„Părintele Cleopa rămâne permanent viu în viul vieţii noastre“

Părinţii duhovniceşti sunt prelungirea în lume a Evangheliei. Lucrând cu răbdare şi multă râvnă în Biserică, atelierul sfinţeniei, s-au curăţit mai întâi pe ei şi apoi au ajutat la mântuirea celorlalţi, fiind marele dar al lui Dumnezeu pentru noi. Părintele Cleopa Ilie, de la a cărui adormire se împlinesc zece ani, este modelul duhovnicului, al monahului misionar, mărturisitor al credinţei, dedicat total slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui. A spovedit ierarhi, preoţi, personalităţi şi nenumăraţi credincioşi, rămânând pentru toţi ca unul dintre marii duhovnici ai monahismului românesc şi ai neamului nostru. Şi astăzi chipul cuvios al părintelui călăuzeşte pe cei care doresc să trăiască autentic viaţa în Hristos.

În continuare vă prezentăm mărturiile a trei ierarhi români care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Cleopa - IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, şi PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului -, aceştia împărtăşindu-ne puţin din ceea ce a însemnat părintele duhovnicesc de la Sihăstria pentru ucenicii săi şi pentru întreaga Ortodoxie românească.

Preasfinţite Părinte Episcop Casian, cum l-aţi perceput pe părintele Cleopa ca fiu duhovnicesc?

Părintele Cleopa rămâne permanent viu în viul vieţii noastre. Ca să împrumutăm o expresie mărturisitoare a părintelui Galeriu, el nu poate fi pomenit la timpul trecut, deşi s-a scurs un număr de ani de când ne-a părăsit trupeşte. El este prezent nu doar spiritual, în amintirea noastră, ci el ne invită să facem ceea ce el face neîncetat, adică să mărturisim credinţa şi lucrarea ei în actul pocăinţei din care primim bucuria vieţii veşnice. Chilia sa nu are uşa încuiată, ci permanent deschisă pelerinilor care se roagă cum se ruga părintele împreună cu ei. Mormântul său nu este un simplu loc de cinstire a celor răposaţi, ci este o „poartă“ deschisă din adâncul pământului spre cerul înstelat al comuniunii luminoase „cu toţi cei mai înainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri“. Ne arată mai cu seamă în zilele noastre uneori lipsa atitudinii echilibrate, atât în scaunul spovedaniei, cât şi la sfatul duhovnicesc. Cu cât ascultăm de Biserică aşa cum a ascultat el, cu atât vom avea şi noi răspunsurile ei, în toate ocaziile şi faţă de toţi fraţii şi surorile care cer ajutor duhovnicesc. Părintele ne impresionează la modul real şi la timpul prezent prin discernământul, echilibrul duhovnicesc din care a împărtăşit şi împărtăşeşte pe toţi cei ce-l urmează nu doar în cuvânt, ci şi în lucrare. Din chilia sa, el n-a exclus pe nimeni, n-a condamnat pe nimeni şi n-a preferat pe unii în defavoarea altora. Acesta este Părintele! Cel care îşi iubeşte fiii mai ales când alţii îi urăsc, îi judecă şi-i îndepărtează pentru „literă“ ignorând „duhul“!

„A dorit să fie slujitorul jertfelnic şi smerit al Domnului pentru alţii“

Vorbiţi-ne despre învăţătura, despre sfaturile şi despre mesajul părintelui.

Părintele a reuşit pentru că în el a vorbit, a trăit şi trăieşte duhul lui Hristos, Cel mai presus de timp şi de ispitele din timp, şi toată Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre. A arătat vioiciune şi-n singurătatea pustiei, şi-n mijlocul mulţimii de pelerini, ori de fii duhovniceşti, pentru că n-a dorit să fie „stăpânul“ credinţei sau stărilor spirituale ale altora, ci slujitorul jertfelnic şi smerit al Domnului pentru alţii. „De ce aţi venit la un hârb legat cu sârmă?“, era una din expresiile sale frecvente în orice situaţie. Nu a acceptat să vină lumea la el ca la un „guru“ atotştiutor, ci ca la un părinte în care vibrează Hristos Cel milostiv şi îndelung-răbdător, Care strigă neîncetat cu voioşie „Mânca-v-ar Raiul!“.

Cum credeţi că este receptat şi cum va fi receptat acest mare duhovnic român de către posteritate?

Posteritatea nu este pentru noi creştinii timpul probabil şi nici prognoza viitorului! Ci este prezentul continuu, „lumină din lumina lui Hristos“, Care „ieri şi azi şi în veci Acelaşi este“. Cu atât mai mult, mesajul întruchipat în bunătatea, în dragostea revărsată peste toţi şi în bucuria pocăinţei pentru toţi nu poate să înceteze, căci cu cât ne îndepărtăm de proprii părinţi, cu atât ne este dor de bunici, de strămoşi, de sfinţi şi de cei ce ne iubesc nesfârşit.

▲ „Nenumăraţi sunt aceia care se întorc la Dumnezeu prin cuvântul părintelui Cleopa“

Înalt Preasfinţite Părinte Serafim, în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe părintele Cleopa?

Pe Părintele Cleopa l-am cunoscut încă din anul 1968 când, împreună cu maica Rafaela, nepoata părintelui Stăniloae (pe atunci profesoară de fizică la Braşov), am făcut primul pelerinaj la mănăstirile din Moldova.

Îmi amintesc că pentru spovedanie m-a trimis la părintele Paisie, care mi-a devenit duhovnicul inimii, deşi în anii următori m-am spovedit şi la părintele Cleopa şi chiar la părintele Ioil. Pentru că trebuie să vă spun că, începând cu anul 1968, am făcut pelerinaje anuale, de unul singur sau în grup, la mănăstirile unde auzeam că se află duhovnici renumiţi. Aşa am ajuns să cunosc pe toţi marii duhovnici din ţară. La cei mai mulţi dintre ei m-am şi spovedit, din dorinţa de a primi îndrumări pentru viaţa duhovnicească.

Ce anume v-a atras cel mai mult la sfinţia sa?

La Părintele Cleopa m-a impresionat întotdeauna mai cu seamă darul vorbirii, dulceaţa limbii sale cu accent moldovenesc, căldura cuvântului, care deşi era de multe ori apăsat (uneori aveai impresia că strigă) ajungea la inima ascultătorului pentru că era „cuvânt cu putere multă“. Părintele a citit mult, toată biblioteca Mănăstirii Neamţ, de unde împrumuta cărţi pe când era cioban. Spunea adeseori că a făcut facultatea pe dealurile mănăstirii, păscând oile. Avea o memorie cu totul excepţională; putea să citeze pagini întregi din Sfinţii Părinţi, iar Sfânta Scriptură, şi îndeosebi Psaltirea, le ştia practic pe de rost. Însă felul cum folosea ştiinţa de carte acumulată era personal, trecut prin inima sfinţiei sale. Pentru că părintele Cleopa avea mintea unită cu inima datorită multei sale rugăciuni şi multei sale nevoinţe. Ştiu că avea zilnic un program de rugăciune personală de patru ore, pe care-l respecta cu stricteţe. Astfel, cunoştinţele acumulate din cărţi se încărcau de puterea Duhului, care vine numai din rugăciune şi asceză.

Părintele avea daruri duhovniceşti deosebite?

Fiind un mare duhovnic, cunoştea cu siguranţă taina sufletului celor care se apropiau de el, mai cu seamă a celor care aveau o legătură strânsă cu el. Dar aceasta nu însemna că el spunea mai înainte ce avea fiecare în sufletul său, căci deosebirea duhurilor şi vederea înainte, proprii marilor duhovnici, nu se trâmbiţează, ci se manifestă în sfaturile sau mustrările date fiecăruia în parte, unei obşti sau unui popor întreg. Iar în măsura în care sfaturile sau mustrările sunt primite, ele lucrează adevărate minuni. Or, minunea cea mai mare constă în cunoaşterea păcatelor proprii, în pocăinţa pentru ele şi întoarcerea la Dumnezeu. În acest sens, nenumăraţi sunt aceia care s-au întors şi se întorc la Dumnezeu prin cuvântul părintelui Cleopa (citindu-i cărţile).

„Vorbea mult despre rugăciune, ca expresie concretă a credinţei“

Povestiţi cum vă primea părintele la Mănăstirea Sihăstria. Ce sfaturi vă dădea ?

Pe părintele Cleopa l-am vizitat de nenumărate ori, fie în grup, fie singur. De multe ori mă bucuram doar să-l văd şi să-l aud vorbind mulţimilor de pe pridvorul chiliei sau la biserică. În ceea ce-i privea pe studenţii teologi, insista mult pe curăţia trupească pentru a putea deveni preoţi. Vorbea mult despre rugăciune, ca expresia cea mai concretă a credinţei şi de treptele păcatului pentru a-l putea înfrunta încă de la început. La spovedanie nu era aspru. Dar cei cu păcate mari primeau canoane pe măsura păcatelor. Spunea că puţini preoţi se vor mântui, din cauza marii răspunderi care apasă asupra lor. După ce am devenit preot, mă sfătuia să slujesc după toată rânduiala, frumos, fără grabă şi să iau aminte ca slujba să fie înţeleasă de credincioşi pentru ca aceştia să participe efectiv la rugăciune. Îmi zicea: „Să te întrebi mereu, oare credincioşii înţeleg rugăciunea mea, cântarea de la strană?“. În privinţa duhovniciei îmi spunea să fiu „scump cu Sfintele Taine“, adică să nu le dau celor care trăiesc în păcate de moarte, ci să-mi pun sufletul pentru ei pentru a-i ajuta să se lase de ele şi să se pocăiască. În acelaşi timp, mă sfătuia să nu mă fac nici „stăpân pe Sfintele Taine“, ci dimpotrivă să încurajez împărtăşirea credincioşilor. Aşa am ajuns să înţeleg, încetul cu încetul, că o Sfântă Liturghie la care nu se împărtăşeşte nimeni rămâne stearpă.

Duhovnicul trebuie să înţeleagă neputinţa omenească

Când mă plângeam cât este de grea spovedania oamenilor, îmi zicea că duhovnicul trebuie să ajungă să înţeleagă neputinţa omenească pentru a o putea lua asupra sa. Şi că în scaunul spovedaniei, duhovnicul trebuie să ţină calea de mijloc, între dragoste şi asprime, adică între dragostea care înţelege neputinţa omenească şi iartă fără condiţii şi asprimea pentru păcatul în sine, care trebuie condamnat şi lecuit folosind „ierburi amare“, pentru că altfel nu se vindecă.

Desigur, „ierburile amare“ reprezintă lupta permanentă cu păcatul, atenţia la gânduri, ocuparea minţii cu rugăciunea de toată vremea (neîncetată), postul aspru, metaniile şi în general nevoinţa trupească prin care slăbeşte în noi înclinarea spre păcat. L-am auzit pe Părintele Cleopa vorbind de multe ori despre cele 7 trepte ale păcatului: 1. momeala sau ispita care vine de la diavol, de la trup şi de la lume prin cele cinci simţuri care sunt „ferestrele trupului“; 2. lupta minţii cu ispita; 3. învoirea minţii cu păcatul, adică îndulcirea cu ispita sau cu pofta; 4. săvârşirea păcatului cu fapta, 5. repetarea păcatului; 6. patima sau robia păcatului; 7. deznădejdea care poate duce la sinucidere.

În legătură cu canoanele pentru păcatele mari, părintele mă sfătuia să procedez astfel: să împart numărul anilor de pocăinţă rânduit de sfintele canoane în trei părţi: o parte să o pun în seama milostivirii şi iubirii de oameni a lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu este fără de păcat; o altă parte să o iau eu ca duhovnic şi doar a treia parte să rămână penitentului.

Părintele Cleopa vorbea şi mai mult de credinţa prin care omul se poate opri de la păcat pe orice treaptă a păcatului s-ar afla.

Pentru prima dată am auzit de la părintele Cleopa că rugăciunea trebuie făcută cu „mintea în inimă“ sau cu „mintea coborâtă în inimă“. Pentru că inima este centrul tuturor puterilor şi facultăţilor omeneşti, mintea însăşi fiind o energie a inimii.

Cât de mult preţuia părintele rugăciunea?

Pentru a-şi câştiga pacea din partea gândurilor care îl tulbură, fiecare credincios, îndemna părintele, trebuie să se roage mult, atât acasă cât şi la biserică. Important este ca în timpul rugăciunii să ne concentrăm atenţia la cuvintele rugăciunii, pentru ca mintea să poată coborî în inimă, angajându-o şi pe aceasta la rugăciune. Atunci rugăciunea va fi curată (adică neîntinată de gânduri străine), va fi o rugăciune a inimii, singura care ne uneşte real cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu sălăşluieşte în inima omului.

Cărţile părintelui, cel mai popular catehism pe care-l are Biserica noastră

În România de dinainte de Revoluţie, părintele Cleopa a reprezentat o stavilă împotriva necredinţei pe care autorităţile atee doreau să o promoveze la nivel de masă. Cum a reuşit să învingă în această luptă?

Fiind cel mai cunoscut şi frecventat duhovnic din România, părintele Cleopa a fost o persoană dintre cele mai temute de puterea comunistă. Pentru că era atât de cunoscut, nu putea fi oprit cu totul de la slujire, dar a fost permanent urmărit şi anchetat. I s-a interzis în mai multe rânduri să mai predice. Îmi amintesc că de câteva ori l-am vizitat tocmai în perioada în care nu vorbea ca de obicei mulţimilor şi primea foarte puţină lume. Rezistenţa duhovnicească a marilor noştri părinţi a fost aceea care a contribuit cel mai mult la ruinarea puterii comuniste. Căci fără fundament spiritual nici o putere nu dăinuieşte.

Cum a biruit? Prin predica vie şi cuvântul scris, dar şi prin faptul că primea foarte mulţi credincioşi în parte, ascultându-le necazurile, scriindu-le pomelnice şi sfătuindu-i în modul cel mai concret. De fiecare dată plecam de la Părintele Cleopa uşurat, încurajat, întărit în credinţă… Şi aceasta se întâmpla cu toţi care veneau să-l vadă şi să-l asculte.

Care era atitudinea sa faţă de curentele eterodoxe?

Cu sectele, Părintele Cleopa a dus o luptă înverşunată. Dacă o parte din predicile şi scrierile sale au fost publicate pe vremea dictaturii atee, s-a datorat faptului că acestea conţineau elemente de învăţătură împotriva sectelor care reprezentau un pericol chiar şi pentru statul ateu. După 1990, părintele Ioanichie Bălan a putut publica tot ceea ce a vorbit şi a scris părintele Cleopa. Cărţile şi broşurile, pe diferite teme, ale părintelui Cleopa reprezintă şi astăzi cel mai popular catehism pe care-l are Biserica noastră. Am întâlnit şi aici în Occident mulţi credincioşi care citindu-l pe părintele Cleopa încearcă să-şi conformeze viaţa cu învăţăturile lui.

Părintele Cleopa a fost un om foarte echilibrat. Ştia să distingă între secte şi Bisericile istorice, îndeosebi Biserica Catolică, despre care spunea că are harul mântuirii. „Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, fiind Biserici apostolice, au harul mântuirii“ („Convorbiri duhovniceşti“, 1984, p. 30).

▲ „Mi s-a părut că un sfânt vorbeşte despre tainele lui Dumnezeu“

Preasfinţite Părinte Arhiereu Ioachim, părintele Cleopa a fost un mare duhovnic la care s-au spovedit ierarhi, preoţi şi nenumăraţi credincioşi. Cum l-aţi cunoscut ca fiu duhovnicesc?

Părintele Cleopa este şi va rămâne unul dintre marii duhovnici ai monahismului românesc şi ai neamului românesc. Despre părintele Cleopa s-au scris, s-au spus şi se vor spune multe şi nu cred că se va epuiza curând izvorul amintirilor izvorâte din memoria celor care au avut imensa şansă de a fi contemporani cu acest mare cuvios al ultimilor decenii din mileniul al doilea. Intr-adevăr a fost un părinte iluminat de Duhul Sfânt, care s-a adăpat la izvoarele din care curge apa vieţii şi a devenit el însuşi izvorul dătător de har şi de binecuvântare pentru mulţi fii ai neamului românesc. A devenit părinte al multor ierarhi, preoţi, călugări, intelectuali şi credincioşi pentru faptul că era un mare autodidact şi un bun cunoscător al sfinţilor părinţi şi impresiona pe mulţi din cei care îl ascultau. În ceea ce priveşte mersul terestru al acestui mare avvă, cum este adesea numit, a fost asemănător călugărilor sfinţi, care au intrat de mult în sinaxarele vieţii noastre. Nu ştiu dacă părintele Cleopa avea conştiinţa sfinţeniei vieţii lui, dar pentru că se considera, cu atâta naturaleţe şi smerenie, „un putregai legat cu sârmă“ înseamnă că era plin de Duhul Sfânt, un fel de om filocalic şi smerit.

Imi aduc aminte cu bucurie de anii petrecuţi în preajma acestui om minunat, trimis de Dumnezeu, într-un timp anume pentru acest popor binecuvântat şi „consumator de sacru“, cum zice filosoful.

Ore de duhovnicie în codrii Sihăstriei

L-am cunoscut îndeaproape, pentru că abia împlinisem 15 ani când, la hramul Mănăstirii Sihăstria, din 8 septembrie 1969, intram ca frate în obştea mănăstirii. Tocmai se întorsese din pustie, unde a trăit câţiva ani buni, retras pentru a se împărtăşi din experienţa insihastă, dar şi pentru a se ascunde de cei care stăpâneau la vremea aceea şi care îl urmăreau.

Atunci mi s-a părut că un sfânt vorbeşte despre tainele lui Dumnezeu şi despre drumul pe care trebuie să-l urmeze creştinul spre împărăţia cerurilor. Ca frate de mănăstire m-am pregătit şi eu la şcoala duhovnicească a părintelui Cleopa. Mulţumesc lui Dumnezeu pururea că din primele zile ale vieţii mele monahale am avut şansa de a întâlni părinţi duhovniceşti, precum părintele Cleopa, care să-mi ghideze paşii şi, datorită faptului că am avut aceste modele, m-am întărit cu rugăciunile lor şi am putut să-mi duc viaţa monahală mai departe, în ciuda greutăţilor, ispitelor vremii şi a decretului 410 care era atunci în aplicare.

Mi-aduc aminte cu plăcere de predicile sale duminicale, de sfaturile duhovniceşti ţinute în fiecare vineri dimineaţa, după ce se citea la biserică molitfele de spovedanie. Mi-aduc aminte de glumele sale duhovniceşti, o particularitate a părintelui Cleopa despre care se vorbeşte mai puţin, pe care ni le mai spunea în trapeză, duminică, la masa de seară, înainte de începerea Postului Mare, pentru că, spunea părintele, „nu trebuie să intrăm trişti în post, cu feţele posomorâte“. Mi-amintesc cu bucurie de plimbările din zorii zilei, în preajma părintelui Cleopa, prin poienile şi locurile izolate ale munţilor. În anumite duminici de vară, după Sfânta Liturghie, plecam împreună cu părintele Cleopa prin codrii seculari care înconjurau ca o cetate bazinul Sihăstriei. Şi ne învăţa acest mare duhovnic al românilor care sunt caracteristicile vieţii pustniceşti pe care el a experiat-o în viaţa lui.

Cred că părintele Cleopa a fost trimis de Dumnezeu într-un timp anume, pentru a menţine echilibrul şi spiritualitatea ortodoxă a monahismului, dar şi a credincioşilor pe care-i primea în număr foarte mare în cerdacul chiliei lui.

„Mulţi contemporani îl consideră deja un sfânt“

Cum aţi caracteriza, în doar câteva cuvinte, misiunea părintelui Cleopa, desfăşurată în două contexte atât de diferite: mai întâi prigoana comunistă, apoi agresiunea prozelitistă de după anii ’90 ai secolului trecut?

După anii ’90, eu am fost plecat la studii, în afara ţării, dar când mă întorceam îl găseam pe părintele permanent în aceeaşi chilie şi pe acelaşi piedestal şi le vorbea oamenilor raportând credinţa noastră la noile mutaţii religioase şi învăţa permanent cum trebuie să ne manifestăm libertatea. Părintele Cleopa a vorbit mult despre problema prozelitistă, chiar şi în epoca comunistă, fiind un mare apologet al vieţii bisericeşti, al doctrinei ortodoxe, al predaniilor sfinte, al Sfinţilor Părinţi, al tradiţiilor monahale, al regulilor monahale pe care le trăia şi le promova. În timpul comunismului, Biserica era constrânsă să-şi desfăşoare o parte din misiunea ei eternă, iar mănăstirile, datorită părintelui Cleopa au salvat spiritualitatea ortodoxă în timp. Părintele a adus la Ortodoxie mulţi protestanţi datorită faptului că era un foarte bun cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al aplicării acestora în Sfânta Tradiţie. Acum nu ne mai învaţă, dar ne priveşte din cer să vadă cât putem aplica din ceea ce el ne-a lăsat ca mesaj, ca mărturie.

Cum va rămâne părintele Cleopa în memoria Bisericii? Ce va rămâne din vorbele şi învăţătura sa peste 100 de ani?

Părintele Cleopa a dus o viaţă de sfinţenie. Viaţa lui în Dumnezeu, prin Dumnezu şi cu Dumnezeu s-a consumat în această istorie şi, de aceea, mulţi contemporani îl cinstesc în chip deosebit şi chiar îl consideră deja un sfânt. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit la Iaşi, a rânduit să fie pictat chipul părintelui Cleopa în Biserica „Sfântul Gheorghe“ din Iaşi şi cred că este aureolat sufletul său ca sfânt în Împărăţia lui Dumnezeu. Părintele Cleopa nu ne mai învaţă multe, dar se roagă lui Dumnezeu din ceruri, pentru noi, pentru ca să păstrăm şi noi adevărul şi să promovăm valorile spirituale ale Bisericii noastre Ortodoxe. Cred că va fi permanent, chiar şi peste sute de ani, un model pentru monahii, preoţii şi credincioşii care-i vor cinsti numele şi care-i vor citi cu evlavie sinaxarul vieţii lui.