Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Pictorul bisericesc trebuie să fie un om al Liturghiei“

„Pictorul bisericesc trebuie să fie un om al Liturghiei“

Un articol de: Pr. Ciprian Bâra - 09 Feb, 2009

O biserică ortodoxă, în ansamblul ei, ca spaţiu eclezial în care se săvârşeşte Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, precum şi celelalte slujbe religioase, primeşte podoabă picturală care acoperă întreaga suprafaţă interioară a zidurilor lăcaşurilor de cult. Unele biserici, cum ar fi cele din nordul Moldovei, sunt pictate şi în exterior.

În interviul ce urmează, am aflat, prin ochii cunoscutului pictor Grigore Popescu, câteva dintre tainele istoriei picturii bisericeşti, din drumul de la ucenic la maestru, şi aspecte care fac diferenţa între o imagine artistică şi o pictură bisericească. „Pictura bisericească reuşeşte, dincolo de frumuseţea artistică, să creeze un cadru liturgic potrivit pentru slujbele religioase.“

De unde dragul de pictură şi mai ales de pictură bisericească?

Mamei mele, Antoaneta, care era profesoară de fizică şi matematică, îi plăceau foarte mult artele, muzica, pictura şi literatura. Încerca tot timpul să mă ducă la cenacluri. La pian şi vioară nu a mers foarte bine, dar am prins ceva drag de pictură alături de profesorul Alexandru Donici de la Câmpulung. Făceam şi eu câte un portret ceva, dar tatăl meu, profesor de greacă, de latină şi teolog, nu prea era de acord să merg la pictură pentru faptul că o considera foarte dificilă şi, de aceea, nu m-a lăsat să urmez nici liceul de arte plastice. El îşi dorea foarte mult să devin profesor de latină.

„De mic priveam realitatea în culoare“

Este important darul sădit de Dumnezeu, dar este esenţială munca şi educaţia pe care le captaţi de-a lungul vremii. Cred că primele imbolduri artistice le-am primit acasă, când stăteam pe prispă şi priveam la fântâna din faţa casei, o fântână cu ghizuri, şi îmi doream foarte mult să pot să o schiţez pe o coală de hârtie, să o colorez; mi se părea a fi un lucru extraordinar. De mic priveam realitatea în culoare. Pictam cu gândul tot timpul. Vedeam cercurile, verticalele, formele geometrice. Vedeam toată această construcţie şi mă fascinau umbrele şi efectele cromatice. Acum, când pictez fântâna din scena întâlnirii lui Iisus cu femeia samarineancă, mă gândesc mereu la fântâna de acasă. Mă gândesc de multe ori la fântână şi ca la un simbol teologic. Mă gândesc că acolo este izvorul vieţii, apa vie.

Drumul foarte hotărât spre pictură l-am început când m-am întors din armată şi am dat la Facultatea de Arte Plastice, la Timişoara. Nu aveam aceeaşi pregătire cu cei care făcuseră liceul de arte, dar am avut o ambiţie foarte mare şi zi şi noapte nu făceam decât să citesc cărţi de specialitate. Este foarte important să citeşti multe cărţi de specialitate ca să înţelegi lucrurile în profunzimea lor.

„M-am apropiat de pictura bisericească din rânduiala şi dragostea lui Dumnezeu“

La Arte plastice nu am făcut pictură bisericească, dar eram în contact cu marile monumente bisericeşti, prin practica pe care o făceam. Eram aproape de marile monumente din Moldova, de Curtea de Argeş, precum şi multe altele. Orice lucrare şi orice astfel de monument transmite ceva ce se adaugă acolo, în sufletul tău. La un moment dat apare explozia. Pentru mine explozia a fost prin anul al doilea de facultate, când m-am apropiat de pictura bisericească din rânduiala şi dragostea lui Dumnezeu. Un coleg mi-a sugerat să mă duc la cursurile organizate de Comisia de Pictură a Patriarhiei Române. Acolo l-am cunoscut pe domnul Popescu Vâlcea, secretarul comisiei pe atunci. Mi-a explicat procedura, m-am înscris, am dat probele şi astfel am ajuns şi pe primul şantier de pictură bisericească, ca ucenic al pictorului Avakian Arutiun, la Curtea de Argeş, la paraclisul lui Carol. Am făcut ucenicie pe lângă acest pictor opt ani şi jumătate.

„Până la şantier, un pictor trebuie să înveţe respectul faţă de preoţi, faţă de oamenii din jur“

Ce calităţi trebuie să aibă un artist pentru a deveni un bun pictor bisericesc?

Pentru chevalet sau icoană trebuie multă muncă, dar pentru pictură murală e mare nevoie şi de ucenicie. Pictorul de biserici trebuie să fie familiarizat cu spaţiul eclezial. Până la şantier, un pictor trebuie să înveţe respectul faţă de preoţi, faţă de oamenii din jur. Dacă cineva vrea cu adevărat să devină pictor bisericesc trebuie să se apuce de tânăr şi să aibă sădită şi sămânţa de la Dumnezeu pentru lucrul acesta. Pe mine m-a ajutat şi stăruinţa mea, dar şi oameni deosebiţi, Vasile Drăguţ, Corina Popa, rector la Institutul de Belle Arte şi în Comisia Naţională de Monumente Istorice, Ecaterina Buculei, istoric de artă, precum şi mulţi alţii.

Toate elementele liturgice s-au dezvoltat în timp. Vorbiţi-ne despre evoluţia picturii de-a lungul vremii.

Catacombele de la Roma, din primele secole după Hristos, au adăpostit creştini care şi-au găsit acolo loc de întâlnire. Am găsit în acele spaţii imagini de o frumuseţe rară, imagini religioase, pictate în frescă. Pictura de la începuturi avea câteva elemente caracteristice: privirea atentă a sfântului, carnaţia tratată în mod diferit. Nu era o imagine realistă, era o interpretare. Căutătura chipului era dumnezeiască, nasul bine construit, privirea atentă, un chip transfigurat. Acest model s-a păstrat, a fost preluat, a fost interpretat, dar întotdeauna s-a păstrat elementul religios.

Mai apoi, în secolele IX-X, au apărut marile ansambluri care erau perfecte din punctul de vedere al luminozităţii arhitecturale. S-a adăugat la aceasta marea combinaţie cromatică care decora interiorul, cu ajutorul luminii.

Pictura acestei perioade s-a lucrat izolat. Avem fragmente în Anatolia, în Capadocia. Multe au dispărut odată cu venirea perioadei iconoclasmului. Icoana a existat şi permanent a fost împrospătată, dar condiţiile istorice au dus, la un moment dat, la pierderea unor mari valori.

Vă rugăm să ne detaliaţi perioada secolului al XII- lea, un alt moment de importanţă deosebită în pictura religioasă.

În această perioadă a început să se închege foarte bine iconografia bizantină. Capătă un contur de mare profunzime prin şcolile de la Tesalonic şi tot acum se formează marea şcoală macedoniană. Acum apar acele monumente deosebite din Macedonia şi din sudul Serbiei. Aici avem de-a face, pe drept cuvânt, cu marea artă religioasă. Influenţele şcolii macedoniene s-au răspândit puternic.

„Astăzi asistăm la o pictură fără vitalitate“

Cum caracterizaţi maniera după care se pictează astăzi?

Un stil pierdut îşi revine greu în forma sa de splendoare. Noi, astăzi, asistăm la o pictură pe care aş numi-o de rutină, şablonizată, fără vitalitate. Se copiază şi nu există sufletul religios în atmosfera aceea de interior. Întâlnim tot mai des vulgaritatea cromatică, figurile nu mai au ţinuta demnă şi expresivitatea unei arte bizantine, care trebuie să înfăţişeze figura luminoasă, de încredere, de primire, trăire întru bucurie. Un sfânt, privindu-l, trebuie să îţi dea speranţa pe moment şi în viitor.

Am vorbit foarte mult de pictura de factură bizantină din Grecia, din Serbia, din Macedonia. Noi avem un stil propriu, de pictură românească?

Avem picturi de o frumoasă expresie în toate provinciile româneşti, în Ardeal, la Densuş, în Moldova, în Muntenia, cu bisericile de la Curtea de Argeş, pronaosul de la Cozia, Tismana, care nu sunt puse foarte bine în valoare. La toate acestea se mai adaugă pictura din secolul al XVIII-lea. Pictura românească este destul de diversă.

Când s-a conturat şcoala românească de pictură religioasă

Care sunt elementele principale care caracterizează stilul românesc?

De multe ori, pictura noastră nu era făcută neapărat de pictorii localnici. În perioada lui Matei Basarab şi a lui Constantin Brâncoveanu se conturează şcoala românească de pictură religioasă. Un exemplu este Pârvu Mutu, care a fost un pictor venerat de personalităţile din perioada în care a trăit. De mic şi-a luat meseria în serios. A umblat şi a învăţat pictura fără să se hazardeze în a face o pictură personală. A pictat câteva ansambluri extraordinare. Pictura lui Pârvu Mutu este o trăire autentică de artist, nu este o copie şi nici nu se repetă; ochii, desenul, caligrafia feţei, mâinile, toate sunt de o frumuseţe aparte şi de o expresivitate din care se poate învăţa cum se face un portret.

S-a retras şi s-a călugărit şi a fost înmormântat la o mănăstire în Argeş. Viaţa lui a fost foarte curată şi asta se vede în pictura pe care făcut-o.

În pictura românească bisericească, feţele sunt frumoase, senine, costumaţia este catifelată.

Care sunt elementele distincte ale unei icoane, care să o diferenţieze de un simplu desen? Cum face icoana acea trimitere către dumnezeire?

Desene pot să facă mulţi, dar icoane foarte puţini. Aici se aduce talentul şi priceperea celui care lucrează. Ca să ajungi să faci o icoană trebuie să ai multe, multe încercări şi multe nemulţumiri. În faţa unei icoane simţi o sfială, te purifică, simţi că te cureţi de gândurile care, câteodată, sunt cu rătăcire.

În timpul lucrului există un studiu al icoanei, o corelaţie, o discuţie permanentă, de când o începi şi până când o termini. Stai, te frămânţi, ai nemulţumiri, ai îndoieli. Prima icoană pe care am făcut-o a fost cu Sfântul Nicolae şi ştiu că am stat trei săptămâni. Am lucrat-o şi am şters-o de vreo şapte, opt ori. A văzut-o, la un moment dat, istoricul I. D. Ştefănescu. M-a bătut pe umăr şi m-a încurajat să fac şi altele. Acea icoană pe care am făcut-o în cele trei săptămâni a fost făcută de un neştiutor, nu îmi puneam eu întrebările de acum, nu ştiam să apreciez atât de mult, nu aveam trăire în faţa chipului icoanei. O icoană trebuie să aibă toate calităţile. Trebuie să fie sfântă.

Pictura bisericească reuşeşte, dincolo de frumuseţea artistică, să creeze un cadru liturgic potrivit pentru slujbele religioase. Reuşeşte dacă e făcută cu sfinţenie, adică cu iubire şi în conştiinţă de cauză. Biserica trebuie împodobită ca să dea linişte celor care intră în ea. Noi, pictorii de biserici, facem scară la cer.

Cum se realizează armonia dintre pictură şi întreg ansamblul arhitectural?

Pictorul nu trebuie să transpună o descriere pe care i-o dă cineva. Trebuie să se informeze permanent, să fie un om al Liturghiei. Cromatica trebuie să aducă sărbătoarea, căci şi moartea, şi naşterea, toate sunt sărbători, depinde doar cum ţi le aşezi la suflet. Numai aşa reuşeşti să pictezi cu bucurie. Atunci când pictez, pentru mine răsare soarele.

Toate trebuie să fie într-o legătură, ca notele pe un portativ. Fiecare notă trebuie să intre în armonie şi să formeze o cântare. Şi strănile, şi candelabrul, şi catapeteasma, şi pavimentul trebuie să fie toate în armonie, şi atunci fiecare biserică capătă personalitatea ei şi are strălucire. Biserica trebuie păzită de elemente intruse, de kitschuri.

Cum reuşim noi, cei din afara artei, dincolo de simţul personal, să distingem o icoană, o pictură adevărată, de un kitsch?

Trebuie să nu înghiţi orice. Trebuie să te alături unor oameni şi unor întâmplări care să te construiască şi să te aşeze într-o ordine. Şi mai trebuie şi răbdare. La Muzeul României şi în mănăstirile din ţară avem colecţii de icoane extraordinar de frumoase. Acelea sunt normative şi formative pentru cei ce doresc să ştie cum arată o icoană adevărată şi pentru icoanele şi pentru picturile care trebuie să fie în bisericile noastre. Dacă acceptăm fără discernământ tot ce vine acum din Europa, riscăm să smintim oamenii, să dereglăm acea bună rânduială a bunului simţ românesc.

„Viaţa unui ucenic-pictor se aseamănă cu viaţa unui monah“

Ce trebuie să facă un tânăr pictor pentru a putea picta biserici în cadrul Patriarhiei Române?

Mai întâi trebuie să se înregistreze la Comisia de Pictură a Patriarhiei Române, să fie luat în evidenţă. Apoi, după binecuvântarea primită de la Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, se înscrie pe un şantier unde trebuie să facă ascultare de pictorul, de profesorul îndrumător şi apoi să urmeze examenele de atestare. Viaţa unui ucenic-pictor se aseamănă cu viaţa unui monah, care stă de dimineaţa până seara în biserică. Ritmul examenelor fiecăruia este în funcţie de studiile, de aptitudinile dovedite şi experienţa acumulată. Dacă urmează cu regularitate şantierul, timpul li se pare scurt şi se trezesc pictori la o vârstă destul de fragedă. Probele de la examene nu sunt foarte grele. Fiecare, după cât de bine pregătit este, poate obţine atestarea pentru una dintre cele patru categorii, de la zugrav provizoriu până la pictor definitiv. Ficare pictor trebuie să facă dovada că ştie iconografie, teologie dogmatică şi tehnica picturii şi să poată să reproducă uşor o imagine religioasă, pentru că creaţia vine mai târziu, prin consecvenţă.