Pelerinajul interior în aglomeraţia urbană

O temă la care nu ne punem problema să medităm astăzi o constituie spaţiile teofanice. Acestea sunt locuri în care Dumnezeu se descoperă omului, locuri sfinte, prin faptul că Dumnezeu însuşi S-a descoperit, le-a sfinţit şi ni le-a dăruit. Grădina raiului, Betleemul, Râul Iordan, Muntele Sinai, Sfântul Mormânt sunt câteva exemple de spaţii teofanice. Putem vorbi şi de spaţii sacre, create de noi, dar sfinţite de Dumnezeu, cum este o biserică. Despre spaţiile teofanice în raport cu lumea de azi, într-un interviu cu pr. conf. dr. Daniel Benga, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Ce semnificaţie are, părinte prodecan, spaţiul pentru noi? Ne puteţi da un exemplu din Vechiul Testament de spaţiu teofanic?

Primul spaţiu teofanic al Vechiului Testament este chiar grădina raiului, care e un loc atât de frumos, pentru că în grădina raiului Dumnezeu se plimba în răcoarea serii. În acest spaţiu Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau. Deci numai din aceste realităţi vedem că e vorba de un spaţiu diferit, care are altă semnificaţie decât spaţiile noastre în care nu putem spune că trăim realităţile pe care le avem descrise în Sfânta Scriptură. Şi atunci în însăşi grădina raiului se descoperă semnificaţia deosebită pe care spaţiul o are pentru noi, iar semnificaţia teologică a grădinii raiului este faptul că spaţiul este creat de Dumnezeu ca loc al întâlnirii Lui cu noi. Dumnezeu a făcut spaţiul să-L întâlnim pe El, dar în acelaşi timp Dumnezeu este prezent în fiecare om prin chipul pe care îl poartă toţi oamenii de pe pământ. Şi atunci spaţiul devine un loc al întâlnirii noastre, al oamenilor, unul cu altul, şi în acelaşi timp al întâlnirii noastre cu Dumnezeu care se descoperă în noi, în natură, în toate aceste lucruri minunate pe care le-a făcut tot pentru noi.

Care este semnificaţia acestor spaţii teofanice în ceea ce priveşte reconfigurarea întregii geografii a spaţiului şi întreaga structură a timpului? Ce imprimă ideea acestor locuri în care s-a arătat şi în care se arată Dumnezeu în viaţa omului de astăzi?

Pelerinajul, spaţiul sacru, este spaţiul pe care omul religios îl caută din dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu acolo, iar Dumnezeu, spuneam şi mai devreme, se descoperă în locuri sfinte, în oameni sfinţi, în relicve sfinte, în sfintele moaşte, adică sunt mai multe tipuri ale prezenţei lui, şi de câte ori omul care se sfinţeşte pentru Dumnezeu căutându-L îşi trăieşte viaţa frumos, este căutat de alţi oameni şi el devine un fel de centru care atrage. În jurul lui se polarizează lumea. De ce!? Pentru că acolo se întemeiază ceea ce Eliade numea un fel de axis mundi, o axă spre cer, un loc în care existenţa noastră se reorientează, şi lucrul acesta se întâmplă întotdeauna în viaţa noastră, ne reorientăm viaţa, încercăm să atingem aceste lucruri sfinte. De ce? Se gustă ceva din rai, este o reiterare şi o prezenţă a lui Dumnezeu asemănătoare cu prezenţa din grădina raiului, când se plimba în răcoarea serii, cum spuneam mai devreme, şi acolo omul poate gusta şi din acest har, din această bucurie, acolo omul transcende timpul cotidian din care trebuie să iasă în pelerinaj. Şi aş îndrăzni să spun că pelerinajul exterior către un loc sacru este în acelaşi timp şi un pelerinaj interior, adică nu e important numai să se deplaseze în spaţiu, este foarte important să faci marele drum în adâncul inimii tale, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos ne spune "Împărăţia lui Dumnezeu e ascunsă înlăuntrul vostru", asta înseamnă că fiecare dintre noi avem de parcurs un drum către această împărăţie dinlăuntrul sufletului. Acest drum frumos, acest pelerinaj înlăuntrul sufletului este mult mai posibil când eu mă deplasez şi pe pământ către locul sfânt, pentru că atunci când plec către un loc sfânt am nevoie de un lucru fundamental, de ruptură. Fără ruptură nu se întâmplă nimic în viaţa mea. Trebuie să mă rup de cotidian, de comoditate, de tot şi să plec. De aceea locurile sacre au o semnificaţie fundamentală, de a ne reaminti vocaţia noastră de făpturi făcute pentru a-L căuta şi a-L întâlni pe Dumnezeu, de a ne reorienta viaţa către cer, pentru că aceste locuri devin axe verticale, sunt locuri în care cerul se deschide. Să ne amintim de Iacob în Haran, tot în Vechiul Testament, când se trezeşte, vede îngerii coborând din cer pe o scară de la o poartă a cerului. Adică el stă pe pământ la o poartă a cerului. Şi lucrul acesta l-am întâlnit la o mănăstire din Maramureş, unde scria pe poarta de la intrare "Aceasta nu este nimic altceva decât numai poarta cerului". Mănăstirea este un astfel de spaţiu sacru şi sfânt, teofanic, în care Dumnezeu se descoperă în loc şi în oamenii care trăiesc acolo.

Din perspectiva spaţiilor teofanice, a acestei valorizări spirituale a spaţiului, cum poate fi privit spaţiul urban actual?

E mult mai greu să îl percepi pe Dumnezeu în spaţiul urban actual, din cauza istoriei comuniste pe care oraşele noastre au trăit-o, unde s-au demolat şi s-au distrus parcuri, grădini, case frumoase etc. O casă nu e ca un bloc, casa are o grădină. E un teolog american, de neam armean, care a scris o carte, "Grădina ca parabolă teologică". Şi el arată că atunci când lucrează în grădină, de fapt, îşi aduce aminte de grădina raiului, când înverzesc florile, primăvara, îşi aduce aminte de primăvara duhovnicească a postului, când e grădina înflorită, îşi aduce aminte de Maica Domnului şi de Grădina Ghetsimani, unde e înmormântată.

Dar în momentul în care oraşele noastre sunt dărâmate din punct de vedere sufletesc prin această stâlcire, blocurile de tip siloz, pe care le întâlnim, cartiere aglomerate, mii de oameni grămadă, praf, fum şi beton, fără să vezi cerul, deodată vezi faţa unui spaţiu închis. Acest spaţiu nu îţi dă bucuria de a respira, că Dumnezeu nu ne-a creat pentru aceste spaţii. Acestea sunt opera omului îndepărtat de Dumnezeu, care nu mai înţelege necesităţile umane de a fi în natură. Când te duci într-un sat de la poalele munţilor, acolo îl simţi şi pe Dumnezeu. Spaţiul urban împiedică relaţia noastră cu Dumnezeu, cel puţin în ceea ce priveşte perceperea lui Dumnezeu din creaţia Lui. Normal că şi în bloc şi într-un apartament, şi închişi în beton, şi în pustiu, oriunde rugăciunea poate fi tot la fel de frumos înălţată către Dumnezeu.

Dar să nu rămânem închişi în această idee că nu se poate. Totuşi trebuie să facem ceva. Şi cum facem ceva?

Ceea ce fac eu este o descriere a spaţiului ca natură şi ca o revelaţie a lui Dumnezeu în natură. Este evident că poţi fi în relaţie cu Dumnezeu şi în puşcărie, şi în beton, şi în necaz, şi în supărare, chiar şi trecând prin moarte. În momentul în care îl ai pe Dumnezeu, le birui pe toate, dar prin ceea ce vă spuneam mai devreme este un regret că nu poate fi mai multul ăla frumos pe care noi, cel puţin cei din Bucureşti, îl pierdem în zilele noastre. Cred că aglomeraţia şi civilizaţia noastră, toată tehnica, care bineînţeles aduce şi foarte mult bine, ne provoacă şi foarte multe probleme, pentru că întreaga agitaţie generată de ea nu ne mai lasă să percepem spaţiul sacru, teofania, pe Dumnezeu.

Creştinismul, o religie a persoanei

În ce măsură aglomeraţia, reclamele afişate, care ne bombardează cu tot felul de mesaje, diminuează posibilele conotaţii spirituale ale spaţiului vieţii noastre? Cum am putea totuşi să ieşim din aceasta?

Din punct de vedere spiritual, noi trebuie să ajungem la o minte unitară, adunată, deci să ne adunăm din risipire mintea, şi această minte adunată, coborâtă în inimă, trebuie să trăiască împreună cu Dumnezeu. Dar totul ţine de noi. Apoi gândiţi-vă, ajungi acasă, şi acasă ce se întâmplă? Prin cabluri şi unde, exteriorul vine în interiorul tău. Nici acasă nu mai eşti în linişte. Spaţiul tău casnic, intim, este inundat de exterior. Bineînţeles că depinde cu ce îl inunzi. Dacă asculţi Radio TRINITAS, ai un cuvânt de folos, asculţi o muzică frumoasă care te zideşte, asculţi ceva care îţi este de folos. Dar dacă îţi vine o nebunie, te tulbură, o muzică nepotrivită sau alte lucruri, reclame care te înnebunesc, ştiri care îţi violentează sufletul. Şi aici trebuie foarte mare atenţie cu toate aceste lucruri, pentru că se întâmplă în jurul nostru. Există un mare cercetător american care a arătat ce impact are audiovizualul asupra omului de când a fost creat. Noi suntem afectaţi fără voia noastră de tot ce se întâmplă în lume. Dar în acelaşi timp tu nu poţi face nimic pentru oamenii aceia. Sunt nişte evenimente la care omul antic, omul medieval nu participa. De aceea era mai liniştit, era mai introvertit, era cu mai multă rânduială. Gândiţi-vă la toate crimele care se dau pe canalele tv din România. Ce poate aduce o astfel de atmosferă în sufletul nostru, decât teamă, angoasă, frică, nenorocire! Dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu trebuie să ne lepădăm de toate treburile astea. În perioadele de post, în mod special, putem să închidem televizorul. Mă uit la tinerii pe care îi cunosc în parohia mea şi la studenţii noştri de la facultate. Este groaznic ce se întâmplă. Muncesc uneori până la 8-9 seara, or, acest lucru este imposibil, efectiv eşti depăşit, nu mai ai timp nici să te rogi, nici de nimic. Şi aici singura soluţie este tot la noi. Trebuie să ne simplificăm viaţa, să punem punct, să vedem la ce renunţăm. Pentru că trebuie să renunţi la ceva. E un principiu foarte clar al vieţii. Ce câştigi şi ce pierzi din viaţa ta? Trăim în Bucureşti. Ce am câştigat aici? Poate am câştigat un venit mai bun. Dar în acelaşi timp poate am pierdut soarele, natura, liniştea. Pot să mă mulţumesc cu mai puţin, dar să am mai multă pace pentru suflet. Deci în mine stă totul, în deciziile pe care le voi lua pentru viaţa mea.

În primul rând trebuie să conştientizăm şi în al doilea rând să facem primii paşi, pentru că de multe ori conştientizăm, ne lamentăm şi nu facem nimic.

Foarte adesea nu e numai faptul că faci, că mulţi ar vrea să facă, dar nu pot. De ce! E şi o neputinţă a minţii şi a vieţii tale, căci pot să fie contexte în care te mişti, dar nu poţi efectiv. De exemplu, ai o familie în spate, cu trei, patru, cinci copii. Ai un serviciu care te epuizează. Dar dacă rămâi fără serviciu? Cu ce se vor hrăni copiii, ce vei face mai departe? Dacă remarcaţi, ne aflăm în foarte multe statistici, dar ce îl interesează pe un bătrân care săracul nu are ce să mănânce dacă economia a crescut cu 2%? Dar 2% înseamnă măririle altor categorii sociale, nu a lui. Asta este marea dramă a capitalismului. În România există nu ştiu câte case pe cap de locuitor, cu toate că, spre exemplu, un milion nu are nici una. Acestea sunt drame, creştinismul niciodată nu a acceptat aşa ceva. Creştinismul nu este o religie a maselor şi a statisticilor din acestea globale, ci este o religie a persoanei. Mântuitorul lasă 99 de oi şi o caută pe cea pierdută. Aici ar fi în discuţie şi vocaţia Bisericii şi a comunităţilor noastre, a parohiilor noastre, grija pentru fiecare om.

Viteza afectează receptarea spaţiului sacru

Mijloacele de transport îl fac pe om să se deplaseze mai repede, să ajungă tot mai departe cu un efort tot mai mic. Viteza şi mobilitatea pot să afecteze receptarea spaţiului sacru al omului?

Pot. Şi am să vă dau un exemplu foarte concret. Eram în Germania şi un profesor neamţ îmi spune la un moment dat că s-a inventat în Germania "poşta prin ţeavă". Ce înseamnă asta? Era celebrul intercity express ICE, care merge cu aproape 300 km pe oră. În momentul în care te urci în trenul acela nu mai vezi nimic din spaţiu. Profesorul acesta niciodată nu mergea cu acest tren, pentru că el nu mai putea să se bucure de nimic din ceea ce e în jurul lui, de lumea creată de Dumnezeu.

Tehnic este minunat, dar în orice lucru pe care omul îl inventează sau îl are dăruit de Dumnezeu este ambivalenţa binelui şi a răului. Depinde cum folosim orice lucru. Prin folosire i se dă şi semnificaţia lui bună sau rea. Un alt exemplu pe care vi-l pot da este cel cu sms-urile sau email-urile, adică viteza care nu-ţi mai dă linişte. Gândiţi-vă! Înainte să rezolvi o problemă, până scriai o scrisoare, o duceai la poştă, dura o săptămână până ajungea la destinatar. Acum trimiţi email-ul şi peste 5 minute ai răspunsul. Mai primeşti şi un sms, te sună altcineva pe telefon. Toată această realitate, care e foarte bună, suntem în contact cu toţii şi neîncetat, de fapt te dărâmă la un moment dat, pentru că tu nu mai poţi. Acesta este stresul, o nelinişte extraordinară şi o presiune că trebuie să faci lucrul foarte rapid.

Cred că toţi ne-am întrebat cum totuşi rezistau acei oameni care aşteptau un răspuns o săptămână....

Este vorba de cultura în care trăim. Are Lucian Blaga o carte foarte interesantă despre matrici stilistice în trilogia culturii şi arată foarte clar cum cultura se impregnează asupra noastră. Gândiţi-vă la un monah care trăieşte într-o pădure din Moldova. Timpul lui este diferit de perceperea timpului din lume. Aceasta nu înseamnă negarea lumii, a tehnicii, ieşirea din lume, dar trebuie o relaţionare care să ţină cont de destinul nostru ultim, de vocaţia noastră şi de faptul că suntem făptură şi purtăm chipul lui Dumnezeu.

Aşadar, ca să păstrăm sensibilitatea pentru spaţiile teofanice în condiţiile vitezei şi aglomerării actuale despre care am vorbit, în primul rând trebuie să coborâm asupra noastră, să fim mai atenţi cu noi...

Nu avem altă soluţie. Totul este în mâinile noastre, dar aşa cum vă spuneam, nu e uşor. Reţeta pe care încercăm noi să o oferim acum la nivel teoretic este minunată, dar practic e dificilă. Însă nu este dificilă în măsura în care suntem şi noi stăpâni pe noi înşine şi ştim ce vrem. Chiar la Televiziunea TRINITAS, la un moment dat, ştiu că a fost o doamnă care, extraordinar de frumos, a vorbit despre simplificarea vieţii. Spunea că nu trebuie să cumperi ceea ce nu îţi trebuie. Adică o detaşare de societatea aceasta de consum, care de fapt îţi complică viaţa. Cumperi şi ce trebuie şi ce nu trebuie, cumperi pentru că e ofertă şi ieftin. Ispitele sunt foarte mari, şi mă uit la tineri, şi eu am copii şi văd cât de greu putem dialoga cu ei pe aceste teme, să înţeleagă că nu sunt lucruri fundamentale şi că de fapt toate se transformă în captivităţi la un moment dat. (Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban, în cadrul emisiunii "Lumina cunoştinţei", Radio Trinitas)