Pe urmele Doctorilor fără de arginți

Un medic cu halatul alb, îmbrăcat peste haina monahală. După mirarea de câteva clipe, pacientul vede în fața sa numai pe doctorul la care a venit, uitând aspectul care l-a intrigat. Într-adevăr, lumea se miră că părintele Pavel Mincă, ieromonah fiind, este și medic, și încă unul care profesează într-un mare spital din București. 

Părinte Pavel, ați studiat Teologia, iar după aceea și Medicina, aceasta din urmă „din ascultare”. Luptându-vă cu propria voință, medicinei nu prea i-ați văzut rostul, fiind deja monah. Cum ați reușit să vă împăcați cu ideea aceasta? 

De multe ori, un lucru despre care credeai că îți va plăcea ajungi să nu-l mai faci cu plăcere, să nu-l poți face, iar un lucru pe care ești forțat să-l faci îți iese mai bine și îl faci mai cu plăcere. Avva Dorotei, un sfânt din secolul al VI-lea, povestește că în copilărie nu-i plăcea deloc să citească și să învețe. Tatăl lui îl obliga, însă, și îi pusese profesori personali, care îl forţau  să citească și spunea că îi era tare greu. După câțiva ani, a început să-i placă așa mult să citească, încât o slugă îi băga mâncarea în gură, iar el citea încontinuu. Așa preocupare mare avea de filozofie, de citit. La sfârșitul zilei, era foarte cald și intra într-un butoi cu apă, dar și acolo citea. De aici, extrapolează la viața duhovnicească: la început îți pare grea, dar pe urmă devine ca o a doua natură și faci totul cu bucurie. 

Vă place atât de mult avva Dorotei, încât l-ați luat ca ocrotitor al cabinetului medical al mănăstirii... 

Da, este sfânt doctor, dar nu unul făcător de minuni la care să se roage lumea. În schimb, descrie activitatea lui ca medic atât de frumos și de uman, încât nu poate să nu te înduioșeze. Învățăturile avvei Dorotei sunt cuprinse în Filocalia, volumul 9. A trăit într-o mănăstire din Palestina, unde era stareț avva Serid, iar obștea primea sfaturi de la sfinții pust­nici Varsanufie cel Mare și Ioan din Gaza. Avva Dorotei explică totul extrem de simplu și sistematic, cu exemple - doar a fost filozof! -, lucruri lămuritoare pentru începători. Dacă ești ucenic, îți sunt de mare folos, iar dacă citești învățăturile lui după douăzeci de ani de mănăstire, înțelegi altfel, cartea este la nivelul de adâncime duhovnicească la care te afli. Îți deschide orizontul vieții duhovnicești. 

Să revenim la studierea medicinei, este un lucru greu și nu venea dintr-o pasiune. Cum v-ați descurcat?

Inițial, am avut o mare frământare legată de faptul că eu, un preot călugăr, eram nevoit să merg la Facultatea de Medicină. Nu înțelegeam, nu găseam modele, mi se părea total nepotrivit. Dacă părintele stareț a zis, am început să mă pregătesc pentru admitere, dar după puțină vreme am aruncat cartea și mi-am zis: „Nu, e absurd să faci facultatea de medicină, să înveți acolo cu toate studentele, să faci drumuri la oraș, să faci disecție tu, ca monah... Și pe urmă ce să faci? Nu, călugărul trebuie să stea în mănăstire, nu să meargă haihui.” L-am refuzat pe părintele stareț, iar dânsul a zis cu smerenie că nu mă obligă. Peste un timp, am mers împreună la părintele Iustin Pârvu și la întrebarea dacă să merg la doctorat în Teologie, părintele Iustin a zis: „Nu doctorat, ci doctorie!...” Atunci, părintele stareț a spus: „Da, părinte, da, să facă Medicina!” Eu m-am făcut mic și am zis: „Binecuvântați!”... Ce să mai zic, am făcut ascultare... Și citeam în Filocalia din răspunsurile Sfinților Varsanufie și Ioan către obștea avvei Serid. Iar o notă spunea că de acolo până la întrebarea cutare sunt întrebările avvei Dorotei. Și îmi pică ochii pe una dintre întrebări: „Avva, ce să fac că mă mâhnesc, am ascultarea la bolniță, oare este bine să citesc cărțile laice de medicină?” Și mă uit foarte curios să văd ce îi răspunde. Zice Sfântul Varsanufie: „Da, trebuie să citești ca să știi să tratezi, e bine să studiezi, nu aștepta luminarea de la Dumnezeu ca să dai niște medicamente unui bolnav. Trebuie să citești pe Hipocrate, pe Galenus, pe Dioscoride, pe toți cei care au scris”. Pe urmă mai întreabă: „Se întâmplă să greșesc diagnosticul sau tratamentul, ce să fac?” Și i se răspunde: „Greșești pentru că nu ai smerenie, dar, chiar și când ai smerenie, Dumnezeu nu-ți aduce în minte știința de a pune corect diagnosticul sau rezolvarea, pentru că însănătoșirea implică și pe pacientul respectiv, trebuie să aibă și el folos duhovnicesc din boala sau vindecarea sa”. Și avva Varsanufie explică din descoperire dumnezeiască tot acest proces al medicului cu bolnavul. Trebuie să te rogi la Dumnezeu să te ierte dacă ai greșit diagnosticul, dar să ai conștiința că tot ce ai vrut să faci a fost cu intenție bună, iar Dumnezeu caută la asta. Trebuie să te smerești, că nu ești un geniu în medicină, să ai smerenie pentru ca Dumnezeu să-ți descopere rezolvarea. 

Cum trăiți o astfel de situație în spital? 

Am colegi care au problema că au greșit sau au teama să nu greșească, unii au fost târâți în procese nevinovați și au această frică de a mai trata pacienții. A devenit o problemă actuală și în România, după ce în Occident a apărut un fel de medicină defensivă, pentru că medicii se tem că vor fi acuzați de malpraxis, că sunt suspectați de greșeală... 

Dumneavoastră sunteți mai relaxat în această privință? 

Nu pot să fiu mai relaxat, dar am încredere în Dumnezeu. Este nevoie să faci ceva, dacă tu nu faci, cine să facă? Nu poți să te oprești că te va da cineva în judecată. Trebuie să faci ceva, pentru că există și conștiința că puteai să faci și nu ai făcut. În America se scriu articole pe tema aceasta, se fac dezbateri, se problematizează mult situația, se fac studii. Ca să revin la avva Dorotei, el descrie cum a pus un diagnostic greșit chiar ucenicului său direct. Este ceva înduioșător. A intrat în mănăstire un fiu de boier, avva Dositei, era și cam grăsunel, fusese păgân înainte, nu știa nimic despre creștinism și, dintr-odată, i-a apărut Maica Domnului și i-a spus: „Du-te la Ierusalim și te botează!” Și acolo i-a apărut din nou Maica Domnului: „Du-te la mănăstire!” Și a intrat în mănăstire foarte simplu. Starețul l-a încre­dințat pe ucenicul cel nou avvei Dorotei. Acesta, speriat, a zis: „Cum să am ucenic când eu însumi sunt ucenic?” „Du-te la avva Varsanufie și întreabă-l.” Și i-a dat sfat Sfântul Varsanufie: „Ce treabă ai tu? Ai ascultare să ai ucenic, primește-i gândurile și va fi bine”. La un moment dat, avva Dorotei povestește cum l-a învățat pe ucenicul Dositei viața duhovnicească, treaptă cu treaptă. Îl întreba: „De ce nu postești?” Dar acela zicea: „Cum să postesc, ce înseamnă?” „Cât mănânci?“, l-a întrebat. „2 kg de pâine pe zi.” „Atunci mai rupe câte o optime din ea și, dacă ți-e foame, rămâi așa, dacă nu, mai rupi.“ Și așa a ajuns avva ­Dositei să mănânce o optime pe zi, adică mai puțin de 50 de grame. Îl luase ucenic la bolniță. Și s-a îmbolnăvit rău avva Dositei, care era un om la nici douăzeci de ani, iar avva Dorotei i-a dat un tratament greșit. Și s-a dus la avva Dorotei și i-a spus: „Avva, îți spun un gând al meu, dar promite-mi să nu faci nimic, pentru că nu ai avut descoperire de la Dumnezeu pentru asta. Sunt bolnav de plămâni, știu și tratamentul, trebuie să mănânc ou crud.” „Da, știam și eu, dar am uitat să ți-l dau“, i-a răspuns avva Dorotei, dar pentru că îi promisese să nu facă ceva, nu a făcut, iar ucenicul a mers la avva Varsanufie să ia binecuvântare, practic, să-l dezlege de viață. Și, netratându-se, a murit pentru că voia să facă totul numai din ascultare. Este înduioșător... 

Ce disciplină predați stu­denților la Medicină? 

Fără să mă gândesc vreodată, am ajuns asistent universitar și predau semiologia la Universitatea de Medicină și Farmacie din București. Adică disciplina care se ocupă cu punerea diagnosticului. Mi-a plăcut foarte mult acest aspect al medicinei, de a fi detectiv: te uiți la pacient, ai și analizele și încerci să pui diagnosticul. Este foarte complexă relația medic-pacient. Totul este important: consultul clasic, vorbești cu bolnavul, cu medicii care l-au tratat înainte dacă poți, discuți cu familia, vezi rezultatele investigațiilor, încerci să ai o imagine de ansamblu cât se poate de completă. 

Bolile sunt doar rezultatul unor patimi și păcate? 

Există această viziune că omul a introdus în lume păcatul, şi așa au intrat în lume boala și moartea. Dar Mântuitorul vine cu alt răspuns, că și spre slava lui Dumnezeu este bolnav omul. El a schimbat perspectiva. Prin păcat, omul a dereglat toată armonia universului, dar să privim dincolo de partea negativă, să vedem că Domnul a venit cu harul și toate sunt spre slava lui Dumnezeu. Suferim și boala spre slava lui Dumnezeu, dar ne și vindecăm spre slava lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Mântuitorul îi spune slăbănogului: „Vezi, să nu mai păcătuiești, ca să nu îți fie ție ceva mai rău”. De aceea trebuie particularizat pentru fiecare bolnav în parte. Într-un fel se îmbolnăvește un copil, în alt fel un adult și cu totul altfel un om mai în vârstă. Când vine într-o familie un copil cu autism sau sindrom Down, oamenii se întreabă: De ce? Dacă un împărat îți dă o misiune specială, ți se pare o cinste, dar așa, să ai un copil bolnav? E o cinste, o misiune specială să ai grijă de el. Unele neputințe sunt niște daruri. Un copil cu sindrom Down nu are răutate în el, te miri când vezi ce daruri are, câtă bunătate... Nu ne dorim să fie bolnav, dar uneori este așa. Eram o dată de gardă și o mamă cu trei copii, care suferea de cancer, a venit să ia o rețetă și era atât de liniștită și senină, că am întrebat-o cum reușește. Mi-a spus că atunci când a aflat diagnosticul s-a revoltat: „Doamne, de ce eu?” Dar s-a rugat, s-a spovedit și pe urmă a venit multă pace în toată familia ei, de parcă nici nu mai exista acel cancer. M-a impresionat mult acea femeie și m-am gândit că mare nu este cel care stă în casă și nu simte furtuna, ci cel care este în mijlocul furtunii și își păstrează liniștea și pacea, făcând ce trebuie ca barca să rămână pe apă. Într-o zi, o doamnă infirmieră a venit la mine revoltată: „Eu nu mai cred în Dumnezeu! Mi-a murit mama, de ce a făcut asta?” Se contra cu mine, dar eu nu spuneam nimic. Cunoscând-o, am luat-o de mână și i-am spus: „Tu, de fapt, crezi în Dumnezeu”. Și ea a început să plângă... 

Ați ajuns la Mănăstirea Turnu în 1997 și, cumva, ați fost martor la toate zbaterile pentru retrocedarea terenului și la reconstruirea așezământului. Cum ați perceput toate aceste lucruri? 
Atunci când ești ucenic, nu ai grijă decât de ascultare, nu prea te doare capul. Tot la avva Dorotei ajung, își punea și el problema aceasta: „Avva, dar eu n-o să mă mai mântuiesc, pentru că nu am nici o greutate”. Stai, că toată greutatea ta o iau eu, părintele stareț și ceilalți. Ca ucenic, dacă faci ascultare, nu simți greutatea. Poves­tește că o singură dată a simțit greutatea în ucenicie, când a trăit părăsirea lui Dumnezeu. Omul, fiind legat de păcat, trebuie să treacă și prin această expe­riență a părăsirii de Dumnezeu, cum a avut și Sfântul Siluan Atonitul, de exemplu. În viața duhovnicească, cine face ascultare nu are nici un fel de greutate. 

Oamenii din lume de cine ascultă? 

Când suntem copii, facem ascultare de părinți, apoi soții unul de altul, fiecare de duhovnicul lui, așa cum este el și așa cum putem noi. Există peste tot o ascultare a unuia față de altul. La serviciu este ascultarea de superior, elevul ascultă de profesor. Sfântul Efrem Sirul s-a rugat: „Doamne, să-mi dai sfat prin primul om din cetate care îmi iese în cale”. Și i-a ieșit o desfrânată și el nu i-a cerut sfat. Și ea s-a uitat la el cam cu intenții rele, și el s-a enervat: „Ce te uiți așa la mine, nu vezi că sunt călugăr?” Iar ea a răspuns: „Eu mă uit la tine pentru că sunt luată din tine, dar tu pentru că ești bărbat trebuie să te uiți în jos pentru că ești luat din pământ“. I-a răspuns din Scriptură, l-a liniștit. Prin urmare, dacă vrei să asculți, peste tot poți găsi sfat duhovnicesc.

Ce ați învățat în acești ani în care ați făcut ascultare? 

Am învățat că Dumnezeu este imprezivibil și, așa cum mai spunea cineva, că are și simțul umorului. Când eram la liceu într-o clasă de fizică-chimie și toți colegii mei învățau pentru a intra la Medicină, eu le spuneam: „Duceți-vă voi la Medicină, eu nu am treabă cu asta”. Și acum mă întâlnesc cu ei prin spitale, iar ei îmi mai spun zâmbind: Tu erai cu filozofia, cu teologia, acum ești medic... Iată că viața nu e așa cum ne-o programăm noi. Dacă te lași un pic în mâna lui Dumnezeu, îți dai seama că El le aranjează într-un mod mai bun decât ai face-o tu singur, dar nu poți face asta dacă nu ceri sfat și dacă nu faci ascultare după aceea. 

Ce i-ați spune unui tânăr care nu știe ce vocație are, ce drum să-și aleagă în viață? 

Cel mai simplu este să-L întrebe pe Dumnezeu, El ne-a făcut, El sigur știe. Dar pentru că este o mândrie să așteptăm să ne răspundă direct - nu că nu ar putea, dar noi ne-am mândri dacă am primi asta și nu am accepta -, atunci trebuie să insistăm cu rugăciunea. Nu pentru că Dumnezeu nu ar auzi și nu ne-ar împlini rugăciunea, ci pentru ca să auzim noi răspunsul. Pentru că de multe ori rugăciunea ne deschide urechile și ne limpezește ochii. Și ca să facem exercițiul smereniei care se accentuează mult în Pateric, să ceri sfatul unui bătrân. Un frate nu avea răspuns și s-a ridicat să ceară sfat unui frate din chilia alăturată și în acel moment i-a venit răspunsul. Dumnezeu nu neapărat îți răspunde prin fratele, dar îți răspunde când faci smerenia. Un pustnic era singur-singurel în pustie și nu avea către cine să facă ascultare și să fie smerit și a înfipt un băț în pământ și îi spunea: „Binecu­vântați, să mă duc să mănânc, binecuvântați, să fac cutare lucru...” Și o dată a spus: „Bine­cu­vân­tați să mă duc la oraș să vând coșnițele”. Dar bățul a vorbit: „Nu te duce, că sunt tâlhari pe drum!” Dumnezeu i-a răspuns, pentru smerenia sa, prin acel băț. Ascultarea este o taină extraordinară, este taina adevărată a mântuirii, este taina lui Hristos Care S-a făcut ascultător până la moarte. Implică foarte multă smerenie față de ceilalți. Și multă dragoste, că nu suntem în armată să ascultăm de ordine, ci ascultăm de ceilalți. Implică și cinstea acordată celor­lalți, și ascultarea, și smerenia, și dragostea. Atunci vin pacea și înțele­gerea între oameni. Nu vedeți că nu mai avem acest exer­cițiu al ascultării celuilalt? Măcar să ascultăm ce întrebare pune sau ce răspuns ne oferă. 

Ce carte v-a schimbat viziunea despre viață?

M-a entuziasmat mult Noul Testament. Eram în clasa a IX-a și niște sectanți au venit și au pus pe băncuța noastră în clasă un Nou Testament. Am luat și am citit acasă și am zis că toată înțelep­ciunea noastră omenească pleacă de acolo. Din Epistole nu am înțeles nimic, dar am citit din nou, mi s-a părut că într-adevăr de acolo pleacă toată lumina lumii. Mai târziu am cumpărat Biblia ortodoxă. Mi s-a părut că este o altă carte, mult mai luminoasă, mai pe înțeles!

Medicina, o ascultare pentru mântuire

În liceu, fiind într-o clasă de fizică-chimie, era pasionat de științele exacte, dar mai ales de filozofie și, când cei mai mulți colegi se pregăteau pentru admiterea la Medicină, el era sigur că va merge la Filozofie. Citind însă Noul Testament, și-a dat seama că a găsit izvorul înțelep­ciunii. A lăsat în seama altora despicatul în patru al conceptelor și teoriilor și s-a făcut călugăr, ca să-L trăiască pe Dumnezeu dincolo de cuvinte. De la Mănăstirea Turnu, în haine de monah, a urmat Facultatea de Teologie din București. Apoi, a avut o perioadă de conflict interior pentru că i s-a dat ascultarea de a studia și Medicina. S-a supus și, tot în haină monahală, a devenit student, a parcurs pașii obișnuiți, cu rezidențiat, iar acum, părintele Pavel Mincă este medic la Spitalul Universitar de Urgență din București, dar și cadru didactic la Facultatea de Medicină și Farmacie.