Pelerinajul, act de libertate și evlavie creștină sfințitoare

Locurile de pelerinaj, în chip tainic, sunt locuri de pe pământ, desigur, dar și din cer. Oamenii merg acolo, în acele locuri, ca să se întâlnească cu sfântul sărbătorit, încât putem spune că pelerinajele reprezintă lucrarea sfinților lui Dumnezeu, ei le organizează, ei cheamă atâta omenire și nu oricum, ci după nume, cunoscându-i pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, ­fiindcă le ascultă cererile la toți în chip individual și, desigur, în ceea ce decurge, adică într-o extraordinară rugăciune comună către cer, adresată sfântului ca să mijlocească în fața lui Dumnezeu. Pelerinajul este o taină dăruită omului de Dumnezeu prin sfinții Lui ca să-i fie spre ajutor dinspre cele cerești spre cele pământești. Citiți mai jos despre acestea ­într-un dialog cu profesorul Ilie Bădescu, sociolog și membru corespondent al Academiei Române, ­director al Institutului de Sociologie din București.

Stimate domnule profesor, în fiecare an, de Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului, este organizat pelerinaj la moaștele sfântului. Dumneavoastră sunteți un sociolog cunoscut prin strădania de a lansa în spațiul nostru știin­țific o direcție numită „sociologie prin ochii cre­dinței”, cum ați caracterizat-o citând doi sociologi creștini americani. În acest sens, în cărțile dvs. ați fundamentat un sistem de sociologie noologică. Ce ne spune sociologia în general despre pelerinaje?

Sociologia și toate științele fără dimensiune spirituală (aș zice mai apăsat: duhovnicească) ne spun foarte puține despre ceea ce sunt, în esența lor, pelerinajele. Sociologia sau psihologia, ca abordări imanentiste, pot studia aspectele exterioare ale mulțimilor de pelerini, dar pelerinajul este mai mult decât un fenomen de mulțime. Dacă invocăm psihologia mulțimilor sau teoriile sociologice ale stratificării sociale, ale comportamentelor colective etc., aflăm multe aspecte comune cu ale altor fenomene de același tip, dar pierdem ceea ce este specific doar pelerinajelor. În general, pentru a surprinde specificul fenomenelor cu dimensiune spirituală trebuie renovată însăși sociologia, care trebuie să devină, cum spune Sombart și cum ați menționat și dvs., noosociologie sau sociologie noologică, altfel nu se deosebește de zoologie. Numai prin această nouă orientare paradigmatică dobândește sociologia putere cognitivă, adică puterea de a explica fenomenele cu dimensiune spirituală. În ce constă, așadar, pelerinajul ca fenomen, prin ce se distinge de alte fenomene cu care este doar aparent comparabil (adică se aseamănă doar prin cele exterioare ale acestora: comportament colectiv definitoriu pentru mulțimile organizate ori spontane etc.)? Spre deosebire de alte fenomene, pelerinajul este un fenomen strict spiritual, cu ancoră supranaturală, divină. Trebuie precizat, așadar, că pelerinajul face parte din clasa fenomenelor neprovocate de om, ci doar accesate de om și numai dacă omul se ridică la pragul lor de inducție. Omul, ca ființă cu puteri speciale, dăruite de Dumnezeu, își poate crea, desigur, sisteme, instituții, cadre de viață care-l ajută să trăiască pe pământ, în ordinea și deci rânduiala pământească. Sistemele economice, cele politice, instituții precum ­statul etc., au fost create de om și îngăduite de Dumnezeu, ca lucrări cu rațiune pământească. Fenomene precum pelerinajele n-au rațiune în rânduiala pământească, ci în ordinea care cuprinde cerul și pământul, vremelnicia și veșnicia, lumea de aici și lumea de dincolo. Oamenii nu merg în pelerinaje să-și procure mai mulți bani, ori mai multă avere, ori să se întâlnească unii cu alții, chiar dacă în rugăciunile lor sunt puse uneori și asemenea cerințe (ceea ce induce eroarea jurnaliștilor când prezintă pelerinajul limitându-se la citarea răspunsurilor fugare ale pelerinilor). Aceste răspunsuri sunt doar puntea accesului la rațiunea profundă, transcendentă, metafizică a pelerinajului. Lucrul acesta este evident, fiindcă în spatele acestor răspunsuri este ceva comun: rugăciunea. Toți vin în pelerinaj cu rugăciuni. Aceasta este trăsătura lor comună. Încât, într-o primă accepție, putem spune că pelerinajele sunt rugăciuni comune sau colective, ridicându-l pe om într-o ordine cerească, nu pur și simplu pământească și plată. Pelerinajul restituie omului dimensiune verticală, îl eliberează din închisoarea „gândirii plate”, cu termenul unui celebru sociolog american. Înțele­surile acestea ne conduc spre corecta erminie a pelerinajului ca fenomen spiritual distinct. Oamenii merg în pelerinaje, suportând condiții extrem de neplăcute, frig, oboseală peste pragul norma­lității, aglomerări greu de suportat etc. Și aceasta pentru că, în realitate, oamenii merg la pelerinaje ca spre un loc în care se petrece ceva nepământesc, o anume lucrare sau mijlocire care face parte din clasa minunilor cu mare putere. Locurile de pelerinaj, tot în chip tainic, sunt locuri de pe pământ, desigur, dar și din cer. Oamenii merg acolo, în acele locuri ca să se întâlnească cu sfântul sărbătorit, încât putem spune, în al treilea rând, că pelerinajele sunt lucrarea sfinților lui Dumnezeu, ei le organizează, ei cheamă atâta omenire și nu oricum, ci după nume, cunoscându-i pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, fiindcă le ascultă cererile la toți în chip individual și desigur în ceea ce decurge, adică într-o extraordinară rugăciune comună către cer, adresată sfântului ca să mijlocească în fața lui Dumnezeu. Pelerinajul este, iată, o taină dăruită omului de Dumnezeu prin sfinții Lui ca să-i fie spre ajutor dinspre cele cerești spre cele pământești.

Ar fi interesant și lămuritor să insistați asupra acestei trăsături definitorii pentru pelerinaje detaliind, eventual, și altele.

Este necesar, desigur, să insistăm, pentru deplină lămurire, asupra acestei trăsături esen­țiale care distinge pelerinajele de alte fenomene spirituale. Aș sublinia, așadar, că pelerinajele sunt câmpuri „energetice” miraculoase (harice) al căror nucleu (un fel de epigenie rânduită de Dumnezeu sub forma manifestărilor prin care se propagă în și peste lume lucrarea sfințitoare) este chiar sfântul lui Dumnezeu, el este cel prin care aceste energii suprafirești, transumane, necreate ale Duhului, coboară pe pământ cu fiecare sărbătoare a sfântului invocat. De aceea, pelerinajele la sfinții unor mari orașe, precum Sfântul Dimitrie cel Nou, la București, ori pelerinajele la Sfânta Parascheva de la Iași etc., sunt fenomene benefice, curățitoare, ale cetății. Lucrul acesta arată cât este de însemnat calendarul pelerinajelor și ce binefacere cerească reprezintă acestea pentru comu­nitățile omenești. Nu e lucru obișnuit să coboare periodic asupra comu­nității o asemenea energie curăți­toare (de pâcla impulsurilor joase), sfințitoare, înălță­toare. E ca mana în pustie pe vremea Exodului ori ca o schimbare miraculoasă care aduce o neașteptată revărsare de binefaceri asupra poporului întreg. Energiile activate de pelerinaje provoacă o transfigurare variabilă, desigur, după gradul cre­dinței pelerinului. De aceea, în orice pelerinaj apar și fenomene eterogene, care parazitează, în zone strict marginale, câmpul energetic tainic, sfânt și sfințitor, induc blocaje și deci desfigurează segmente mici, periferice ale mulțimii (buluceala, dezordinile, ispita mânierii etc.). În masa pelerinilor pot să apară și astfel de mici alveole din care s-a retras energia curată și au înaintat energiile „infecțioase”, degenerate. Îmbrâncelile, vorbele urâte, ispita mâniei, criza răbdării etc. sunt expresia la vedere a acestor subcâmpuri golite de sfințenie, din care s-a retras sfântul cu energiile sfințitoare și au înaintat, ca la inundații când se sparg zăgazurile, emoțiile negative, în chip de valuri distructive, murdare, vijelioase. Aceste fenomene sunt inteligibile printr-o teodicee a răului, a acestui fel de căderi în robia rătăcirilor, a devierilor care vin de la cel viclean. Pe acestea le văd jurnaliștii presei ateiste, progresiste, smintiții vremurilor de pe urmă, ca și cum ar fi vestitorii acestora. Pe acestea le aleg ei spre a defini pelerinajele și astfel accentuează lucrarea diabolică de falsificare a sensului real al acestui fenomen și pentru a descuraja răspunsul omenesc la chemarea sfinților. Acești jurna­liști urăsc pelerinajele, sunt ina­micii sfântului, ai tainelor și se bucură diabolic (de la diabolos, care înseamnă dezbinare, cum se știe) de tot ceea ce lovește în actul și manifestarea sfințitoare a pelerinajului. Pelerinajele sunt, iată, în al patrulea rând, lecții de răbdare colectivă, expresii ale unei răbdări suprafirești, pe care n-o poate explica psihologia imanentistă, ci doar o știință prin ochii credinței, cum bine ați precizat.

Este lămuritor și instructiv accentul pe care-l puneți pe ideea de „întoarcere a sfinților”, cum vă exprimați, a căror lucrare tainică se propagă prin energiile mijlocite de și sub forma puterii pelerinajelor. V-aș propune să aprofundăm.

Pelerinajele sunt, într-adevăr, dovada întoarcerii sfinților de demult ori de mai aproape (ca în pelerinajele spontane generate de evlavia populară), căci lucrarea sfinților nu se termină la plecarea lor din lumea de jos. Ei susțin războiul nevăzut cu duhurile ­pierzătoare care lucrează malefic prin cei care alcătuiesc frontul agresor. Precum spune pr. Calciu: „O să se bată cu noi și morți, iar noi o să fim alături de voi ... Și morți vom izbândi” (în treacăt spus, recentul film care țintește desfigurarea părintelui Arsenie Boca face parte din arsenalul armelor agresoare și vine dinspre armata blestemată, descrisă în moliftele Sfântului Vasile cel Mare). Prin urmare, pelerinajele sunt o expresie a răz­boiului nevăzut, cum îl denu­mește Sfântul Nicodim Aghioritul. Adică sunt expresia la vedere a unui extraordinar război lăuntric, al cetății din cer în alianță cu corelatul ei pământesc, cum subliniază Mircea Eliade, istoria religiilor și antropologia religioasă în genere (fiecare așezare are un dublet ceresc. Fiecare om are înlăuntrul lui un dublet ceresc, prin cele inexplicabile pămân­tește, precum rugăciunea, participarea la cele șapte taine în frunte cu Taina Sfintei și Dum­nezeieștii Liturghii, la pelerinaje, dar, în primul rând, prin Hristos din inimile noastre, prin sfinții al căror nume îl purtăm, prin lucrarea nevăzută, dar extrem de puternică a îngerului păzitor de pe lângă fiecare etc.). Toată garnitura de daruri și harisme este de esență cerească, energii necreate, cum spune Sfântul Grigorie Palama, pe care, în treacăt menționând, le-am așezat la temelia noologiei și deci a sociologiei noologice întru care am ostenit după nevrednicia mea (și pentru care mi s-a cerut scoaterea din Academie, fiind socotită o lucrare neștiințifică). Prin urmare, pelerinajele sunt expresia biru­inței sfinților în acest război nevăzut cu forțele și stihiile căderii, ale surpării individuale și colective. Ne dăm seama cine sunt și de unde provin cei care sunt adversarii și răstălmăcitorii pelerinajelor. Să fim recunoscători, cu recunoștință sfântă, pelerinilor că ei, cu răbdarea, evlavia, smerenia, dezpătimirea și luminarea lor, aduc în viața noastră un val de energii renăscătoare, purificatoare într-un mediu de viață oropsit de atâtea patimi și energii infectate. Să mulțumim lui Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos că avem sfinții cu lucrarea lor care culminează în cadrul și prin mijlocirea pelerinajelor. De altminteri, e bine să ne reamintim că lumea tra­dițională conlocuia cu sfinții în chip firesc. Lumea țără­nească așa viețuia. Ciclul de praznice ale casei sau neamului o dovedește. Cam de pe la Sâmedru, adică de 26 octombrie, încep praznicele de sfinți ale caselor. Fiecare familie țărănească (obiceiul este foarte pregnant în Banat) se ținea de un sfânt pe care îl prăznuia cu tot neamul, cu toată ramura genealogică și cu vecinii, un fel de câmp de rudenie reziduală. După Sâmedru, adică sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, urma Sânnicoară, adică prăznuirea cu toți ai nea­mului a Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie, apoi Sfântul Ștefan, prăznuirea de Sfântul Ioan, foarte popular în psihea colectivă a lumii țărănești, tot cu neamul întreg, cu toți cei care se trag din aceiași strămoși.

Psihologia populară a adoptat un sfânt ca protector al casei și astfel a mutat neamul pământesc într-o genealogie cerească, de pe pământ la cer, adunându-se cu sfinții din ceruri și cu strămoșii pământești, fiindcă de praznic erau pomeniți și morții casei, adică se făcea pomelnicul tot, de la moșul acelei case și al acelui neam care tocmai prăz­nuiește numele sfântului la ultimul plecat. Prăznuirea se săvâr­șea sub ocrotirea sfântului, cu toți cei de aici și de dincolo. Societățile moderne, din acest punct de vedere, au provocat o gravă ruptură, în mentalul colectiv, a cerului de pământ, a lumii de aici de lumea de dincolo, a nea­mului pământesc de neamul ceresc. Prin sfinții prăz­nuiți cu tot neamul, lumea tradițională memora înrudirea cu sfinții din cer. Tot sărbători comune sunt Sângeorzul, Sânpetrul (sărbători legate de Sfinții Petru și Pavel, de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe), „Aranjil” (cu termenul folosit în Banat), adică praznicele de Sfinții Arhangheli, Sfântul Ilie etc. Viața sufletească a lumii tradiționale era întemeiată, fondată pe nume de sfinți. Țara Românească este întemeiată pe râuri, spune marele poet, dreptul Eminescu, și fondată pe nume de sfinți, la patru niveluri: sfinții familiei, sfinții micii comunități (vezi, în acest sens, fenomenul nedeilor), sfinții meseriilor și ai profesiunilor, sfinții orașelor, sfinții locurilor importante, sfinții de hram, ai Bisericilor, în frunte cu catedralele patriarhale și, culminativ, sfinții nea­murilor (ai popoarelor), arhanghelii și îngerii cetelor cerești. O mențiune aparte se cuvine pentru conștiința testamentară (covenantală) a popoarelor creștine, care prin sărbătoarea sfinților strămoși (a patriarhilor, drepților și prorocilor) din Legea Veche, serbată în prima duminică după 11 decembrie, arată legătura lăuntrică a mentalului colectiv cu fundația veterotestamentară a ordinii spirituale a lumii. Ordinea popoarelor este una covenantală (testamentară), se trage din Legea ­Veche și se consacră confirmativ prin rânduiala de sfinți ai Noului Testament, adică în Iisus Domnul. Deasupra tuturor sărbătorilor confirmative ale Vechiului și Noului Legământ se situează ciclul sărbătoresc al înomenirii lui Dumnezeu, de la Naștere la Înviere, prin care toate popoarele se recunosc drept unul și același neam, mărturisind tot legământul și pe cel vechi, și pe cel nou, adică adeverind nașterea prin genealogie cerească, scripturistică, a unei civilizații testamentare (covenantale) universale, care este pivotul planetar al Noii Lumi.

O lume întemeiată pe fundamentul iudeo-creștin, ca temelie a primei civilizații covenantale planetare, care ne face pe toți martori, mărturisitori și apărători ai marelui legământ dintre om și Dumnezeu. Acest război testamentar (covenantal) face din civilizația noastră o civilizație de însemnătate și misiune planetară fiindcă prin ea omenirea se va mondializa cu adevărat, adică va deveni un singur neam planetar, neamul pământenilor, care se supranumesc prin sfinții lui Dumnezeu și deci urcă spre cer pe calea sfinților. Prin această civilizație covenantală începe ciclul restaurator al omenirii și marea bătălie pentru apărarea planetei de înfricoșă­toarea stricăciune luciferică ce amenință viața pe pământ. În această rânduială găsim locul extraordinar al pelerinajelor la sfinții patroni ai orașelor, culminând cu pelerinajele la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Sfinții patroni sunt una dintre cele mai însemnate fețe ale libertății umane, complinindu-le pe cea genială și pe cea eroică. Libertatea are aceste patru fețe: sființială (sau sfințitoare), genială, profetică și eroică.

Toate acestea sunt ipostazele unității providențiale, ale unei teandrii universale, care ne face pe noi participanți activi și liberi la manifestarea proniatoare a lui Dumnezeu, a Proniei divine. Așa înțelegem locul, rolul și rostul pelerinajelor. Civilizația covenantală (testamentară) are începutul în cer, când Dumnezeu hotărăşte treimic să coboare în lume ca Dumnezeu Salvator prin întrupare și în acest scop deschide pe planetă ciclul abrahamic, pe care-l adeverește consacrator prin Moise spre a pregăti venirea Sa pe pământ ca Dumnezeu făcut om. Pe versantul său istoric, ciclul manifestărilor providențiale este confirmat prin anumite momente cruciale legate toate de numele sfinților, începând cu acel moment când Împăratul Constantin schimbă pe Sol Invictus instinctu divinitatis cu monograma creștină și astfel devine primul sfânt împărat al civilizației covenantale a planetei. Genealogizarea creștină a societății a urmat genealogizării mitice (bazată, însă, pe eroi ctonieni), instaurând era sfinților și deci restaurând domnia cerului peste evoluția neamului omenesc. Pelerinajele fac parte din clasa de manifestări care atestă plebiscitul poporului credincios pentru restaurarea ordinii cerești în dinamica lumii.