am datoria să-i explic toate lucrurile importante în viaţă, chiar dacă el nu le va urma întocmai. El va decide în cunoştinţă de cauză dacă ceea ce a primit de la mine este bun sau nu.

▲ Doina Işfănoni

Doina Işfănoni este cercetător etnolog la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ şi director ştiinţific al acestei instituţii. Ca formaţie istoric şi teoretician de artă s-a îndreptat spre domeniul artelor plastice, al artelor decorative. În 1972, după terminarea studiilor, a obţinut un post la acest muzeu etnografic, de care nu s-a despărţit până astăzi. Pentru că în anii din perioada comunistă aprofundarea artei populare care avea puternice conotaţii creştine nu a fost încurajată, obţinerea titlului de doctor a venit în anul 1996, cu o teză în estetica artelor vizuale.