În perioada dinainte de 1989, preoţimea ortodoxă a fost împiedicată sistematic să-şi îndeplinească misiunea de luminare a oamenilor. „Democraţia populară“ comunistă a urmărit reducerea la tăcere a conştiinţei ortodoxe, fie prin detenţia în cele mai cumplite închisori, fie prin privarea de drepturile cele mai elementare. Cei care au avut şansa să nu ajungă în temniţă au fost mereu şicanaţi, atât ei, cât şi familiile lor. Părintele Ion Lancrănjan a fost unul dintre cei care au scăpat de închisoare, însă au fost mereu în vizorul Securităţii. Cu două licenţe, în teologie şi filosofie, cu studii făcute la Sorbona, părintele profesor Lancrănjan, pentru atitudinea sa fermă, a fost obligat să părăsească catedra Facultăţii de Teologie, slujirea la altar fiind singura manifestare publică ce i s-a mai îngăduit. Despre modul în care a înţeles acest preot să-şi urmeze crezul său, am aflat de la fiicele părintelui, endocrinologul Ioana Lancrănjan-Popescu şi profesoara Ruxandra Soroiu.
Cum a ajuns tatăl dumneavoastră să urmeze Facultatea de Teologie ?
Ioana Lancrănjan Popescu (ILP): Tata era foarte bun la matematică. Când a fost să aleagă facultatea, tata era înclinat să aleagă o facultate de ştiinţe exacte, dar a fost îndrumat de mitropolitul Nicolae Bălan, de Octavian Goga şi Eugen Goga, fratele poetului. Ei l-au îndrumat spre filosofie şi teologie, sprijinindu-l să stea doi ani la Paris, unde s-a pregătit pentru doctorat.
Puteţi să amintiţi câţiva dintre prietenii părintelui?
ILP: Tata a avut mai mulţi prieteni. Dintre cei mai apropiaţi, oameni pe care îi stima în mod deosebit, aş putea aminti pe părintele Stăniloae. Aveau multe puncte comune: buni români amândoi, buni ortodocşi şi cu un deosebit spirit de sacrificiu. Tata afirma, aşa cum şi părintele Stăniloae îi împărtăşea, că „şi-ar da viaţa pentru Hristos“.
În afară de părintele Stăniloae, cu care avea schimburi de idei şi trăiau într-un dialog filosofic şi teologic, îmi amintesc de părintele Olimp Căciulă, care l-a sprijinit în traducerea Moralei lui Andrutsos. Tata îl aprecia în mod deosebit pe părintele Olimp Căciulă, un om de o modestie şi de o distincţie rare. Dintre cei care nu aveau o activitate în cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti sau slujitori ai Altarului, foarte buni prieteni îi erau cei care făceau parte din Rugul Aprins.
A participat şi părintele Lancrănjan la întâlnirile de la Antim?
ILP: Tatăl meu a fost la puţine întruniri, dar avea legături foarte strânse cu anumiţi participanţi la discuţiile de acolo. O familie care ne era foarte apropiată era familia Mironescu. Ne vizitam adesea, copiii lor erau de vârsta mea şi a sororii mele. Profesorul Mironescu îl aprecia mult pe tata, iar mama şi doamna Mironescu aveau multe în comun.
Altă familie foarte dragă tatii era familia Niţescu. Au fost oameni care l-au sprijinit pe tata, pentru că viaţa la Biserica Stavropoleos, unde a slujit el între anii 1950-1970 nu a fost întotdeauna simplă şi uşoară.
„Era mereu urmărit, spionat şi provocat“
Cum se raporta tatăl dumneavoastră la viaţă? Ce sfaturi vă dădea?
ILP: Tata privea viaţa într-un mod optimist. Era încrezător, dorea să-i vedem pe oameni frumoşi şi buni, să avem încredere în ei şi să ştim că Dumnezeu este cu noi, că nimic rău nu ni se poate întâmpla.
Care era condiţia preotului în acea vreme?
ILP: A fi preot în perioada aceea nu era uşor poate pentru mulţi; pentru părintele Lancrănjan era cu siguranţă greu. Era mereu urmărit, spionat şi provocat. Cred însă că încerca să răspundă în aşa fel încât să nu jignească pe nimeni, dar cu foarte multă atenţie, ca să nu scape ceva care ar fi putut vreodată să facă rău cuiva. Şi pe linia aceasta ne-a format şi pe noi: să nu ne fie frică, să avem încredere în viaţă în Dumnezeu şi în ajutorul Lui şi să nu ne lăsăm impresionaţi de aspectele negative care pot să existe în societate sau printre oameni, chiar prieteni. Ne învăţa totdeauna să avem un ţel frumos în viaţă şi să lucrăm.
Îmi mai amintesc ce spunea tatăl meu unui prieten, prin 1965, despre situaţia în care se aflau atunci preoţii: „Înainte de â44 scriai ce vroiai şi ce gândeai. Acum situaţia e mult schimbată. Noi ne rezumăm la oficierea slujbelor şi nimic mai mult. Să fim totuşi mulţumiţi, fiindcă aşa cum era situaţia în primii ani, credeam că Biserica va fi complet distrusă.“
Predicile lui erau concise, prindeau esenţialul
Cum predica Părintele Lancrănjan, dat fiind că, după venirea comuniştilor, era singurul mijloc prin care părintele se mai putea exprima?
ILP: Tata vorbea întotdeauna înaripat. Era, îndrăznesc să spun, un om care, pe lângă faptul că îşi organiza foarte frumos ideile, adesea vorbea foarte inspirat. Poate de aceea, predicile tatii mi-au rămas ca unele dintre cele mai frumoase predici pe care le-am auzit.
Era concis, prindea esenţialul, avea mesaje extrem de puternice. În biserică veneau foarte mulţi intelectuali, foarte mulţi oameni care găseau la tata ceea ce nu aflau în alte locuri. Pe lângă convingerea profundă şi trăirile duhovniceşti, tata dădea curaj intelectualităţii aflate atunci în suferinţă, căci era o perioadă grea pentru toată intelectualitatea românească. Pe vremea tatii, Biserica Stavropoleos concentra multă lume din elita intelectuală a Bucureştiului.
Ruxandra Soroiu (RS): O doamnă care lucra la Monumente Istorice, deşi nu frecventa biserica pe-atunci, fiind în trecere pe lângă Mănăstirea Stavropoleos, a intrat şi a ascultat predica tatii. Era duminica femeii cananeence. Cuvântul predicii a răscolit-o aşa de tare, încât a adus-o pe drumul credinţei.
Cum era părintele în relaţia cu credincioşii?
ILP: Mulţi dintre credincioşi spuneau că rugăciunile tatii sunt auzite de Dumnezeu şi veneau cu problemele lor, în afară de discuţiile care puteau să-i canalizeze pe un drum bun; erau convinşi că are o putere de rugăciune deosebită, pentru că reveneau şi rămâneau ataşaţi tatii. Preafericitul Teoctist, pe când era mitropolit, ne mărturisea că îl găsea mereu la Stavropoleos, în biserică, de dimineaţă până seara, întâmpinându-şi credincioşii şi încercând să-i ajute. Era perioada de culme a „democraţiei populare comuniste“ din ţara noastră şi probabil că nu mulţi aveau curajul să stea, să aline dureri, să dea sfaturi şi să-i încurajeze pe oameni pe drumul cel bun. Patriarhul Teoctist, care fusese student al tatii, îl aprecia pentru cultura lui şi pentru calităţile sale didactice.
„Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun când le-nţelegi!“
În perioada comunistă, părintele Lancrănjan a fost supus anchetelor sau percheziţiei?
RS: În vara anului 1963, pe când tata era la biserică, ne-am trezit cu două dube, care au oprit în faţa casei. Era după-amiaza. Ni se făcuse o reclamaţie, cum că în casa noastră ar exista lucruri compromiţătoare. Au scotocit câteva ore prin toate ungherele, chiar şi în pod. Ni s-au luat cele mai bune cărţi din bibliotecă. S-a făcut şi un proces-verbal, dar care, desigur, nu conţinea toată lista cărţilor. Toată biblioteca de filosofie a tatii a fost golită şi ne întrebam ce avea, de pildă, Kant cu... comunismul?! Când au terminat percheziţia, tata se întorcea de la biserică. Unul dintre ofiţeri, un tip impertinent, i-a pus o întrebare tatii - nu îmi amintesc exact întrebarea -, dar ştiu că tata i-a răspuns cu versurile: „Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun când le-nţelegi!“. Cu toate că putea să fie puţin timorat în acel moment de maximă tensiune, totuşi a avut replică.
Noi ştiam că tata are toate şansele să fie închis. Înainte de venirea comunismului, părinţii mei l-au cunoscut pe Groza, care avea să devină prim-ministru al României. La Petru Groza s-a dus mama; mama era o persoană foarte distinsă, cu o prezenţă pe care era imposibil să o uiţi. Petru Groza a recunoscut-o, iar mama i-a spus: „Domnule prim-ministru, am doi copii, eu nu am un serviciu, soţul meu riscă să facă închisoare“. Atunci, Petru Groza a cerut dosarul, prin care tata ar fi urmat drumul pe care mulţi intelectuali l-au avut, şi l-a distrus. Aşa că dosarul, în care tata nu ştiu ce acuzaţii avea, nu ştiu ce crime i se pu-seseră în spinare, a dispărut. Dar asta nu a însemnat că noi toţi, inclusiv copiii, am fost lăsaţi în pace. La fiecare trecere de maşină, la orice claxon sau maşină oprită, ne gândeam că au venit să-l ia pe tata. În orice caz, Dumnezeu l-a păzit de închisoare!
Îmi vine în minte o altă încercare grea a părinţilor mei. Mama îmi povestea că erau odată în casă, fără nici un ban, fără nici o posibilitate să ne dea ceva de mâncare. Amândoi au îngenuncheat şi s-au rugat ca Dumnezeu să-i scoată din situaţia asta. Noi eram mici. Şi, nu se ştie de unde, s-a primit o sumă de bani, cu mulţumiri şi scuze de întârziere, dar nu au ştiut de la cine. Niciodată nu s-a aflat. Şi cine ne-a mai ajutat în acea vreme - părintele Stăniloae. Când venea în vizită, tot-deauna lăsa o anumită sumă de bani.
Ce amintiri aveţi legate de părintele Dumitru Stăniloae?
ILP: Da, era întotdeauna foarte bun, blând şi înţelept. Când l-am revăzut pe părintele Stăniloae, după aproape douăzeci şi cinci de ani, am avut o bucurie extraordinară. Iar Părintele ne spunea: „Voi, acolo, în Occident, trebuie să faceţi cunoscute valorile poporului român, valorile spirituale, intelectuale“.
Doamne, Îţi mulţumesc pentru această ultimă datorie!
Părintele Lancrănjan a murit în străinătate. Cum s-a întâmplat?
RS: Tata a fost de două ori în Elveţia, la Basel, unde se stabilise sora mea. Prima oară în 1977, iar a doua oară în 1979. Cu o săptămână înainte de a muri, tata a făcut o sfeştanie unor prieteni români de la Berna, iar la plecare şi-a luat rămas bun, zicând: „Doamne, Îţi mulţumesc pentru această ultimă datorie!“. A doua zi a făcut infarct şi, la o săptămână, s-a mutat la Domnul.
ILP: Venirea tatii în Elveţia s-a făcut de fiecare dată prin insistente intervenţii la diferite personalităţi politice ale vremii. A ajuns aici prin intervenţii făcute la ONU; mă „specializasem“ în a scrie scrisori şi a apela la ajutoare. Sora mea a venit prin intervenţii la Giscard dâEstaing, preşedintele Franţei, la vremea aceea. Tata, care ieşise la pensie în 1975, şi-a trăit ultimele luni la Basel, cu multă bucurie, mai ales pentru că şi-a reîntâlnit nepoţii care l-au primit cu mult drag.
Din 1999, osemintele părintelui se află la Biserica Stavropoleos. Am vorbit cu părintele Iustin Marchiş, care mi-a spus că urmau să fie reînhumate rămăşiţele pământeşti ale unor vechi slujitori găsiţi în preajma Bisericii Stavropoleos, unde se făcuse o serie întreagă de restaurări. Urma să fie aduse şi osemintele părintelui Iliescu Palanca, un preot care făcuse închisoare, şi ale soţiei sale, Iosefina. După douăzeci şi nouă de ani, tata se întorcea acasă. Sper că tata e mulţumit că l-am adus acasă şi că este lângă altarul bisericii.
▲
„Tu faci lucruri mai importante“
Care era relaţia profesorului Lancrănjan cu studenţii săi?
Ruxandra Soroiu: O amintire pe care mi-a relatat-o părintele Nicodim Bujor, fost student al tatii, un călugăr venerabil, multă vreme monah la Mănăstirea Cernica, acum retras la Ploieşti. El este cel căruia, fiind la Cernica, i s-a arătat Sfântul Calinic şi i-a cerut să îi comunice stareţului să fie dezgropat şi dus în biserică. I s-a arătat de trei ori, dar părintele ezita să îi comunice stareţului. A treia oară, primind dojană, părintele a zis: „Nu o să mă creadă!“. Iar Sfântul Calinic a răspuns: „El nu o să te creadă, dar eu o să îi dau un semn. Tu spune-i!“. Un copac mare din curtea mănăstirii a crăpat - acesta a fost semnul care l-a determinat pe stareţ să descopere trupul Sfântului. Părintele Nicodim este şi cel care a scris acatistul Sfântului Calinic. Îşi amintea părintele Nicodim despre tata, pe vremea când îi era asistent. Împreună cu părintele Galeriu, student şi el, făceau acte de binefacere. Pentru aceasta, sacrificau din timpul de studiu. Îmi amintesc că, odată, părintele Bujor a avut de făcut un referat la tata, care nu a ieşit formidabil. Tata a refăcut el însuşi referatul, spunându-i: „Tu faci lucruri mai importante“.
Părintele Arsenie Boca i-a fost apropiat tatii; îi fusese student. Părintele Arsenie trimitea ceaiuri, ştiind că tata suferă de ficat. Părintele Arsenie îl purta pe tata totdeauna în rugăciune şi în gând. La rândul său, tata l-a apreciat pe părintele Arsenie Boca pentru viaţa lui sfântă şi pentru ajutorul dat părintelui Stăniloae în traducerea Filocaliei.
▲
„Cultura adevărată se sfinţeşte prin religie“
„Cultura adevărată se sfinţeşte prin religie, dându-i un suport de veşnicie. Avem nevoie de o renaştere a vieţii bisericeşti, azi mai mult decât oricând. Or, această renaştere nu o putem realiza fără a avea, în primul rând, o puternică înviere spirituală. Să ne întorcem privirile către Dumnezeu, ca la cel mai înalt ideal al aspiraţiilor noastre; ca la suprema valoare, adică a sfinţeniei care însumează şi dă unitate celorlalte valori, a binelui, a frumosului şi a adevărului; ca la ultimul sens al vieţii. El să ne insufle duhul înţelegerii, al frăţietăţii, al armoniei, al păcii şi al ierarhiei valorilor. Căci numai în El găsim Calea, Adevărul şi Viaţa. (...) Nu trebuie să se uite că dacă neamul nostru a putut să reziste, în decursul timpurilor, atâtor lovituri vrăjmaşe, apoi aceasta se datorează credinţei pe care Biserica şi preoţii săi au ştiut să o insufle credincioşilor noştri. (...) A căuta să îndrumi pe semenii tăi pe căile spiritualizării şi ale sfinţeniei, aşa cum cere morala creştină, înseamnă să ai conştiinţa clară asupra raportului între tine, ca persoană, şi semenii tăi, ca societate, problemă capitală pentru morală. De felul cum este înţeles şi tradus în practică acest raport, avem şi rezultatele mai mult sau mai puţin îmbucurătoare din viaţa socială. A fi moral în înţelesul creştin însemnează a acţiona conform voinţei lui Dumnezeu. Criteriul moralităţii nu este deci de ordin pur imanent, ci şi transcendent. Nu fac binele, fiindcă aşa îmi dictează raţiunea mea individuală, ci fiindcă îmi este cerut de Binele suprem, de Dumnezeu, care ne-a făcut cunoscută voia Sa întreagă, prin Fiul Său. Tinderea spre desăvârşire care este rostul prin excelenţă al omului pe pământ se face prin mijlocirea a patru forme de idealuri mari: idealul frumosului, al adevărului, al binelui şi al sfinţeniei. (...) Creştinismul are ca ideal suprem mântuirea sufletelor. Ca atare, în creştinism primează elementul spiritual. Iar autoritatea în numele căreia se exercită acest ideal este Iisus Hristos“ (Părintele Ion Lancrănjan).
