Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Părintele Symeon: „Hristos ne face accesibil exerciţiul iubirii după modelul Sfintei Treimi“

Părintele Symeon: „Hristos ne face accesibil exerciţiul iubirii după modelul Sfintei Treimi“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Augustin Păunoiu - 07 Noi, 2010

Iubirea şi credinţa sunt două din virtuţile teologale care sporesc împreună în mersul creştinului spre Dumnezeu. Iubirea o trăim în cadrul credinţei, ultima ajutând iubirii să crească. Noutatea acestei virtuţi în creştinism este legată de exerciţiul iubirii după modelul Sfintei Treimi. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu făcut omului, însă un dar ce se cere cultivat. Ea nu are un fundament în afectivitate, ci în raţiune, în sensul că este conform raţiunii să credem. Părintele Symeon de la Mănăstirea "Sfântul Siluan Athonitul" din Saint-Mars de Locquenay ne lămureşte în interviul de mai jos raportul între cele două virtuţi, precum şi modul în care lucrează credinţa şi iubirea în procesul cunoaşterii.

Care sunt exigenţele credinţei? Cum se poate păstra viu, proaspăt suflul convertirii?

La această întrebare putem răspunde timp de o săptămână. Este o întrebare foarte vastă care ar necesita un răspuns foarte întins. Nu pot decât să fac o încercare de răspuns. Credinţa trebuie spus în primul rând că este un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu ne dă această posibilitate a credinţei şi apoi noi trebuie să avem o inimă şi un suflet care să se deschidă din ce în ce mai mult către credinţă. Adică, credinţa nu e ca un fel de comoară pe care o închidem într-un cufăr şi îl încuiem cu cheia ca s-o păstrăm intactă. Este ceva care trebuie să crească în noi, pe care Sfântul Duh o face să crească în noi la fiecare eveniment din viaţa noastră de fiecare dată când suntem confruntaţi cu realităţile zilnice. Deci, cum să păstrăm această credinţă şi cum să o facem să dea roade?

Mai întâi păstrând o legătură puternică şi profundă cu Domnul prin rugăciune, care este primul mijloc spontan pe care îl avem de a fi în legătură cu Dumnezeu. Prin rugăciune putem dialoga cu Dumnezeu, Îl ascultăm, Îi spunem ceea ce avem să Îi zicem şi, prin aceasta, credinţa se va activa şi va creşte.

Apoi, în al doilea rând, avem Sfintele Taine care sunt la dispoziţia noastră ca să ne sporim credinţa. Când păcătuim, când cădem, ne slăbim credinţa pentru că îl uităm pe Dumnezeu, dar avem posibilitatea şi prin Taina Spovedaniei, şi prin cea a Împărtăşaniei să regăsim harul botezului, care nu e niciodată pierdut, care se stinge prin greşeală, dar care renaşte prin credinţă. Deci să regăsim harul botezului. Ce am primit la botez? Credinţa. Deci intrăm în această mişcare care este un soi de balans regulat între a încerca să creştem credinţa, din nefericire văzând-o diminuându-se din cauza greşelilor noastre, şi faptul de a încerca să o creştem din nou.

În al treilea rând avem încercările pe care Dumnezeu ni le îngăduie în viaţă şi care ne ajută să creştem. Când suntem în faţa unei încercări trebuie să ne străduim şi tot cu ajutorul harului Domnului să trecem peste încercări, plângând şi strigând către Domnul, şi iar plângând şi strigând şi rugându-ne. După ce am depăşit încercarea, Dumnezeu ne întăreşte în credinţă.

Este o mişcare permanentă între aceste trei elemente şi ar mai fi şi altele pe care putem să le dezvoltăm. Dar să zicem că cu aceste trei puncte avem deja o orientare în viaţă ca să ne întărim credinţa.

Importantă este calitatea relaţiei între noi şi Dumnezeu

Rugăciunile trebuie să fie lungi sau scurte?

Rugăciunea necesită calitate, şi nu cantitate. Dar cantitatea poate ajuta uneori calităţii. Pentru că atunci când spunem de exemplu rugăciunea lui Iisus, noi o repetăm şi iar o repetăm. Dacă o zicem de trei ori poate să fie bine. Dar în general trebuie să o spunem mai mult timp pentru ca inima şi sufletul nostru să se deschidă. Deci, dacă este mai lungă, simţim că Dumnezeu este din ce în ce mai prezent. Dar nu e neaparat o chestiune de lungime sau de durată. Pentru orice rugăciune particulară sau stabilită de Biserică, ce e important este calitatea relaţiei. Trebuie ca inima mea să se deschidă lui Dumnezeu. Dacă inima mea se deschide lui Dumnezeu, pot primi harul divin într-o clipă. Amintiţi-vă de tâlharul cel bun. Toată viaţa lui a fost în aparenţă un eşec din cauza greşelilor. Nu cunoaştem detalii. A fost crucificat pentru că a făcut fărădelegi mari. Şi era drept pentru el să fie răstignit. El recunoaşte că pe drept a meritat pedeapsa. Dar el a zis lui Iisus: "Pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta". Atât. Cât a durat? Trei secunde. Iar Hristos îi răspunde: "Adevărat îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai". Asta a fost totul. Nu a fost o chestiune de durată. A fost o chestiune de circumstanţe şi de intensitate a credinţei. Totul poate fi spus într-o secundă.

Credinţa are o bază proprie nu în afectivitate, ci în raţiune. Explicaţi această afirmaţie.

Credinţa nu are cu adevărat baza în afectivitate, în sentiment, adică în ceea ce Dumnezeu ne-a dat ca să putem trăi în relaţie cu ceilalţi mai mult sau mai puţin intens în funcţie de situaţia în care suntem. Sentimentul nu e rău în el însuşi, sensibilitatea nu e rea în sine; trebuie să ştim să o orientăm către Dumnezeu şi o putem chiar utiliza ca să ne creştem credinţa. Când vedem o icoană care ne atrage prin frumuseţea ei, vrem să rămânem în faţa ei. Iată cum sensibilitatea şi afectivul nostru pot fi orientate, dar nu trebuie să ne rezumăm la asta. Credinţa este bazată pe raţiune, în sensul că este conform raţiunii să credem. Credinţa noastră nu este una iraţională, ci una plină de sens, una care dă sens întregii noastre vieţi. A nu crede este iraţional, aşa cum scrie şi în Psalmi: "Zis-a nebunul în inima sa: Nu este Dumnezeu." Dar pe de altă parte nu trebuie niciodată uitat că credinţa este un dar de la Dumnezeu. Nu prin raţiune o să căpătăm credinţa.

Iubirea există în suflet dinaintea credinţei

Care este legătura între cele două virtuţi teologale, credinţa şi iubirea? Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în "Capetele despre dragoste " că frica şi credinţa în Domnul nasc iubirea. Care este ordinea acestor virtuţi?

Există două feluri de a vedea ordinea şi nivelul acestor virtuţi. Pentru că ceea ce primim ca dar divin este credinţa. Dragostea ne este dată înaintea credinţei, paradoxal. Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu care este iubire, deci beneficiem de ceea ce am primit prin facere. Iubirea este deja în inimile noastre. Din acest motiv remarcăm că există oameni care nu sunt credincioşi, dar care au iubire. Pentru că aceasta este pecetea cu care Dumnezeu l-a însemnat pe om. Iubirea există dinainte şi dacă ea se dezvoltă în inima omului, nu e niciodată pierdută, pentru că rămâne în legătură cu izvorul dragostei. Bineînţeles că credinţa vine să se adauge ca dar al lui Dumnezeu, ca acţiune precisă a iubirii lui Dumnezeu care ne dă posibilitatea să credem în El, să avem certitudinea că există. Şi că El este iubire. Vom dezvolta această iubire prin rugăciune, prin Sfintele Taine.

Acum putem să facem şi o altă interpretare la această problemă, anume ceea ce ne spune Apostolul Pavel în imnul dragostei de la I Corinteni capitolul 13, unde enumeră toate virtuţile pe care le putem avea şi concluzionează că dacă nu avem dragoste suntem aramă sunătoare şi nimic mai mult. Este o afirmaţie teribilă care ne arată că iubirea este cel mai mare exerciţiu pe care îl putem trăi pe acest pământ.

Evident ca şi creştini, iubirea o trăim în cadrul credinţei. Iubirea a fost dată întâi omului, apoi se adaugă credinţa care ajută iubirii să crească. Iar iubirea întăreşte credinţa. E un du-te-vino între aceste două elemente de bază ale vieţii creştine.

Ce primează în cunoaştere, credinţa sau iubirea? Cum se realizează cunoaşterea prin iubire? Există o cunoaştere prin credinţă?

Dacă rămânem la cuvintele Sfântului Siluan, acesta zice un lucru pe care l-am auzit mai devreme: e foarte bine să credem în Dumnezeu, dar să-L cunoaştem este mai important. Ce înseamnă asta? Să credem este bine, dar să-l cunoaştem este şi mai bine. Cunoaşterea este o experienţă. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează prin viaţa noastră, prin rugăciune. Trebuie să experimentăm această legătură cu Dumnezeu. Prin ea primim dragostea lui Dumnezeu în schimbul dragostei noastre pentru El. Cunoaşterea se face prin intermediul dragostei între Creator şi creatură. Mulţi oameni spun: sunt credincios, dar nu sunt practicant, ceea ce pentru mine este stupid. Dacă eşti credincios, unde este cunoaşterea ta de Dumnezeu? Este în practică. În practicarea, în exerciţiul dragostei faţă de cel în care crezi.

Hristos ne descoperă pe Tatăl şi pe Duhul

Ce aduce nou faţă de filosofia antică creştinismul în modul în care îi priveşte pe oameni (în privinţa relaţiilor dintre ei)?

Cred că faţă de filosofie, care poate fi un preambul al vieţii în Dumnezeu, filosofii având nişte cugetări foarte interesante, deloc neglijabile pentru mulţi dintre noi, ceea ce dă o particularitate vieţii creştine este Hristos, revelaţia divină maxim posibilă care este întruparea Fiului lui Dumnezeu care vine să ne descopere împreună cu El pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. Nici un filosof nu a vorbit înainte de Hristos despre aceste lucruri. Or, Hristos ne spune: "Cine m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" sau "iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Acela va mărturisi despre Mine". Aici este noutatea creştinismului: Fiul lui Dumnezeu Întrupat care ne face accesibil exerciţiul iubirii după modelul Sfintei Treimi. Suntem chemaţi la îndumnezeire adică către împărtăşirea de iubirea care există între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Vorbiţi despre iubirea de vrăjmaşi în creştinism. Aceasta nu este un capriciu teologal, ci prin ea se realizează umanitatea plenară.

Da, în acest sens ca şi creştini, dacă căutăm să ne iubim vrăjmaşii, înseamnă să răspundem poruncii lui Hristos care ne-a spus să îi iubim pe aceştia. Dacă ne iubim prietenii, suntem ca toţi ceilalţi. Să ne iubim vrăjmaşii este într-adevăr dificil. Prin aceasta ne asemănăm cu Dumnezeu. Sfântul Siluan insistă mult pe acest fapt: a-ţi iubi vrăjmaşii este culmea duhovnicească pe care o putem realiza pe pământ. Dar cum mărturisesc Părinţii Bisericii această iubire nu este una naturală, nu face parte din fiinţa noastră. Iubirea de vrăjmaşi este un har pe care Dumnezeu ni-l dă. Ştim foarte bine când un duşman este în faţa noastră, fie că provine din familia noastră, sau e vreun vecin, sau e cineva de la şcoală, de la serviciu sau de oriunde, pe acela trebuie să-l iubim. Şi ştim foarte bine cât plângem pentru că nu reuşim. Dacă strigăm către Dumnezeu: Vino în ajutorul meu ca să-mi iubesc vrăjmaşul, pentru că El într-un final vine prin har şi iubeşte pe cel care îl consider duşmanul meu, care de altfel este potrivnicul meu, fie pentru că s-a făcut el duşman mie, fie pentru că felul în care îl privesc eu l-a prefăcut într-un vrăjmaş, pentru ambele cazuri ajutorul lui Dumnezeu este indispensabil. Dumnezeu va veni la chemarea mea de a iubi pe cei pe care nu-i pot considera apropiaţi ai mei. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm.

Termenul "celălalt" este semnificativ în relaţia dintre oameni. Domnul ne zice: "Iubiţi-vă unii pe alţii". Unii sunt cei care sunt asemănători şi sunt uşor de iubit, iar alţii sunt ceilalţi, care sunt diferiţi. Diferenţa ne complică viaţa. În această diferenţă eu pot să zic celuilalt: nu, nu îmi place de tine. Ochii cu care îl privesc o să-l definească pe celălalt faţă de mine. Sunt multe expresii curente prin care eu pot să-l resping pe celălalt: De unde mai vine şi ăsta? Ce să fac cu el? Deci iată, am decis că celălalt este un duşman chiar înainte să ştim dacă este cu adevărat potrivnic nouă. Aşa l-am creat noi înşine. Este responsabilitatea noastră să vedem curat pe celălalt. Iar pentru asta trebuie să cerem în rugăciune lui Dumnezeu să ne curăţească inima.

"Dumnezeu ne-a spus să iubim duşmanii, dar nu ne-a spus să-i frecventăm"

Putem să iubim pe vrăjmaşii noştri evitându-i?

Foarte bună întrebare. De multe ori sunt interpelat în predici sau alte discuţii de persoane care mă întreabă: dar când chiar nu putem să-i iubim pentru că uneori chiar există o imposibilitate psihologică, ce să facem?

Am să-ţi spun o vorbă care nu vine de la mine, ci de la primul meu părinte duhovnicesc, care era un foarte bun orator, predica foarte bine şi care a zis într-o zi în cuvântul său: "Prieteni, Dumnezeu ne-a spus să iubim duşmanii, dar nu ne-a spus să-i frecventăm, să ne întâlnim cu ei". Fiţi înţelepţi. Dacă ştiţi că mergând către acela sau aceea veţi exploda de mânie, rămâneţi la voi acasă şi rugaţi-vă pentru ei şi când va veni timpul mergeţi din nou către el sau către ea. Iar dacă sunteţi muşcaţi, retrageţi-vă. Trebuie să ştim să ne folosim inteligenţa, sensibilitatea, afectivul. Este o înţelepciune de găsit aici. Să facem astfel încât să nu ne lipsească dragostea, dar nici să ne punem în situaţia în care chiar ştim că o să ne lipsească.

Aţi spus că trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să vină să iubească în noi pe duşmani. Dumnezeu iubeşte pe toată lumea de la început.

Da, ne rugăm ca Dumnezeu să vină, să ne lărgească inima şi prin aceasta să ne înveţe să iubim duşmanul. Putem să-L chemăm prin cititul unui psalm, printr-o rugăciune mai lungă, poate chiar prin lacrimi, atât de mult suntem în suferinţă. Ca şi un copil care îşi cheamă părintele: Ajută-mă, ajută-mă. Cum să fac? Şi Domnul vine şi îţi arată, îţi spune: Uită, aşa trebuie să faci ca să iubeşti duşmanul. Şi lărgindu-mi inima, în felul acesta vine El şi prin intermediul meu îl iubeşte pe celălalt.

Dictonul latin antic spune: "homo homini lupus". Biserica propune altceva: "homo homini Christus". Cum se produce transformarea?

Cu dictonul latin suntem în plină dificultate a iubirii de vrăjmaşi. Pentru că omul are slăbiciuni. Ştim foarte bine din experienţă. Dar om este şi cel din faţa mea. Slăbiciunile confruntate unele cu altele fac ca oamenii să devină lupi unii pentru alţii dacă nu suntem în iubire. Aşa vedem în păgânism sau chiar în Vechiul Testament atitudini care ni se par îngrozitoare. Chiar Legea spunea: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Hristos a venit şi a depăşit toate astea, să facă să dispară păgânismul, să aducă iubire acolo unde nu mai era iubire. El a venit să arate prin propria viaţă ce putea să producă dragostea între oameni. Când zice El pe Cruce: "Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac", Hristos săvârşeşte ceva fundamental. El ne arată cum trebuie să mergem până la capăt în dragostea de vrăjmaşi. Şi să mergem până la răstignire, la răstignirea vechiului om de fapt şi până la mucenicie.

În acest sens, omul, devenind el însuşi izvor de iubire, oferă celorlalţi dragostea lui şi o face să circule în toţi cei care o primesc de la el ca şi în Sfânta Treime.

Creştinul prin dobândirea Sfântului Duh, prin intrarea în această mişcare a iubirii trinitare, ne dă ceva special şi prin aceasta omul nu mai este un lup pentru om, ci devine Hristos pentru om. Avem aceeaşi mişcare trinitară.

"Aproapele meu nu este cel de lângă mine, ci cel pe care îl iubesc"

Iubirea faţă de aproapele este una la care adresantul este la persoana a doua singular. Aproapele este întotdeauna "tu", spune Paul Ricoeur. Cum putem face ca "el" sau "ea", persoane aflate la distanţă faţă de noi, să devină aproapele nostru? Ce condiţii trebuie să îndeplinim ca cel de lângă noi să devină aproape al nostru?

Trebuie revenit la parabola samarineanului milostiv. Hristos a întrebat pe cel care pusese întrebarea, iar învăţătorul de lege a răspuns: "Cel care a făcut milă cu el." Adevăratul aproape era cel care fusese rănit.

Este o legătură între cele două personaje. Cel care este rănit este aproapele meu, iar pentru cel rănit, cel care îl ajută este aproapele lui. Cum de sunt ei aproape unul pentru celălalt? Răspunsul este simplu. Prin iubire. Cel care a fost îngrijit, adăpostit nu poate să nu-l iubească pe cel care s-a milostivit de el. Aproapele meu nu este cel de lângă mine, ci cel pe care îl iubesc. Aproapele există prin iubire. Pentru aproape prin iubire, celălalt devine aproape.

Dionisie Areopagitul spune că atunci când iubeşti nu îţi mai aparţii ţie, ci persoanei iubite. Este aceasta o pierdere de sine? Sau există un câştig prin îmbogăţirea cu celălalt?

Pe undeva să-l iubeşti pe celălalt înseamnă să renunţi la o parte din tine. Înseamnă să porţi toată intenţia dragostei tale către celălalt. Este corect. Dar pot exista deviaţii la această situaţie. Fiindcă poţi iubi atât de tare încât să te uiţi pe tine însuţi, să te dizolvi. Să uiţi că exişti, că eşti, că participăm la fiinţa divină. Nu putem să suprimăm marca divinităţii care este în noi. Am risca, mergând până în pânzele albe, să suprimăm această pecete pe care Dumnezeu a pus-o în noi sub pretext că îl iubim pe celălalt. Dacă ne uităm prea tare, uităm că suntem copii ai lui Dumnezeu. Trebuie să ne dăruim în dragoste cât mai mult posibil celorlalţi, să ne dăm în dragoste Domnului. Dar asta nu înseamnă că dacă Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată tăria noastră, aşa cum ne şi porunceşte El, nu mai existăm. Nu suntem budişti ca să ne topim într-un neant care ne distruge ca persoane. Trebuie să căutăm echilibrul. Dar toate cu harul lui Dumnezeu. Fără el nici să nu încercăm.

"Dumnezeu ne dă această posibilitate a credinţei şi apoi noi trebuie să avem o inimă şi un suflet care să se deschidă din ce în ce mai mult către credinţă. Adică, credinţa nu e ca un fel de comoară pe care o închidem într-un cufăr şi îl încuiem cu cheia ca s-o păstrăm intactă. Este ceva care trebuie să crească în noi, pe care Sfântul Duh o face să crească în noi la fiecare eveniment din viaţa noastră de fiecare dată când suntem confruntaţi cu realităţile zilnice."

Traducere de Mădălina Amariei şi Mihaela Mihalcea