Părintele Ene Branişte, un model de profesor

Se împlineşte astăzi un secol de când venea pe lume, în comună argeşeană Suseni, părintele profesor Ene Branişte. Dascăl de seamă al Bisericii noastre, este cinstit drept unul dintre cei mai mari liturgişti ortodocşi. L-am rugat pe pr. prof. dr. Nicolae Necula, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ucenic apropiat şi următor la catedră al părintelui Ene Branişte, să ne împărtăşească din amintirile sale referitoare la marele profesor.

Părinte profesor, în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe părintele Ene Branişte?

Pe părintele profesor Ene Branişte l-am cunoscut la Examenul de diplomă de la Buzău, la absolvirea Seminarului, unde era preşedinte de comisie, venit de la Bucureşti. Un om înalt, cu ochelari de vedere cu dioptrii mărite, foarte elegant, foarte curat, foarte distins îmbrăcat. Purta reverendă şi brâu roşu aproape întotdeauna. Nu l-am văzut decât ulterior, în cercuri foarte intime, în haine civile. La facultate venea de acasă îmbrăcat în reverendă. La examenul de la Seminarul de la Buzău şi-a exprimat dorinţa să stabilim o colaborare, îi spunea părintelui director: „Mi-a plăcut foarte mult cum a răspuns elevul acesta, Necula, şi vreau să lucrăm mai îndeaproape“. Am ajuns la Bucureşti şi mi-a spus foarte limpede: „Uite, eu vreau să fii ucenicul meu. Studiază, preocupă-te de toate problemele de teologie, că eu am gânduri mari cu tine“. Într-adevăr, m-a urmărit ca evoluţie în perioada studenţiei şi, când m-am dus să iau licenţa la dumnealui, mi-a spus: „Eu nu te oblig să vii la mine, dacă vrei să mergi la alt profesor, eşti premiant în serie şi poţi merge la orice disciplină. Numai dacă vrei să vii la mine, vii“. I-am spus că vreau să continui cu dumnealui şi mi-a dat să cercetez despre Sfânta Liturghie la Sfântul Simeon al Tesalonicului. Am intrat la doctorat, tot la specialitatea Liturgică, am făcut un an în ţară, după care am plecat în străinătate, la studii, la Cairo şi mai apoi la Roma. Tot timpul a fost aproape de mine, mi-a supravegheat pregătirea şi preocupările, am purtat o corespondenţă din străinătate, şi când m-am întors de la Roma, eram deja numit asistent la Facultatea de Teologie. Datorită părintelui Ene Branişte şi vrednicului de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală, care era pe atunci episcop-vicar patriarhal răspunzător de învăţământul teologic în Patriarhia Română, am putut studia în străinătate. Aşa a început colaborarea mea apropiată cu părintele profesor, fiindu-i asistent ani de zile. Când s-a îmbolnăvit şi după ce a trecut la cele veşnice, l-am urmat la catedră, prin examen de concurs.

Cum apărea părintele profesor Ene Branişte în faţa studenţilor?

Era un om extraordinar de elegant, în primul rând bine pregătit. Ţinea cont că apare în faţa studenţilor şi venea îmbrăcat impecabil întotdeauna, cu reverende călcate, brâu roşu, ochelarii amintiţi şi se impunea prin statura lui. Era un bărbat înalt şi bine făcut şi vorbea foarte frumos la cursuri. Aveai impresia că citeşte cursul, dar el vorbea liber. Făcuse, pe lângă Teologie, şi doi ani de Filologie şi Seminarul Pedagogic „Titu Maiorescu“. Avea un dar deosebit al vorbirii. Vorbea frumos, avea trei-patru sinonime pentru fiecare cuvânt, cunoştea foarte bine limba română. Orele de liturgică erau o adevărată încântare. Dacă o predai aşa cum este ea scrisă, de multe ori această disciplină poate fi plictisitoare; dar dacă ştii să îi dai puţină vervă, atunci faci lecţia atrăgătoare. Şi dânsul ştia foarte bine să facă lucrul acesta. În ceea ce priveşte scrisul, era foarte minuţios. Punctuaţie, virgule, punct şi virgulă, nu ierta nimic. Dacă îi dădeai ceva scris, de la o lucrare până la teza de doctorat, ţi-o înapoia roşie de corectură, până la virgulă. Avea o exprimare corectă, gramaticală, românească. Frazarea sa în scris este o plăcere de citit, nu bombastic, nu cu neologisme, nu cu fraze întortocheate, este ca un izvor de apă limpede care curge. Aşa de bine vorbea şi scria.

A fost un om foarte echilibrat, sobru, în general. Nu ştiai, la examen, de exemplu, ce ai făcut. Trăgeam bilete, ne pregăteam să răspundem şi nu zicea nimic. Ne privea direct, prin ochelarii aceia cu lentile duble şi la sfârşit ne spunea doar „Mulţumesc“. Dar nu ştiam dacă a fost bine sau dacă a fost rău. În general, era foarte generos la note şi obiectiv în apreciere. Râdea rar, foarte rar chiar, şi se enerva, la fel, destul de rar. Era un om aşezat. Pregătirea teologică era ireproşabilă. Toată viaţa şi-a văzut de disciplina lui şi de cele adiacente din secţie, pe care le-a predat. Catedra de atunci era alcătuită din disciplinele liturgică, pastorală şi artă creştină. Aceste discipline le-a predat cu foarte multă demnitate, competenţă şi autoritate. A scris pentru fiecare disciplină, dar s-a profilat pe liturgică, fiindcă era materia de bază. A mers în străinătate pentru diverse conferinţe, liturgica fiind disciplina pe care a slujit-o toată viaţa. Aşa se explică şi cele două cursuri universitare pe care le-a publicat, manualul de Liturgică pentru seminar şi Dicţionarul liturgic pe care l-a lăsat, publicat prin grija soţiei sale, Ecaterina. A semnat sute de studii, recenzii, cronici şi comentarii. A fost un om al biroului, al catedrei şi al scrisului, de aceea s-a şi realizat foarte frumos.

Făcea din slujire o adevărată artă

Cum slujea părintele Ene Branişte?

În ceea ce priveşte slujirea la biserică, era îmbisericit la noi, la Institutul Teologic. Mai întâi a fost la Facultatea de Teologie din Universitatea din Bucureşti. În 1949, facultatea a trecut sub egida Bisericii şi în acel an a fost numit conferenţiar şi spiritual cu sarcina de a preda liturgica. În câteva luni a devenit profesor de liturgică, numit de patriarhul Justinian. A rămas îmbisericit, slujea rar, dar cu multă prestanţă şi vădită plăcere, cu veşminte foarte curate şi îngrijite. Avea o voce plăcută, frumoasă, de tenor şi făcea din slujire o adevărată artă. Noi ne uitam cu admiraţie la el, atât la orele de seminar, cât şi în momentele în care slujea la Biserica „Sfânta Ecaterina“.

Părintele Ene şi doamna Ecaterina Branişte nu au avut copii. Erau studenţii de la Teologie „copiii de suflet“ ai părintelui?

Într-adevăr, nu a avut copii, în schimb şi-a iubit foarte mult studenţii. Cei care am lucrat cu dânsul am simţit această bucurie de a ne iubi ca pe copiii săi. Avea răbdare, ne îndruma, ne arăta cum să facem planurile de lucrări, ne indica bibliografia respectivă. Era exigent şi noi ştiam asta. Cei care am îndrăznit să facem doctoratul cu dumnealui ne-am pregătit din timp, că ştiam că este foarte exigent. A fost foarte bine că a fost aşa, pentru că, în primul rând, ne-a învăţat să scriem româneşte cum se cuvine şi, în al doilea rând, ne-a învăţat să fim exigenţi, să nu lăsăm nimic la voia întâmplării, ci să le facem sistematic şi temeinic. A fost, probabil, cel mai mare profesor de liturgică din ţara noastră şi unul dintre cei mai mari din întreaga ortodoxie. Este cunoscut în lumea teologică destul de mult, prin manualele, prin studiile şi prin predicile sale. A scris şi o serie de predici de mare frumuseţe. Dacă îi citeşti o predică, observi că are un sistem de expunere didactic, încât poţi s-o reproduci întocmai. Aşa de clare şi frumoase sunt predicile sale.

A fost un model de profesor, care toată viaţa şi-a închinat activitatea scrisului teologic, predării disciplinelor respective, pregătirii personale pentru catedră. Avea o bibliotecă bogată şi un birou în care intrai ca într-un sanctuar. Prefera să lucreze în linişte, acasă. Venea cu sfinţenie la cursuri, nu ştiu dacă a lipsit vreodată. Un profesor conştiincios, cum de fapt era toată generaţia din perioada aceea. Sunt profesori mari pe care ne-a învrednicit Dumnezeu să-i avem drept îndrumători ştiinţifici şi duhovniceşti, încât formarea studenţilor din timpul lor a fost foarte bună şi eficientă pentru lucrarea Bisericii.